Elemente specifice si clasificare S.C.
Din definiţia dată societăţii comerciale a rezultat că, prin încheierea contractului de societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.
În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să aducă anumite bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de aport sau miză.
În al doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale.
În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vederea obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale: aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea beneficiilor.
Prin aceste elemente, contractul de societate se deosebeşte de alte contracte, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, împrumut etc.
Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de societate; în absenta unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un contract de societate.
Aporturile asociaţilor
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ., fiecare asociat trebuie să pună în comun "sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa". Deci, aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.
- a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii.
întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei (art. 15 din Legea nr. 31/1990).
Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea nr. 31/1990).
- b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau încorporale (creanţe, fond de comerţ etc.).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate [art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului ori a dreptului de folosinţă. în lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii (art. 65 din Legea nr. 31/1990). Se înţelege că dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând un drept asupra lui. în consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa.
În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal, raporturile dintre asociat şi societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător şi cumpărător.
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, art. 65 din Legea nr. 31/1990 prevede că bunul devine proprietatea societăţii "din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului".
Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către asociat; el va fi obligat să aducă în societate un alt bun ori un aport în numerar. Concluzia se întemeiază pe dispoziţiile art. 15 alin. (2) din lege, care prevăd că aporturile în natură se realizează "prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor...".
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi [art. 26 alin. (2) şi art. 27 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. În contractul de societate trebuie să se prevadă valoarea bunului şi modul de evaluare (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990).
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa societăţii, în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile referitoare la locaţiune. întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă (drept de creanţă), asociatul rămâne proprietarul bunu-lui şi în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Bunul poate fi adus în societate şi cu titlu de uzufruct, caz în care societatea dobândeşte un drept real, în temeiul căruia are dreptul să folosească bunul şi să culeagă fructele. Asociatul păstrează dreptul de dispoziţie asupra bunului.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de invenţie, mărcile etc.
Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi, legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică, în societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca aport, raporturile dintre asociat şi societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanţă (art. 1391 şi urm. C. civ.). Prin derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru solvabilitatea debitorului (art. 84 din Legea nr. 31/1990).
- c) Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită [art. 15 alin. (5) din Legea nr. 31/1990],
Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social şi, totodată, are obligaţia să participe la pierderi. în acest scop, aportul în prestaţii în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei. Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.
întrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între naşterea obligaţiei şi executarea ei; obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, pe când executarea ei poate fi la constituirea societăţii sau ulterior, la termenele stabilite în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Capitalul social şi patrimoniul social
Aporturile asociaţiilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste raporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie puţin în limita capitalului social.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.
Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.
Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. în schimb, bunurile efective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele aparţin societăţii.
Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică, el constituie limita gajului general al creditorilor societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel puţin în limita capitalului social.
Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 2500 lei, în cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni; 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care activul social se diminuează sub o anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii activului sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990).
Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. Aşa cum se va arăta, în raport de capitalul social se determină beneficiile societăţii şi se calculează rezervele acesteia.
Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu poate fi folosit pentru plata dividendelor către asociaţi.
Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi asigurarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mică decât capitalul social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitolul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii. în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 din Legea nr. 31/1990).
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a societăţii: părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990).
Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital social.
În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
între capitalul social şi patrimoniul societăţii există unele deosebiri.
Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimoniu! societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile societăţii.
Apoi, spre deosebire de capitalul social care nu are o existenţă reală, patrimoniul cuprinde elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societăţii.
În sfârşit, pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o valoare care variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii. Într-adevăr, în momentul constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de societate are aceeaşi valoare cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă prin desfăşurarea activităţii comerciale, patrimoniul societăţii se poate mări, dacă societatea obţine beneficii, sau poate să înregistreze o anumită micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.
În încheiere se impune o precizare. Am arătat că rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societăţii. În realitate, veritabila garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii. Într-adevăr, în cazul nerespectării obligaţiilor de către societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii. Limita urmăririi este dată de capitalul social, deoarece, prin publicitatea contractului de societate, terţii au luat la cunoştinţă de capitalul social. Concluzia se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 31/1990, care precizează ca obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.