• Definiţie

 Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Ea constituie aşadar vocaţia oricărui individ de a lua parte la raporturi juridice civile. Această vocaţie nu va fi niciodată pe deplin concretizată, ea reprezintă doar facultatea oricărui om de a avea calitatea de subiect de drept civil.

2. Caracterele juridice
3. a) legalitatea – constă în însuşirea acestei capacităţi de a nu putea fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele: început, conţinut, încetare. Ca urmare, părţile nu vor putea reglementa prin acte unilaterale sau prin contracte nici propria capacitate de folosinţă şi nici capacitatea de folosinţă a altora;
4. b) generalitatea – acest caracter se exprimă prin aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile .Fireşte, caracter general are numai vocaţia, potenţialitatea, nici o persoană neavând în concret toate drepturile şi obligaţiile civile;
5. c) inalienabilitatea – presupune însuşirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renunţare, în tot sau în parte şi nici obiect de înstrăinare. Acest caracter este consacrat legislativ în D 31/1954 art. 6 alin 2; “Nimeni nu poate renunţa, nici în tot nici în parte la capacitatea de folosinţă …..”
6. d) intangibilitatea – reprezintă caracteristica, capacităţii de folosinţă de a nu i se putea aduce limitări, îngrădiri decât prin texte exprese de lege. În acest sens D 31/1954 art 6 alin 1 dispune “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă … decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
7. e) egalitatea– D 31/1954 consacră expres acest caracter în art 4 alin 2 astfel “Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”.
8. f) universalitatea– acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor oamenilor. Astfel, D 31/1954 dispune în art 4 alin 1 “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar art 6 alin 1 “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă”.

Ca urmare a caracterului său universal, capacitatea de folosinţă însoţeşte orice persoană fizică de la naştere şi până la moarte. Aşadar, existenţa capacităţii de folosinţă însoţeşte însăşi existenţa individului. Începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă coincid cu naşterea, respectiv cu moartea persoanei fizice.

 

3. Începutul capacităţii de folosinţă

Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – ca regulă – este stabilit de art 7 alin 1 din D 31/1954 “Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei”.

Această dată “a naşterii”, se dovedeşte cu actul de stare civilă care este “certificatul de naştere”.

            Decretul 31/1954 art 7 alin 2 prevede “Drepturile copilului sunt recunoscute, de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.

Cu privire la capacitatea succesorală a persoanei fizice, art 654 Cod civil prevede “Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se consideră că există.

Copilul născut mort este considerat că nu există.”

Dispoziţiile de mai sus recunosc capacitatea de folosinţă anticipată în favoarea copilului conceput.

Dispoziţiile menţionate trebuie coroborate cu prevederile art 61 Codul familiei care reglementează “timpul legal al concepţiunii”. Astfel “timpul cuprins între a treisuta şi a  sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii.” El se socoteşte de la zi la zi.

Pentru a se aplica excepţia dobândirii  capacităţii de folosinţă de la data concepţiunii (infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eyus agitur), este nevoie să fie întrunite două condiţii şi anume:

- să fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligaţii, pentru acesta);

- copilul să se nască viu; legea noastră nu pretinde ca, copilul să fie viabil.

Excepţia dobândirii cu anticipaţie a capacităţii de folosinţă indică drept dată a acestei dobândiri data concepţiunii.

Această dată nu poate fi stabilită cu exactitate, de aceea, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii.

Potrivit acesteia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300-a şi a 180-a dinaintea naşterii copilului.

4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

            Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă tocmai în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile.

            Acest conţinut cuprinde două laturi:

- latura activă – aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile;

- latura pasivă – aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

 Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

După cum am arătat, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin generalitate. Cu toate acestea, legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă, adică de limitări ale conţinutului acesteia. Îngrădirile capacităţii de folosinţă au în mod obligatoriu un caracter legal, deci nu pot fi niciodată prevăzute prin contracte sau acte unilaterale.

            Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de drept civil.

Incapacităţile civile formează două subdiviziuni:

Îngrădiri cu scop de sancţiune

1) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală. Din această categorie fac parte:

1. a) pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, interzicerea drepturilor părinteşti sau a dreptului de a fi tutore sau curator. O asemenea interdicţie conduce la îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei.
2. b) pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi (vezi art 53 din Cod penal republicat, art 64 şi 71 Cod penal)

2) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă – în această sub categorie intră:

1. a) decăderea din drepturile părinteşti, în condiţiile art 109 Codul familiei.
2. b) pedepsele civile stabilite în materie succesorală din Codul civil art 655, art 703 şi art 712. Astfel este, spre exemplu, pedeapsa numită “nedemnitate succesorală”. Va fi declarată nedemnă de a moşteni, fiind îndepărtată de la succesiune, persoana care se face vinovată de fapte cum ar fi:

- fapta de a omorî sau de a încerca să omoare pe cel despre a cărui moştenire este vorba;

- fapta moştenitorului major care, având cunoştinţă despre omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei;

- fapta moştenitorilor care ascund bunuri succesorale sau care nu trec în inventar cu rea-credinţă asemenea bunuri.

Îngrădiri cu caracter de protecţie

            Asemenea incapacităţi sunt prevăzute în Constituţie, Codul civil, Codul familiei, alte legi.

            Incapacităţi prevăzute de Codul civil:

-art 806 “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel…” prin donaţie sau testament, de bunurile sale

-art 807 ”minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai jumătate din bunurile de care după lege ar dispune majorele”;

-art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui său”

      -art 810 “doctorii în medicină sau în chirurgie, ofiţerii de sănătate sau

subofiţerii (adică medici şi farmaciştii), care au tratat o persoană în boala de care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli” la fel, preoţii care au luat ultima confesiune bolnavului ;

      -vânzarea între soţi este interzisă(1307 C civ.);

      -ofiţerii unei nave în timpul unei călătorii pe mare nu pot primi legate

                  de la călători, decât dacă sunt rude cu aceştia (art. 833, C.civ.);

      -nu pot fi adjudecatari, nici personal, nici prin persoană interpusă:

tutorii, în ceea ce priveşte averea de sub tutela lor; mandatarii, în ce priveşte averea ce sunt însărcinaţi să vândă; administratorii, în ceea ce priveşte averea comunelor, încredinţate îngrijirii lor; funcţionarii publici în ce priveşte averea statului care se vinde prin intermediul lor (art. 1308 C.civ.);

      -judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot fi cesionari de drepturi

litigioase, care sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi exercită funcţiile ( art. 1309, C.civ.);

Incapacităţi prevăzute de Codul familiei:

-Art 128 din Codul familiei: “este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta”;

-Art 133 alin 3 Codul familiei: “minorul (sub 14 ani) nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”.

Incapacităţi prevăzute în legi speciale:

Nu pot fi arendaşi decât persoanele fizice cu cetăţenie română (indiferent dacă domiciliază în ţară sau în străinătate) şi persoanele juridice române cu sediul în România, (art., 3 din Legea 16/1994 a arendării);

Cetăţenii străini şi apatrizii nu  pot dobândi dreptul de proprietate privată

asupra terenurilor în România decât în condiţiile Legii nr. 312/2005.

Nu trebuie asimilate îngrădirilor din dreptul civil, acele îngrădiri ori incompatibilităţi care sunt cunoscute în alte ramuri de drept, cum ar fi cele din dreptul constituţional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul comercial.

Sancţiunea nerespectării unei incapacităţi de folosinţă constă în aceea că actul astfel încheiat este lovit de nulitate absolută sau nulitate relativă, după cum este natura interesului ocrotit de norma încălcată. De exemplu, încălcarea incapacităţii prevăzute de art. 1309, C.civ., atrage nulitatea absolută, întrucât vizează apărarea prestigiului justiţiei; încălcarea art. 809 atrage nulitatea relativă, fiind apărat interesul particular al minorului.   

5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia.

Dacă moartea este fizic constatată, adică dacă există corpul neînsufleţit al persoanei, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.

Dacă însă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o procedură specială. Este procedura declarării judecătoreşti a morţii.

Decretul 31/1954 prevede “de îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii”.

Condiţii de fond ale declarării judecătoreşti a morţii

            În majoritatea situaţiilor, declararea judecătoreasă a morţii este precedată de declararea dispariţiei persoanei. 

Hotărârea definitivă de declarare a dispariţiei trebuie să  fie  afişată în extras la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut , timp de 30 de zile.

Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani.

Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de 6 luni, de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.

Cel dispărut în cursul faptelor de război, accident sau naufragiu sau altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

Din cele spuse mai sus decurg două feluri de situaţii:

- declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei, este situaţia – regulă;

- declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei, în cazuri excepţionale; este situaţia – excepţie.

Procedura declarării dispariţiei

            Aceasta se realizează prin hotărâre judecătorească. Acţiunea în declararea judecătorească a dispariţiei poate fi declanşată numai la împlinirea unui termen de 1 an de la data ultimelor ştiri provenind de la cel dispărut. Dacă nu se poate stabili cu siguranţă ziua ultimelor ştiri, se va avea în vedere ultima zi a lunii în care se plasează ultimele ştiri sau, după caz, ultima zi a anului calendaristic (art. 17 din Decretul 31/1954).

            Cererea de declarare a dispariţiei se introduce la tribunalul în raza căruia persoana respectivă a avut ultimul domiciliu (art. 36 din Decretul 31/1954). Orice persoană interesată are dreptul de a introduce cererea. După primirea cererii, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele primăriei şi ale poliţiei să se culeagă cât mai multe informaţii despre persoana a cărei dispariţie se solicită a fi declarată şi, totodată, să se afişeze cererea la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, astfel încât orice persoană ce ar putea da informaţii să le comunice instanţei. Poate fi sesizată şi autoritatea tutelară în vederea numirii unui curator, pentru administrarea bunurilor dispărutului.

            După 45 de zile de la afişarea cererii, preşedintele instanţei va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor, iar dispărutul va fi citat la ultimul domiciliu. Participarea procurorului este obligatorie.  

O asemenea acţiune se numeşte necontencioasă deoarece ea nu presupune existenţa unor interese contradictorii care să se manifeste la proces. În urma hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei, persoana este, în continuare, considerată a fi în viaţă; pe cale de consecinţă, nu se va putea încheia nici un act juridic care să  presupună încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei. Spre exemplu, nu se va putea deschide succesiunea, căsătoria dispărutului nu se va considera a fi încetat, contractul de rentă viageră de care beneficia dispărutul va continua ş.a.m.d.

Procedura declarării judecătoreşti a morţii

            Orice persoană interesată poate introduce o cerere de declarare judecătorească a morţii unei persoane. Cererea va fi adresată tribunalului de la ultimul domiciliu al celui ce urmează a fi declarat mort. Se va urma o procedură similară celei de declarare a dispariţiei, indiferent dacă o astfel de procedură a fost parcursă sau nu în prealabil.

            Atât termenul de un an, cât şi cel de patru ani necesari pentru declararea morţii (după cum a fost sau nu parcursă procedura declarării dispariţiei) se calculează ca şi termenul  de un an din procedura declarări dispariţiei.

            Analizând probele dosarului, instanţa va stabili:

- încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei în discuţie;

- momentul cel mai probabil al încetării capacităţii de folosinţă.

Această dată va fi considerată ca fiind data morţii.

Această dată este fie ziua în  care s-a stabilit pe baza probelor că a avut loc decesul, fie, în caz de imposibilitate de determinare a acestei date, va fi considerată data morţii ultima zi a termenului de patru sau respectiv de un an de la data ultimelor ştiri.

Data încetării capacităţii de folosinţă nu este data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, ci este data stabilită ca fiind data morţii în această hotărâre. Hotărârea definitivă se comunică serviciului de stare civilă pentru a fi înregistrată în registrul de stare civilă.

Dacă ulterior se dovedeşte că data morţii nu este cea stabilită de instanţă, hotărârea poate fi rectificată.

Anularea hotărârii declarative de moarte

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte (fie prin procedură normală, fie prin procedura simplificată) persoana  reapare, această hotărâre va fi anulată. Aceeaşi soluţie se prevede şi pentru cazul în care se constată că există o înregistrare a morţii persoanei respective, pe baza morţii constatate fizic.

Cererea de anulare poate fi introdusă de orice persoană interesată,  la instanţa care a pronunţat acea hotărâre. Cererea se va soluţiona de urgenţă, cu citarea părţilor din procedura declarativă de moarte şi cu participarea procurorului.

            Dacă se constată că cel declarat mort este în viaţă, anularea hotărârii declarative de moarte produce următoarele efecte:

-sub aspect nepatrimonial, se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei în cauză. În consecinţă, persoana va fi repusă în drepturile sale anterioare, ca şi cum hotărârea declarativă de moarte nu ar fi intervenit. Prin excepţie, dacă soţul sau soţia dispărutului s-a recăsătorit, această a doua căsătorie nu este anulată, ci este considerată valabilă, iar prima căsătorie (cu cel dispărut) va fi considerată a fi încetat la data încheierii celei de-a doua căsătorii.

-sub aspect patrimonial, cel care a fost declarat mort poate cere înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă se face dovada că la data dobândirii, acesta ştia că persoana declarată moartă este în viaţă, adică este de rea credinţă – art. 20 alin.2) din Decretul 31/1954. Moştenitorii aparenţi vor trebui să restituie lucrurile din succesiunea celui declarat mort. Cei de bună credinţă le vor restitui în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, o sumă de bani reprezentând contravaloarea lor; dacă le-au înstrăinat cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă, vor trebui să plătească o sumă egală cu  preţul primit pentru ele. În toate cazurile, moştenitorul de bună credinţă poate păstra fructele culese. Moştenitorul de rea credinţă (cel ce s-a dovedit că ştia că cel declarat mort era în viaţă) va fi obligat să restituie bunurile în natură sau contravaloarea lor, iar în cazul înstrăinării lor cu titlu oneros unor terţi de bună credinţă vor trebui să restituie, la alegerea celui declarat mort, fie preţul primit, fie valoarea acestor bunuri din momentul revendicării. De asemenea, va fi obligat la restituirea fructelor culese şi a contravalorii celor pe care a neglijat să le culeagă.

Subdobânditorii vor fi obligaţi la restituire numai dacă se dovedesc a fi de rea credinţă sau dacă au dobândit cu titlu gratuit.

Comorienţii şi codecedaţii

Potrivit art 21 “În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

S-a precizat în doctrină că situaţia comorienţilor presupune persoane între care există vocaţie succesorală reciprocă, cu consecinţa că averea fiecăruia va fi moştenită de către proprii moştenitori; nici unul dintre ei nu va putea fi considerat moştenitor al celuilalt.

Prin analogie, textul este aplicabil şi codecedaţilor, adică persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dar nu se poate stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia.