Acest concept semnifică aptitudinea persoanei juridice de a fi subiect de drept, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi de a încheia acte juridice proprii. În structura capacităţii civile se disting două elemente : capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se divide în capacitate de folosinţă deplină şi capacitate de folosinţă restrânsă. Aceasta din urmă la rândul ei este prezentă sub două forme: capacitate de folosinţă anticipată şi capacitate de folosinţă reziduală. Prima este atribuită persoanei juridice pentru dobândirea personalităţii juridice; cea de-a doua, în vederea desfăşurării procesului de desfiinţare a persoanei juridice. Între aceste două momente, persoana juridică are capacitate de folosinţă deplină, care este supusă principiului specialităţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice încheiate cu nesocotirea acestuia.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte vădit de cea a persoanelor fizice. În acest sens subliniem că în privinţa persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă este inviolabilă şi egală, având conţinut identic pentru toate subiectele de drept.
Dimpotrivă, capacitatea persoanelor juridice are un conţinut variabil, mai bogat sau mai sărac, în funcţie de scopul pentru care a fost creată fiecare în parte. Textul art. 34 din Decretul 31/1954 precizează “in terminis” că “Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”. Această precizare legislativă este consacrată doctrinar ca principiu al specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Scopul persoanei juridice rezultă în primul rând din obiectul de activitate stabilit fie prin lege, fie prin autorizaţia de înfiinţare, sau prin statutul adoptat la data constituirii sale. Cu alte cuvinte, o persoană juridică nu va putea încheia în mod valabil alte acte juridice decât cele care sunt menite să slujească scopului propus iniţial. Toate actele juridice încheiate în afara acestui perimetru sunt nule; lipsa lor de valabilitate este atrasă de încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. De exemplu, o asociaţie sportivă, care are precizat, în actul constitutiv, ca obiect de activitate, doar organizarea de cursuri şi competiţii sportive, nu va putea desfăşura o activitate de comercializare de mărfuri, deoarece aceasta ar fi în dezacord cu scopul propus iniţial şi ar înfrânge principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se naşte în momente diferite, după cum înfiinţarea ei este sau nu supusă înregistrării. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data înregistrării lor; persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii actului de înfiinţare (de la data autorizării înfiinţării sau de la data îndeplinirii altei cerinţe prevăzute de lege).
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte juridice civile prin organele sale de conducere. Sediul materiei îl constituie art. 35 şi 36 din Decretul nr. 31/1954, care, referindu-se la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, stabilesc următoarele principii generale:
- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor se transpun în viaţă prin organele persoanei juridice;
- actele juridice încheiate de organele sale, în limitele abilitărilor conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi;
- atât faptele licite, cât şi cele ilicite săvârşite de organele persoanei, dacă au fost comise în exerciţiul funcţiei, obligă însăşi persoana juridică;
- pentru faptele ilicite, răspunderea celui ce le-a comis este angajată atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Acestor principii le sunt conexe şi dispoziţiile art. 36 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora “Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.
Asemănarea dintre raporturile juridice evocate de text nu înseamnă însă identitate. Nici nu ar fi posibil, deoarece prerogativele organelor de conducere ale persoanei juridice sunt vădit mai largi decât alte mandatarului, limitate doar la o anumită prestaţie, sau la un act juridic predeterminat de părţi prin convenţia lor.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte la data desemnării organelor sale de conducere.
Nerespecatera regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, adică încheierea unui act juridic civil de o persoană care nu are calitatea de organ de conducere a persoanei juridice respective sau încheierea unui astfel de act de o persoană având această calitate, dar cu depăşirea puterilor încredinţate sau în lipsa împuternicirii, se sancţionează cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat.