Cuprinde 3 etape.
- Emisiunea – constă în tipărirea titlurilor de credit.
În funcţie de termenul de rambursare aceste titluri de credit poartă diferite denumiri ca:
- pe termen scurt:
- poliţe de tezaur;
- bonuri de tezaur;
- certificate de datorie;
- certificate de împrumut.
- pe termen mediu şi lung: obligaţiuni
- pe termen nelimitat: rentă viageră.
Dacă pe obligaţiunea respectivă este înscris numele creditorului atunci ea este nominală, dacă nu ea este la purtător.
În cazul celor nominale se înscrie de fiecare data numele noului proprietar.
Obligaţiunile la purtător trec de la o persoana la alta prin simpla cesiune de creanţă.
Pe obligaţiunea respectiv ă este înscrisă valoarea nominală, dobânda nominală, termenul de rambursabilitate, condiţiile împrumutului şi cupoanele.
Obligaţiunile nu circulă însă decât în rare cazuri la valoarea nominală, ci la o valoare reală care reprezintă preţul cu care se vând şi se cumpără.
Preţul pentru fiecare 100 unităţi monetare se numeşte curs.
Cursul poate să fie AL PARI când valoarea reală este egală cu valoarea nominală, SUB PARI când valoarea reală este mai mică decât valoarea nominală, SUPRA PARI când valoarea reală este mai mare decât valoarea nominala.
Statul plasează titlurile de credit la un curs SUB PARI pentru a stimula pe deţinătorii de capitaluri să contracteze împrumutul.
Rata dobânzii calculată ca raport între dobânda adusă in termen de un an şi valoarea de plasament reprezintă dobânda reală.
Statul nu măreşte dobânda la titlurile emise pentru a nu afecta piaţa de capital.
Statul are posibilitatea să influenţeze dobânda pe piaţa capitalurilor prin taxa scontului şi prin politica de OPEN MARKET (piaţa deschisă).
Taxa scontului este dobânda încasată de bănci pentru scontarea titlurilor de credit pe termen scurt, cum sunt efectele comerciale de tipul celor cambiale sub forma lor de trate şi bilete la ordin.
Trata reprezintă un ordin emis necondiţionat dat de o persoană numită trăgător unei alte persoane numită tras de a plăti unei terţe persoane numită beneficiar sau chiar trăgătorului însuşi la vedere sau la scadenţă o anumită sumă de bani care este înscrisă pe ea. Trăgătorul are poziţie de creditor faţă de tras şi poziţie de debitor faţă de beneficiar.
Biletul la ordin reprezintă un angajament scris şi necondiţionat luat de o persoană de a plăti altei persoane o anumită sumă de bani.
Dobânda stabilită de stat cu ocazia emisiunii titlurilor de credit poate fi modificată până la restituirea acestuia daca pe piaţa creditului s-au modificat condiţiile faţă de cele avute în vedere la emisiune.
Astfel în cazul în care s-a creat o conjunctură favorabilă, adică rata dobânzii pe piaţă s-a diminuat, statul poate proceda la înlocuirea vechilor titluri de credit cu dobânda mai mare cu unele având o rată mai mică a dobânzii – operaţiune cunoscută sub numele de conversiune.
Sunt însă şi situaţii când statul poate să procedeze invers, astfel atunci când pe piaţă rata medie a dobânzii s-a majorat substanţial cererea pentru titlurile de credit ale statului cu dobândă mai mică începe să scadă putând influenţa negativ randamentul emisiunilor viitoare la care cererea va fi mai mică.
De aceea statul procedează la înlocuirea titlurilor de credit cu dobânzi mai mici cu altele cu dobânzi mai mari – operaţiunea de anozare.
În afara asigurării dobânzii statul mai creează şi alte avantaje celor care cumpără şi deţin titluri de credit public:
- scutirea de impozit a tranzacţiilor de bursă privind titlurile de stat;
- scutirea de impozit a veniturilor reprezentând dobânzi la împrumutul de stat;
- cu titlurile de credit deţinătorii pot să-şi achite unele obligaţii către stat;
- aceste titluri pot fi depuse drept gaj pentru obţinerea de împrumuturi de la bănci – operaţiune cunoscută sub denumirea de lombardare.
- Plasarea împrumuturilor de stat
Odată emise obligaţiunile de stat trebuie să fie vândute de către stat respectiv cumpărate de cei care deţin capital disponibil, numai în felul acesta statul putând intra în posesia contravalorii lor, a sumei împrumutate.
Această operaţiune de vânzare de către stat şi cumpărare de investitor poartă denumirea de plasarea împrumuturilor.
Cumpără astfel de titluri în primul rând diferitele categorii de populaţie cu venituri mari care dispun de capitaluri libere pe un timp mai îndelungat, caz în care populaţia este creditoare iar statul debitor.
În al doilea rând îşi plasează capitalurile diferite instituţii care colectează de la populaţie micile economii sau economiile mai mari dar libere pe un timp mai scurt şi care din aceste cauze nu pot fi plasate direct de către deţinătorii lor pentru cumpărarea de obligaţiuni de stat; instituţii ca băncile, casele de economii, societăţile de asigurări.
Şi într-un caz şi în celălalt rezultă că baza plasării împrumuturilor statului o constituie existenţa economiilor populaţiei, de aceea statul ia măsuri pentru stimularea acestei economisiri.
Plasarea împrumuturilor statului se realizează prin 3 procedee:
- Plasarea directă de către stat (subscripţie publică);
- Plasarea la bursă (plasarea sub robinet);
- Plasarea prin bănci.
Subscripţia publică – este realizată de stat prin instituţiile sale de credit şi financiare; pentru realizarea acestora în prealabil se face o susţinută publicitate anunţându-se din timp data şi locul începerii subscripţiei (ghişeele instituţiilor de la care pot fi cumpărate de către public aceste titlu).
Deoarece se realizează prin intermediul instituţiilor sale este cea mai puţin costisitoare pentru stat ceea ce se reflectă şi în preţul la care sunt achiziţionate titlurile de stat de către public, preţ avantajos motiv pentru care este cea mai agreată de public.
Plasarea împrumuturilor la bursă se realizează la bursa de valori prin negocierea titlurilor de împrumut.
Vânzarea trebuie să se facă în cantităţi mici, discret, urmărindu-se permanent efectul acestei oferte asupra raportului dintre cerere şi ofertă.
Plasarea la bănci este procedeul prin care statul face apel la serviciile băncilor, fie a unei singure bănci, fie a unui consorţiu de bănci.
În acest caz există 2 soluţii:
- a) banca să cumpere ferm de la stat toate obligaţiunile respective la un preţ concret după care să realizeze plasarea titlurilor respective în rândul clienţilor lor.
În acest caz plasarea titlurilor se face pe contul şi riscul c9onsorţiului bancar.
- b) banca plasează titlurile de credit ale statului clienţilor lor pe contul şi riscul statului pentru serviciul respectiv încasându-se de la stat un comision.
III. Rambursarea împrumuturilor de stat
Este operaţiunea prin care statul îşi respectă obligaţiile cu prilejul emisiunii împrumuturilor.
Aceste obligaţii sunt prevăzute în chiar titlul de credit emis.
Stingerea obligaţiilor statului se poate realiza în mai multe feluri:
- amortizarea obligatorie;
- amortizarea facultativă;
- amortizarea indirectă (prin depreciere monetară);
- alte forme de stingere a obligaţiilor.
1) Amortizarea obligatorie este acea formă de amortizare în care statul se obligă ca până la o anumita dată – numită scadenţă – să restituie sumele promise.
Există 2 tipuri:
- la o dată unică;
- eşalonată.
- La o dată unică – este acea formă de rambursare în care statul indică o zi în care se obligă să-şi restituie împrumutul.
Nu este prea agreată de către stat deoarece trebuie să facă un substanţial efort financiar la data respectivă, de aceea în practică se aplică o perioadă de compromis, statul fixând o perioadă între 2 date în cadrul căreia îşi lichidează obligaţiile – o divizare a efortului financiar făcut de stat.
- Amortizarea eşalonată – se realizează şi ea în două feluri:
- amortizarea prin anuităţi terminale;
- amortizarea prin tragere la sorţi.
Amortizarea prin anuităţi terminale – presupune că anual statul se obliga să restituie creditorilor săi o anumită parte din împrumut paralele cu dobânda aferentă împrumutului.
Nu este agreată de creditori pentru că suma primită este fragmentată.
Amortizarea prin tragere la sorţi – asigură pentru stat tot o restituire eşalonată dar convine şi creditorilor care primesc suma în întregime.
Statul stabileşte încă de la început emisiunea, planificând şi o determinare a valorii împrumuturilor ce urmează a fi rambursate.
2) Amortizarea facultativă
Statul nu-şi ia obligaţia cu prilejul emisiunii titlurilor de credit de a le rambursa (împrumuturile perpetue).
Aceasta nu înseamnă că statul dacă doreşte nu poate restitui împrumutul, dar creditorii nu-i pot cere statului restituirea.
Rambursarea facultativă se realizează de către stat prin răscumpărarea unor titluri de credit la bursă.
3) Amortizarea indirectă – prin deprecierea monetară
Este de fapt cea mai frecvent utilizată deoarece din momentul emisiunii şi până în momentul rambursării puterea de cumpărare a monedei în general scade.
Este caracteristică împrumuturilor negarantate, când statul rambursează valoarea nominală a împrumuturilor.
4) Alte forme de stingere a obligaţiilor statului
Se mai cunosc şi alte forme cum sunt bancruta şi repudierea.
Bancruta statului – este sistemul de insolvabilitate în care acesta poate ajunge din diferite cauze politice sau economice (de exemplu, înfrângerea în război).
Statul poate cere o amânare a scadenţei datoriilor, operaţie cunoscută sub numele de moratoriu.
Repudierea datoriei publice – este situaţia în care deşi are posibilitatea, statul refuză să-şi mai onoreze obligaţiile ce la are. Este specifică schimbării guvernelor care nu mai recunosc datoria contractată de guvernele anterioare.