Are loc în două situaţii:
- în cauzele pe care le supraveghează, potrivit art. 209 alin.2 C.pr.pen., când are dreptul să se substituie organului de cercetare în efectuarea oricărui act de urmărire
- când urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror în cazul infracţiunilor prevăzute expres şi limitativ de art. 209 alin. C.pr.pen. Întreaga urmărire penală este de competenţa exclusivă a procurorului în cazul acestor infracţiuni.
Practic, toate activităţile care, în celelalte cazuri aparţin organului de cercetare penală, sunt realizate în mod nemijlocit de procuror. Acestea constă, ca în cazul cercetărilor penale, în strângerea probelor, luarea măsurilor procesuale asupra cărora are drept de dispoziţie ( exclus arestarea preventivă care e de competenţa judecătorului, în urma modificărilor aduse Codului prin Legea nr. 281 / 2003), dispunerea soluţiilor procesuale prin care se finalizează urmărirea penală: de trimitere sau de netrimitere în judecată.
Şi în acest caz competenţa aparţine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, astfel cum precizează art. 209 alin.4 C.pr.pen. Legea prevede şi o excepţie de la această regulă, atunci când organul de cercetare penală are de efectuat actele de cercetare ce nu suferă amânare, el este obligat să efectueze acele acte, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.
De asemenea şi delegarea sau comisia rogatorie reprezintă excepţii de la caracterul exclusiv al actelor de urmărire penală de competenţa procurorului cu condiţia să privească acte procedurale ce nu pot fi efectuate, din varii motive, de procurorul competent.
Art. 217 alin. 4 C.pr.pen. arată expres posibilitatea procurorului de a dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei, în cazul urmăririi proprii, fără a preciza sau exemplifica care ar fi acestea, însă noi considerăm că este vorba de acte ce privesc strângerea de probe, cum ar fi procedeele probatorii.
Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este supus confirmării procurorului-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de către procurorul general al acestui parchet. Nerespectarea acestei prevederi atrage sancţiunea nulităţii absolute conform art. 197, alin. 2 C.pr.pen., fiind încălcate prevederile legale referitoare la sesizarea instanţei.
Pentru a se respecta controlul ierarhic ce caracterizează funcţionarea Ministerului Public, prin O.U.G. nr. 72 /2004 s-a introdus un nou alineat la art. 209, prin care procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare sunt împuterniciţi să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, pot infirma actele şi măsurile acestora, dacă sunt contrare legii, şi pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa acestora, din dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior. Cu alte cuvinte, subordonarea funcţională ce caracterizează raporturile dintre procuror şi organul de cercetare penală a fost extinsă şi în privinţa raporturilor dintre procurorii de la parchete diferite.