Reprezintă unicul act de sesizare pentru unele infracţiuni, o excepţie de la principiul oficialităţii, care oferă posibilitatea părţii vătămate să decidă dacă sesizează sau nu organele de urmărire penală. Este reglementată în art. 279-286 C.pr.pen. şi art. 131-132 C.pen., ca instituţie drept material.
Plângerea prealabilă este, după cum am subliniat deja, o condiţie de procedibilitate, pe planul dreptului procesual penal, fiind indispensabilă punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale, şi o condiţie de pedepsibilitate, pe planul dreptului penal material, fiind indispensabilă pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor.
Cât priveşte natura juridică a plângerii prealabile directe ( care se adresează direct instanţei, aşa cum vom vedea mai jos ), în concordanţă cu opinia majoritară a doctrinei, considerăm că aceasta este în acelaşi timp şi act de sesizare a instanţei, cât şi act de inculpare, jucând acelaşi rol ca şi rechizitoriul procurorului.
Titulari
Având un caracter personal, plângerea poate fi făcută doar de către persoana fizică care a suferit o vătămare morală sau materială prin infracţiune. În doctrină s-a considerat că persoanele juridice nu ar putea fi considerate persoane vătămate în sensul legii.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea prealabilă se face de către reprezentanţii legali, adică de părinţi, tutori sau curatori, aceste precizări reieşind din alin.2 al art. 284 C.pr.pen. care vorbeşte despre „persoana îndreptăţită a reclama” în cazul când persoana vătămată este un minor sau un incapabil. Codul penal în art. 131, alin. 5 prevede în cazul incapabililor, în lipsa plângerii prealabile necesare, că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, reafirmându-se astfel principiul oficialităţii, în scopul protejării acestor persoane, şi eliminând orice discriminare în faţa accesului la justiţie.
Dispoziţiile alin. 5 al art. 222 C.pr.pen., privitoare la posibilitatea substituţilor procesuali de a formula plângere în numele persoanei vătămate pe care o substituie, nu sunt aplicabile în acest caz, deoarece plângerea prealabilă constituie o modalitate specială de sesizare a organelor judiciare. Prin urmare, plângerea prealabilă are un caracter netransmisibil, acest drept neputând face obiectul unei transmisiuni ( de pildă, către moştenitori ).
De asemenea, potrivit art. 131, alin. 3 şi 4 C.pen., fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele ( indivizibilitate activă ), şi fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei ( indivizibilitate pasivă ). Rezultă că plângerea prealabilă produce efecte in rem, şi nu in personam.
Plângerea prealabilă se poate face şi prin mandatar, cu procură specială, în consens cu orientarea practicii judiciare.
Conţinut
Potrivit art. 283 C.pr.pen. plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, când este cazul indicarea persoanei responsabile civilmente.
Când autorul nu este identificat, persoana vătămată se poate adresa organului de urmărire penală în vederea identificării lui, în baza art. 279 lit. a C.pr.pen. care prevede că persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală, atunci când făptuitorul este necunoscut, în vederea identificării lui.
Organul de cercetare penală are obligaţia de a chema persoana vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, aceasta din urmă fiind suverană în a aprecia dacă doreşte sau nu tragerea la răspundere penală a făptuitorului identificat. Ulterior, aceasta are dreptul de a-şi retrage plângerea prealabilă formulată sau de a se împăca cu inculpatul, procesul penal încetând potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.pr.pen.
Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă:
Potrivit art. 279 C.pr.pen.. aceasta se adresează:
- a) instanţei de judecată în cazul infracţiunilor prev de art. 180 ( lovire sau alte violenţe), 184 alin.1 ( vătămare corporală din culpă), 193 ( ameninţare), 205 ( insultă ), 206 ( calomnie ), 210 ( furtul pedepsit la plângere prealabilă ), 213 ( abuz de încredere), 220 ( tulburarea de posesie) C.pen., precum şi dacă infracţiunile prevăzute în art. 193, 205, 206 C.pen. sunt săvârşite prin mijloace de informare în masă, dacă făptuitorul este cunoscut. În caz contrar, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea acestuia.
- b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele enumerate limitativ la lit. a ( vătămare corporală din culpă – art. 184 alin.3; violarea de domiciliu – art. 192 alin.1 C.pen.; violul – art. 197, alin. 1 )
- c) organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi judeţeană sau contra uneia din persoanele arătate la art. 29 pct.1 C.pr.pen.
Termen
Potrivit art. 284 C.pr.pen. plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni din ziua când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.
Fiind vorba despre un termen procedural, se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. 3 C.pr.pen., adică se împlineşte la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni, iar dacă termenul s-ar împlini într-o zi nelucrătoare, el expiră la sfârşitul primei zile de lucru care urmează.
Termenul de 2 luni este un termen de prescripţie, care face ca nerespectarea lui să ducă la respingerea plângerii ca inadmisibilă. În doctrină, sunt şi păreri care consideră acest termen unul de decădere, însă considerăm opinia netemeinică.
În practica judiciară s-a statuat că plângerea prealabilă este făcută în termen dacă persoana vătămată a expediat-o prin poştă cu scrisoare recomandată înăuntrul termenului de 2 luni, respectându-se prevederile art. 187, alin. 1 C.pr.pen. care stabileşte situaţiile de excepţie, trei la număr, când un act este considerat ca făcut în termen, şi dacă nu s-a înregistrat la organul judiciar.
Dacă plângerea prealabilă a fost introdusă greşit la organul de urmărire penală în termenul de 2 luni, sesizarea ulterioară a instanţei de judecată se consideră valabilă şi după expirarea acestui termen. Astfel, în baza art. 285 C.pr.pen. plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent, plângerea considerându-se valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.
Aspecte procedurale
Potrivit art. 284¹, în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. 2 lit. a ( acţiunea penală directă ) lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plângerii prealabile. Cu alte cuvinte, partea vătămată trebuie să depună diligenţa de a se prezenta la termenele stabilite de instanţă, pentru a demonstra astfel interesul în acţiunea introdusă, neglijenţa fiind penalizată cu încetarea procesului penal. Doar absenţele justificate înlătură această soluţie, defavorabilă părţii vătămate.
În caz de infracţiune flagrantă organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. Dacă infracţiunea săvârşită este una dintre cele arătate în art. 279 alin. 2 lit. a, constatările făcute vor fi trimise, la cerere, instanţei sesizate prin plângere. Când infracţiunea săvârşită este dintre cele arătate în art. 279 lit. b şi c, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, după caz, continuă urmărirea penală sau trimite cauza organului competent.
În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile arătate în art. 279 lit. a)-c), dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35 C.pr.pen. Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul când conexitatea sau indivizibilitatea priveşte o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă şi o altă infracţiune pentru care nu se cere plângere prealabilă dacă disjungerea nu este posibilă.
În caz de conexitate sau de indivizibilitate, regula este reunirea cauzelor, iar excepţia o reprezintă disjungerea, dacă aceasta este necesară bunei desfăşurări a procesului penal.