Potrivit art. 19 din Decretul 167 / 1958: “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită”.
Repunerea în termen reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze în fond cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
Domeniul repunerii în termenul de prescripţie
Legea nu prevede, concret, care sunt motivele pentru care se poate dispune repunerea în termen, lăsând astfel instanţei de judecată deplina putere de apreciere a acelor împrejurări invocate de titularul dreptului. În literatura de specialitate s-a precizat că prin “cauze temeinic justificate” trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt exclusive pentru culpă. Asemenea împrejurări sunt piedici relative, nu absolute (ca forţă majoră).Aceasta înseamnă că se va face raportare la reclamant şi la cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare, dar nu şi în mod necesar la conduita unui om diligent. Domeniul acestei instituţii începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
Exemple considerate de jurisprudenţă ca fiind justificate:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul, în cazul introducerii acţiunii în stabilirea paternităţii în numele acestuia;
- stabilirea domiciliului în străinătate şi imposibilitatea revenirii în ţară;
- părăsirea minorului de reprezentantul său legal;
- executarea unei pedepse privative de libertate; ş.a.
Dimpotrivă, s-a considerat că nu justifică repunerea în termenul de prescripţie:
- eroarea de drept invocată de titularul dreptului de acţiune;
- absenţa sau aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a consilierului juridic ş.a.
Prin excepţie, există situaţii expres reglementate de lege în care repunerea în termen operează de drept, deci nu are caracter judiciar. Sunt astfel de cazuri:
- 13 din Legea nr. 18/1991:”moştenitorii care nu îşi pot dovedi această calitate, deoarece terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare, cu privire la cota cuvenită din terenul ce a aparţinut autorului lor. Ei sunt socotiţi că au acceptat moştenirea prin cererea făcută comisiei”.
- 5 alin.4) din Legea nr. 112/1995: „moştenitorii, în sensul prezentei legi, sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14, pentru restituirea în natură a apartamentelor sau pentru despăgubiri.
- 6 alin.2) din Legea nr. 213 /1998: „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
- 4 alin.3)din Legea nr. 10 /2001: „succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”.
Termenul de repunere în termenul de prescripţie
Potrivit art. 19, alin. 2 “Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.” Natura acestui termen este controversată: considerat de unii autori ca fiind un termen de decădere, apreciat de majoritatea doctrinei că el însuşi este un termen de prescripţie extinctivă (fiind de aceea susceptibil de suspendare, întrerupere şi chiar repunere în termen). Termenul de 1 lună priveşte atât cererea de repunere în termen, cât şi introducerea cererii de chemare în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv.
Efectul repunerii în termen:
Cererea de repunere în termen se soluţionează printr-o hotărâre judecătorească temeinic motivată şi poate fi atacată la instanţa superioară de către partea interesată (de exemplu, de către debitor, care are interesul prescrierii dreptului creditorului său).
Efectul constă în socotirea prescripţiei ca neîndeplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat. Ca urmare, acţiunea introdusă de către titularul dreptului nu va mai fi respinsă ca fiind prescrisă.
Delimitarea de instituţiile suspendării şi a întreruperii
Repunerea în termen se deosebeşte de instituţiile suspendării şi întreruperii prin următoarele:
- nu operează de drept, ci este decisă de către instanţa judecătorească;
- nu intervine în situaţii enumerate expres de lege, ci poate interveni în orice împrejurare pe care instanţa o consideră un obstacol în exerciţiul dreptului material la acţiune;
- poate interveni numai după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, spre deosebire de suspendare sau întrerupere, care pot interveni numai dacă termenul de prescripţie nu s-a împlinit.