Noţiune
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc, având această semnificaţie juridică.
Conform art. 13 din Decretul nr. 31/1954: “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”, iar conform art. 26 alin. 1) din O.U.G. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (aprobată de Legea 290/2005, cu modificările aduse prin Legea 252/2007),domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală.
Caractere juridice
Cu privire la caracterele juridice ale domiciliului, trebuie semnalat faptul că, fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoţit de toate atributele juridice ale unui asemenea drept şi anume, opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea, la care se adaugă caracterele juridice specifice: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea.
- stabilitatea: domiciliul reprezintă locuinţa statornică;
- unicitatea - dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice la un moment dat, numai una are valoarea juridica a domiciliului si anume cea principală;
- libertatea: persoana fizică are dreptul să-şi schimbe domiciliul, în decursul timpului, putând avea astfel mai multe domicilii, însa nu în acelaşi timp, ci in mod succesiv;
- obligativitatea - decurge din funcţia social-juridică a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare, în spaţiu a persoanei fizice, împrejurare de care este interesată atât societatea, statul, prin instituţiile sale specializate, cât şi titularul; în lipsa unui domiciliu actual, se ia în considerare domiciliul părinţilor( părintelui la care locuieşte statornic/reprezentantului legal/al persoanei fizice sau juridice la care este dat în plasament)- în cazul minorului, sau locul unde a fost declarată naşterea persoanei fizice;
- inviolabilitatea - interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fizice
fără încuviinţarea acesteia.
Felurile domiciliului
După modul de determinare este de trei feluri:
- domiciliu de drept comun (voluntar):
- domiciliu legal;
- domiciliu convenţional (ales).
Dacă avem în vedere teritoriul statului pe care se află persoana, se distinge între: domiciliu în ţară şi domiciliu în străinătate.
Daca se pune problema succesiunii în timp a domiciliului, vom opera cu
noţiunile de: vechiul domiciliu şi domiciliul actual al persoanei fizice.
În cadrul relaţiilor de familie, din punct de vedere al soţilor, se poate distinge între: situaţia regulă - aceea a domiciliului conjugal, comun faţă de situaţia de excepţie - aceea a domiciliilor separate.
Domiciliul de drept comun
Titular al unui astfel de domiciliu este, de regulă, persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu.
Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate. Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are efect constitutiv, ci numai de evidenţă a persoanei fizice. Dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate face cu unul dintre următoarele documente prevăzute de art. 27 din OUG 97/2005:
- a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ;
- b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul din documentele prevăzute la lit. a);
- c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); pentru minorii şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali;
- d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, pentru mediul rural.
Declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului poate fi dată în faţa lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de siguranţă publică, a notarului public ori a funcţionarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României (art. 28).
Domiciliul legal
Prin domiciliu legal se înţelege acel domiciliu, care este stabilit de lege pentru ocrotirea anumitor categorii de persoane fizice. Următoarele sunt situaţiile ce intră sub incidenţa acestor categorii: minorii, interzişii judecătoreşti şi persoanele ocrotite prin curatelă.
Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în plasament. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul persoanei fizice puse sub interdicţiei (art. 26 alin. 2 şi 3).
Cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său, în măsura în
care acesta este în drept să-l reprezinte.
Schimbarea domiciliului legal se produce odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice sau al sediului persoanei juridice care realizează ocrotirea , sau mai poate avea loc prin înlocuirea persoanei fizice sau juridice care realizează ocrotirea prin reîncredinţarea minorului.
Domiciliul legal se dovedeşte, în principiu, prin dovedirea domiciliului de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Conform art. 12, pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi nu li s-a eliberat carte de identitate, dovada domiciliului se face cu actul de identitate al părintelui la care locuieşte statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum şi cu unul dintre documentele prevăzute la art. 27.
Conform art. 33, persoanelor fizice care nu posedă act de identitate şi sunt internate sau primite spre îngrijire ori găzduire în unităţi de ocrotire şi de protecţie socială, în şcoli de reeducare sau în alte instituţii li se pot elibera acte de identitate în care se înscrie domiciliul sau reşedinţa la adresa instituţiei respective.
Domiciliul convenţional sau ales
Prin domiciliu convenţional se înţelege locuinţa (adresa) stabilită potrivit acordului de voinţă al părţilor actului, în vederea executării sale în acel loc, sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
Fiind deci rod al unei convenţii, ce are ca efect alegerea unui domiciliu (convenţional), altul decât cel de drept comun, doctrina califică domiciliul convenţional ca fiind o convenţie accesorie, în scopul de a fi prorogată competenţa teritorială în cazul soluţionării unor cauze civile de către organele jurisdicţionale.
Acceptând aceasta calificare, urmează a constata în primul rând că, fiind o
convenţie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de drept “accesorium sequitur principale”, fiind subordonat cerinţelor legale privind condiţiile şi efectelor actelor juridice bilaterale.
Schimbarea domiciliului ales nu poate avea loc, în principiu, decât prin acordul de voinţă al părţilor. Dacă alegerea domiciliului s-a făcut exclusiv în favoarea uneia din părţi, aceasta poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales.
În unele situaţii, domiciliul ales nu are caracterul unei convenţii accesorii. De exemplu, dacă cererea de chemare în judecată este introdusă de o persoană fizică ce locuieşte în străinătate, aceasta va trebui să menţioneze în cerere şi domiciliul ales din România, în vederea comunicării actelor de procedură.
Reşedinţa
Reşedinţa este acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei secundare, temporare de regulă.
Este de semnalat faptul ca reşedinţa nu se bucură de caracterele juridice specifice ale domiciliului: stabilitate, unicitate şi obligativitate, atributele acesteia
fiind prin excelenţă vremelnicia şi caracterul facultativ.
Conform art. 29 din OUG 97/2005, reşedinţa este adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu.
Reşedinţa se înscrie în actul de identitate la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară. Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei (art. 30).
Dovada reşedinţei se face cu menţiunea înscrisă pe cartea de identitate.
Conform art. 31, pentru înscrierea reşedinţei solicitantul va completa cererea pentru stabilirea reşedinţei, pe care o va depune împreună cu actul său de identitate şi cu unul dintre documentele prevăzute la art. 27. Se exceptează de la această obligaţie:
- a) persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic;
- b) persoana internată într-o unitate sanitară/medicală.
Menţiunea privind reşedinţa se completează pe un autocolant-tip care se aplică pe versoul actului de identitate (art. 32).