Pin It

Noţiune

Potrivit art. 1199 C. civ.,“prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. În esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător.

           Pornind de la faptul probatoriu conex, pe cale de raţionament, se stabileşte existenţa sau inexistenţa faptului principal ce formează obiectul litigiului. Sunt probe indirecte, întrucât reprezintă concluziile trase de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Sunt folosite în acest scop două raţionamente:

  • din probele directe (înscrisuri, mărturii), judecătorul induce existenţa în trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
  • din cunoaşterea faptului vecin şi conex, judecătorul deduce existenţa faptului principal, datorită legăturii de conexitate.

De exemplu, remiterea titlului de creanţă de către creditor debitorului prezumă că debitorul a făcut plata.

Clasificare

După autorul lor prezumţiile se împart în:

  • prezumţii legale - care sunt opera legiuitorului (art.1200 Codul civil - “Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate prin lege”.
  • prezumţii simple - sunt stabilite de magistrat (judecător)- art.1203 Codul civil “Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului”.

 

 

După forţa probantă:

  • prezumţiile absolute - juris et de jure - adică cele ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie, cu excepţia mărturisirii;
  • prezumţiile relative - juris tantum - adică cele ce pot fi răsturnate prin proba contrară, fie mai uşor, fie mai greu (majoritatea prezumţiilor legale e formată din prezumţiile relative).

După o altă clasificare, există trei categorii:

  • prezumţii irefragabile -cele care nu pot fi combătute deloc(exemplu cea a puterii lucrului judecat);
  • prezumţii mixte- pot fi combătute numai cu anumite probe şi în anumite condiţii (exemplu prezumţia de paternitate- poate fi combătută doar de soţul mamei , de mama copilului şi de copil);
  • prezumţii relative- pot fi combătute cu orice probe (majoritatea sunt astfel).

Prezumţiile legale

Prezumţiile legale au următoarele caracteristici:

  • sunt limitate numeric, textele legale fiind de strictă interpetare şi aplicare;
  • produc o inversare a sarcinii probei; cel ce tinde să răstoarne prezumţia trebuie să facă el dovada faptului generator de drepturi şi obligaţii, faptul contrar fiind socotit ca dovedit în privinţa beneficiarului prezumţiei legale;
  • puterea lor doveditoare este diferită;

Categoriile de prezumţii legale stabilite de art. 1200 C. Civ. sunt:

       -actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda legii;

De exemplu, art. 819 C. Civ. declară nule dispoziţiile cu titlu gratuit făcute în favoarea unei persoane incapabile de a primi donaţii, făcute direct sau sub o formă deghizată a unui contract oneros sau în numele unei persoane interpuse.

-cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinante;

De exemplu, conform art. 492 C. Civ., proprietarul terenului pe care s-a făcut plantaţia sau construcţia este considerat, până la proba contrară, proprietar al acesteia.

-puterea ce legea acordă autorităţii de lucru judecat.

Aceasta are la bază prezumţia că hotărârea rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi dintre părţi şi a pus capăt definitiv litigiului, pentru a se asigura astfel stabilitatea.

Alte prezumţii instituite de Codul civil: prezumţia de culpă - art. 1000-1002 C. civ., prezumţia cauzei - art. 966 şi 967 C.civ., prezumţia bunei credinţe -art. 1899 C.civ., ş. a.. În Codul familiei sunt consacrate: prezumţia mixtă de paternitate, - art. 53 C. Fam., prezumţia irefragrabilă privind timpul concepţiei - art. 61 C. Fam., prezumţia relativă de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei - art. 30 C fam.

            Prezumţiile simple (ale omului)

Conform art. 1903, acestea nu sunt stabilite de  lege, ci sunt lăsate „la luminile şi înţelepciunea judecătorului”.

Caracteristici:

  • sunt nelimitate sub aspectul numărului lor, nefiind enumerate de lege;
  • sunt admise doar în cazurile în care este admisibilă proba testimonială;
  • puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului.
  • pot fi deductive: dacă se desprinde o concluzie particulară din una generală sau inductive: dacă se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare.

Prezumţiile simple se pot baza pe anumite probe directe, pe un început de dovadă scrisă sau pe concluziile trase din anumite împrejurări care dau posibilitatea judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce formează obiectul procesului.

Admisibilitatea:

  • prezumţia respectivă trebuie să aibă o anumită greutate şi puterea de a naşte probabilitatea;
  • să fie admisibilă în acel caz proba testimonială, cu excepţia cazului când ne aflăm într-un caz de excepţie de la regulile restrictive ale probei testimoniale, sau a unui caz care nu intră sub incidenţa respectivelor restricţii, în sensul arătat la prezentarea probei cu înscrisuri. În plus, conform art. 1203 C.civ., sunt admisibile pentru dovedirea fraudei, erorii, dolului sau violenţei săvârşite cu ocazia încheierii unui act juridic. De altfel, fiind vorba în toate aceste cazuri de fapte materiale, concluzia se impune de la sine.