Organul de urmărire penală sesizat într-unul din modurile analizate mai sus are ca primă obligaţie, aceea de a-şi verifica din oficiu competenţa. Dacă constată că este necompetent, organul de cercetare penală trimite cauza procurorului care supraveghează urmărirea penală, urmând ca acesta să decidă cărui organ îi revine competenţa să instrumenteze cauza respectivă, fie el însuşi, în cazurile de urmărire penală proprie, fie un coleg de-al său, ori de cele mai multe ori, un alt organ de cercetare penală.
Art. 224 C.pr.pen. prevede că în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Ele sunt mijloace de investigaţie prin care se verifică seriozitatea unei sesizări, dar şi incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen. Actele premergătoare sunt facultative, rămânând la aprecierea organului de urmărire sesizat oportunitatea derulării lor, raportat la sesizarea făcută.
Cât priveşte natura juridică a acestora, dezbătută în doctrina procesual penală, ne raliem opiniei conform căreia actele premergătoare sunt acte sui-generis, nici de procedură şi nici de constatare.
În sfera actelor premergătoare pot fi cuprinse investigaţii, verificări, culegere de date şi informaţii, putând fi audiate persoane, fără ca declaraţiile acestora să constituie mijloace de probă, întrucât nu este începută urmărirea penală. De asemenea nu pot fi dispuse nici măsuri procesuale, deoarece nu există un proces penal care să justifice aplicarea lor în deplină legalitate. Deci, înseamnă că prin actele premergătoare nu se pot efectua sub nici o formă acte specifice fazei de urmărire penală, ci numai acte necesare începerii urmăririi penale.
Este de subliniat şi faptul că actele premergătoare trebuie să se limiteze la persoanele şi faptele arătate în actul de sesizare. Pentru efectuarea lor, legea nu impune un termen limită, dar ele trebuie îndeplinite cu operativitatea specifică activităţii de cercetare penală.
Organele menţionate în art. 224, abilitate să efectueze actele premergătoare sunt organele de urmărire penală ( procurorul şi organul de cercetare penală ) şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne sau din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop ( lucrătorii din cadrul SRI, sau SPP - Serviciului de pază şi protecţie ). Aceştia din urmă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să fie anume desemnaţi în acest scop,
- să privească fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale,
- să existe o autorizare a procurorului
Legea nr. 281 / 2003 a adus o modificare semnificativă acestei instituţii, prin includerea investigatorilor sub acoperire în sfera subiecţilor îndreptăţiţi să efectueze actele premergătoare.
Astfel potrivit art. 224¹ C.pr.pen., în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din Ministerul de Interne, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, în condiţiile legii.
După cum se poate observa, utilizarea acestora se poate face în cazul necesităţii de a cerceta infracţiuni de o mare gravitate - infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie – care sunt greu de descoperit şi ai căror făptuitori depun diligenţe maxime în scopul de a se ascunde, de cele mai multe ori fiind vorba de reţele bine organizate, aproape imposibil de deconspirat fără aportul persoanelor infiltrate.
Pentru efectuarea actelor premergătoare, investigatorii sub acoperire, deci cei care uzează de o altă identitate decât cea reală, au nevoie de autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel. Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.
În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 203 C.pr.pen., următoarele:
- a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
- b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;
- c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
- d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;
- e) perioada pentru care se dă autorizarea;
- f) alte menţiuni prevăzute de lege.
În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată.
Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror. Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile. Prin urmare, această a doua dispoziţie are menirea de a o minimiza pe prima, rezultând că informaţiile culese vor putea fi practic folosite oriunde va fi nevoie de ele, utilitatea sau concludenţa lor rămânând la aprecierea organelor judiciare.
Fiind vorba de o activitate ce implică un mare risc din partea celor angrenaţi, legea a prevăzut caracterul incognito al acestor investigatori, a căror identitate nu va putea fi dezvăluită în timpul, şi nici chiar la încetarea acţiunii lor. Doar procurorul care a emis autorizaţia cunoaşte identitatea lor reală, pe care are însă obligaţia legală de o păstra.
Finalitatea actelor premergătoare poate fi analizată şi sub aspect procedural, din moment ce procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare nu va putea fi valorificat decât dacă se va începe urmărirea penală, având un statut asemănător actelor constatatoare, care nici ele nu sunt apte, singure, a declanşa procesul penal.