Potrivit art. 200 C.pr.pen. urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Deci urmărirea penală are drept raţiune a existenţei sale activitatea de strângere a probelor. Acestea trebuie să vizeze existenţa infracţiunilor, fie că sunt consumate, sau rămase în faza de tentativă, identificarea făptuitorilor, deci atât a autorului, cât şi a participanţilor ( instigatori, complici ), stabilirea răspunderii penale, dacă aceasta poate sau nu, să fie angajată în persoana făptuitorului, şi dacă acesta, raportat la ansamblul împrejurărilor săvârşirii faptei, este vinovat, iar fapta sa prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Considerăm că fac parte din obiectul urmăririi penale şi aspectele legate de latura civilă a cauzei penale, atunci când acţiunea civilă se exercită din oficiu ( art. 17 C.pr.pen. ), precum şi în situaţiile în care încadrarea juridică a faptei nu se poate face decât dacă se ţine seama de întinderea prejudiciului produs prin infracţiune: de pildă, infracţiunea de înşelăciune ( art. 215 C.pen. ) sau cea de delapidare ( art. 215¹ C.pen. ) care va fi încadrată la forma agravată, atunci când a avut consecinţe deosebit de grave, prin aceasta înţelegându-se pagube materiale mai mari de 2 miliarde lei ( art. 146 C.pen. ).
Organele de urmărire penală îşi materializează activitatea în acte procesuale ( începerea urmăririi penale, punerea în mişcare acţiunii penale, trimiterea în judecată ) sau procedurale ( rechizitoriul ), şi prin măsuri procesuale ( ex. reţinerea, măsurile de ocrotire, măsurile asiguratorii ).