Drept

1. Sistemul căilor de atac

Căile de atac reprezintă acele remedii procedurale al căror rol este acela de a corija eventualele erori ale sentinţei primei instanţe, fiind instituţii indispensabile unei bune administrări şi înfăptuiri a justiţiei, în sensul sociologic şi filosofic al accepţiunii. Datorită lor este posibil controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate în cauză până atunci, şi este posibilă în acest fel trecerea cauzei prin două sau trei grade de jurisdicţie în scopul aflării adevărului şi soluţionării corecte a cauzei penale, conform dispoziţiilor de drept material şi procedurale.

Judecata în căile de atac, spre deosebire de cea în primă instanţă, are caracter facultativ, doar părţile de la judecata în fond fiind în măsură să le exercite, dacă sunt nemulţumite de ceea ce a hotărât prima instanţă. Ea se realizează de către instanţe superioare în grad, conform principiului constituţional al ierarhiei instanţelor judecătoreşti.

          Obiectul căilor de atac îl reprezintă o nouă judecată privind aceeaşi faptă şi acelaşi inculpat, iar finalitatea lor constă în repararea erorilor comise de judecăţile anterioare.

          Căile de atac se clasifică în funcţie de caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărârii atacate, în ordinare ( apelul şi recursul ) şi extraordinare ( revizuirea, contestaţia în anulare, recursul în interesul legii ). După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc, căile de atac sunt de fapt ( revizuirea ) şi de drept ( recursul, de regulă, contestaţia în anulare, recursul în interesul legii ), apelul fiind o cale de atac şi de fapt şi de drept.

          Cea mai importantă clasificare a căilor de atac le divide în căi de atac de reformare, de anulare şi de retractare. Reformarea constă în infirmarea de către o instanţă superioară, în urma unui control în fapt şi în drept, a hotărârii instanţei inferioare prin pronunţarea unei alte soluţii ( apelul, recursul când prezintă trăsături de apel ). Anularea constă în infirmarea de către instanţa superioară a hotărârii instanţei inferioare, prin anularea ei fără a mai examina fondul cauzei ( recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare ). Retractarea constă în infirmarea hotărârii judecătoreşti atacate, infirmare care se face de către aceeaşi instanţă care a soluţionat cauza prima oară în fond, infirmare generată de descoperirea unor chestiuni de fapt necunoscute atunci ( revizuirea ).

          Pentru exercitarea unei căi de atac este necesar ca aceasta fie prevăzută de lege, să existe o hotărâre judecătorească, şi calea de atac să fie declarată în termenul legal ( există şi căi de atac care nu sunt supuse unui termen ).

2. Definiţia şi trăsăturile apelului

          Apelul este o cale ordinară de atac, de reformare, având un caracter suspensiv şi devolutiv ( vizează atât chestiuni de fapt cât şi de drept ), prin care sunt atacate sentinţele primei instanţe, deci hotărârile judecătoreşti nedefinitive.

          Apelul reprezintă în dreptul procesual penal pozitiv al doilea grad de jurisdicţie în fond, prevăzut de lege în vederea reformării hotărârii atacate şi este întotdeauna de competenţa unei instanţe superioare în grad ( tribunal, tribunal militar teritorial, curte de apel, sau curte militară de apel ). Spre deosebire de recurs, apelul este mai puţin formalist, fiind cea mai eficace cale de atac ordinară.

          Trăsăturile apelului pot fi desprinse din cele arătate mai sus, fiind :

• o cale de atac ordinară, prin care se atacă doar hotărârile judecătoreşti nedefinitive
• o cale de atac de reformare, după examinarea chestiunilor de fapt şi de drept, fiind posibilă modificarea sentinţei şi pronunţarea unei alte soluţii
• o cale de atac ireverenţioasă, introducerea apelului atrăgând întotdeauna competenţa unei instanţe superioare
• o cale de atac devolutivă, fiind practic reluată întreaga judecată, dar este posibilă atacarea cu apel numai a laturii penale, sau numai a laturii civile
• declanşează o nouă judecată a cauzei în fond
• o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate, fie ea parte în proces, participant sau persoană vătămată în interesele sale legitime.

3. Hotărârile judecătoreşti supuse apelului şi titularii apelului

Conform art. 361 C.pr.pen., pot fi atacate cu apel sentinţele de orice fel, cu excepţia:

1. a) sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a;
2. b) sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
3. c) sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
4. d) sentinţelor pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie;
5. e) sentinţelor de dezînvestire ( cele de declinare a competenţe, sau de restituire a cauzei la procuror)

          Încheierile de şedinţă care sunt tot hotărâri, pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.

De pildă, pot fi atacate cu apel încheierile prin care instanţa admite sau respinge cereri de administrare de probe noi, prin care admite sau respinge excepţiile invocate de părţi sau procuror, prin care se respinge cererea de recuzare a unui judecător, de admitere în principiu a cererii de revizuire etc.

Nu pot fi atacate cu apel încheierile pentru care legea prevede calea de atac a recursului, cum sunt:

• date în cauzele în care sentinţele nu sunt supuse apelului, ci numai recursului (cele privind infracţiunile prevăzute în art. 279, alin. 2, lit. a)
• de admitere sau de respingere a abţinerii, sau de admitere a recuzării
• de suspendare a judecăţii
• cele date în al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie
• cele pronunţate în materia luării, revocării, prelungirii, înlocuirii măsurilor procesuale preventive ( arestarea, obligarea de a nu părăsi, ţara sau localitatea )

Această cale de atac este deschisă potrivit legii, art. 362 C.pr.pen., unui număr însemnat de persoane, şi anume:

1. a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
2. b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
3. c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală,
4. d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă;
5. e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
6. f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Prin exercitarea apelului, procurorul nu urmăreşte realizarea propriului interes, ci spre deosebire de ceilalţi titulari, prin rolul său de garant al respectării legalităţii, vizează reformarea hotărârii în consens cu legea şi starea de fapt. Apelul se declară de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa care a pronunţat hotărârea supusă apelului sau de către procurorul ierarhic superior.

Potrivit principiului egalităţii de arme, dacă acuzatorul public poate ataca hotărârile pe care le consideră nelegale sau netemeinice, şi inculpatul, în virtutea şi a altor principii fundamentale ale procesului penal, poate apela sentinţele sau încheierile primei instanţe, atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă a cauzei. Inculpatul nu poate apela hotărârea primei instanţe fără a avea un interes procesual legitim. Inculpatul poate declara apel personal sau prin intermediul următoarelor persoane:

- reprezentantul legal ( în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă )

- apărătorul ales sau numit din oficiu, care l-a asistat în primă instanţă, mandatul său încetând o dată cu formularea apelului, dacă nu se încheie un nou contract de asistenţă juridică.

- soţul acestuia

În ceea ce priveşte apelul părţii vătămate, prin Decizia nr. 100/2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, este neconstituţională. De aici se desprinde concluzia că pentru a elimina orice discriminare procesuală între părţile procesului penal, partea vătămată are libertatea de a declara apel atât în latura penală cât şi în latura civilă a cauzei. Refuzându-i-se acest drept, i se îngrădeşte accesul la justiţie ( art. 124 din Constituţie[1] ) şi i se nesocoteşte dreptul la un proces echitabil ( art. 21 alin. 3 din Constituţie[2] ).

La o soluţie similară a ajuns Curtea Constituţională, când prin Decizia nr. 482/2004, aceasta admite excepţia de neconstituţionalitate invocată şi constată că dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. În cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa interesului legitim al părţii civile ( şi al celei responsabile civilmente ) pentru atacarea hotărârii de primă instanţă atât în latura penală cât şi în latura civilă.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, pot face apel limitat la  cheltuielile judiciare cuvenite acestora.

De asemenea poate face apel şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, chiar dacă sunt străine de cauză , deci nu sunt părţi în procesul pendinte. Aceste persoane pot cere desfiinţarea actului sau măsurii procesuale dispuse de instanţă, dacă interesele lor legitime au fost prejudiciate, cu condiţia să nu vizeze aspecte legate de fondul cauzei. De pildă, poate apela sentinţa persoana ale cărei bunuri au fost sechestrate în mod netemeinic, sau persoana care fără să fie parte în proces a fost obligată să predea un lucru, ori s-a dispus confiscarea specială sau sechestrul asupra unui bun pe care-l posedă, ori a fost amendată pentru o abatere judiciară etc.

Apelul poate fi declarat pentru partea vătămată, partea civilă sau responsabilă civilmente, precum şi pentru persoanele arătate la lit. e, f ale art. 362 şi de către reprezentantul legal sau de către apărător, ca substituţi procesuali.

4. Judecarea apelului

4.1. TERMENUL

Pentru ca cererea de apel să fie admisă, o primă condiţie este ca apelul să fi fost declarat în termenul legal de 10 zile care curge în mod diferit.

În cazurile exprese prevăzute de lege, termenul de apel este unul special, de exemplu de 3 zile în procedura judecării infracţiunilor flagrante, care curge pentru toţi titularii, fără deosebire, de la pronunţare.

Pentru procuror, regula este că termenul de apel curge de la pronunţarea sentinţei, dar în cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. În vederea exercitării acestei prerogative, după redactarea hotărârii, instanţa este obligată să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel.

Pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Pentru martori, experţi sau avocaţii din cauză calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. Considerăm că aceeaşi regulă se aplică şi persoanei ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, deci termenul este de cel mult 10 zile de la pronunţarea hotărârii.

Termenul de apel este un termen procedural, căruia i se aplică sistemul exclusiv, pe zile libere, astfel că, dacă termenul expiră într-o zi nelucrătoare, el se va împlini în prima zi de lucru care urmează. Sancţiunea nerespectării acestui termen legal şi imperativ o constituie decăderea din dreptul de a declara apel, şi nulitatea cererii de apel făcute după expirarea termenului.

4.2. REPUNEREA ÎN TERMEN ŞI APELUL PESTE TERMEN

De la aceste reguli sunt prevăzute două instituţii cărora li se aplică reguli deosebite : apelul peste termen, şi repunerea în termen.

Repunerea în termen este mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel, care nu a declarat apel în termenul legal, din cauze neimputabile lui, este repus în dreptul de a declara apel. Pentru ca această instituţie să opereze trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- apelul să fie declarat după expirarea termenului legal, general sau special

          - nedeclararea apelului în termenul legal să se datoreze unei cauze temeinice de împiedicare ( caz fortuit sau de forţă majoră – incendiu, accident, etc. ). Caracterul temeinic al cauzei de împiedicare se apreciază in concreto de instanţa învestită cu această cerere.

- cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Repunerea în termen se hotărăşte de instanţa de apel, în faţa căreia trebuie dovedită cauza de împiedicare. În art. 364, alin. 2 se prevede că până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Apelul peste termen constituie mijlocul procesual prin care  partea care nu a luat cunoştinţă de existenţa judecăţii, sau de hotărârea pronunţată, poate formula cerere de apel şi după împlinirea termenului legal, dar aceasta în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a dispoziţiilor civile din hotărâre. Cele două condiţii care se cer a fi îndeplinite pentru admiterea unei asemenea cereri sunt:

• partea să fi lipsit atât la judecată ( la toate termenele ) cât şi la pronunţare
• partea să declare apel în maximum 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a dispoziţiilor civile din hotărâre.

Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea. Dar instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

4.3. INSTANŢA COMPETENTĂ

Pot fi instanţe de apel:

• tribunalul
• tribunalul militar teritorial
• curtea de apel
• curtea militară de apel

Facem menţiunea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă decât recursuri, ca şi căi ordinare de atac.

4.4. PROCEDURA

Apelul se declară prin cerere scrisă. Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei.

          Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-verbal.

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere.

          Dacă apelul este declarat oral, aceasta se constată într-un proces-verbal.

          Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile art. 187 C.pr.pen.[3] ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei prevăzute în alin. 1.

          Indicarea greşită a titlului căii de atac, aceasta purtând o altă denumire, indicarea greşită a instanţei competente ori depunerea ei la o altă instanţă decât cea legal abilitată, nu atrage nulitatea cererii. Doar nesemnarea, lipsa atestării sau a confirmării este de natură să atragă nulitatea absolută a cererii, întrucât constituie actul de sesizare a instanţei.

          Motivele de apel ( de fapt sau de drept ) se formulează, de regulă, în scris, fie prin cererea de apel, fie printr-un memoriu separat care se depune cel mai târziu până în ziua judecăţii. Dar motivele de apel pot fi formulate şi oral în ziua judecăţii ( art. 374 C.pr.pen ).

          Judecarea apelului se face, de principiu, după normele generale privitoare la judecată. Această procedură se aseamănă cu cea a primei instanţe, reprezentând practic o nouă judecată în fond.

Preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea apelului. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor.

Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei.

Dacă la termenul fixat apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului ( partea care a declarat apelul ), apoi intimatului ( partea la care se referă apelul ) şi în urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

 În cazul în care procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, apelantul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate. Prin urmare, din acest text legal se desprinde concluzia că faza de cercetare judecătorească poate lipsi în apel, instanţa reanalizând materialul probator acumulat în cauză, fără a mai avea alte probe relevate de care să ţină seama. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.

Inculpatul are cel din urmă cuvântul.

Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel. În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.

4.5.  EFECTELE APELULUI

Potrivit art. 370 C.pr.pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă a cauzei. Prin operarea acestui efect, sentinţa primei instanţe nu poate deveni definitivă, şi nici nu poate fi executată. Doar cu titlu de excepţie, declararea apelului nu suspendă executarea hotărârii atacate, în cazul apelului peste termen sau al renunţării la apel.

Un efect principial al apelului este cel devolutiv , ceea ce înseamnă că dosarul este judecat în al doilea grad de jurisdicţie cu toate chestiunile de fapt şi de drept pe care le comportă. Fiind guvernat de regula tantum devolutum, quantum apellantum ( în apel nu se judecă decât ceea ce s-a apelat ), se cunosc anumite limite  determinate fie de persoana care a declarat apelul, fie de persoana intimatului, fie de titularul apelului.

În ceea ce priveşte limitele efectului devolutiv al apelului, acestea se refereau în literatura de specialitate anterioară intervenţiei Curţii Constituţionale prin considerarea ca neconstituţionale a prevederilor art. 362, alin. 1 lit. c şi d, la faptul că apelul părţii civile devolua cauza numai la aspectele privind latura civilă, iar apelul părţii vătămate devolua numai latura penală. Or, o dată eliminate discriminările legate de drepturile procesuale ale părţilor procesului penal, considerăm abandonată această limitare a efectului devolutiv al apelului, astfel că, spre exemplu, partea civilă poate ataca soluţia privind pedeapsa aplicată inculpatului, deci o chestiune ce ţine de latura penală.

Cât priveşte persoana care a declarat apelul, apelul devoluează cauza numai cu privire la persoana sau persoanele la care se referă declaraţia.

Efectul devolutiv al apelului este limitat şi în raport cu calitatea pe care o are apelantul, astfel că apelul vizează fondul cauzei, când este formulat de părţi , chestiuni adiacente când este introdus de martor, expert, avocat, sau persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate.

Efectul neagravării situaţiei în propriul apel impune instanţei de apel, ca judecând şi soluţionând cauza, să nu creeze o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Acest principiu denumit şi non reformatio in pejus cenzurează posibilitatea instanţei de apel de a reforma hotărârile greşite prin crearea unei situaţii mai grele pentru partea care a declarat apelul ( de ex., în apelul inculpatului, să i se aplice o pedeapsă mai grea, sau în apelul părţii civile, acesteia să i se reducă cuantumul despăgubirilor stabilite în vederea reparării prejudiciului ). În situaţia în care există şi apelul unei părţi cu interese contrare

( inculpat vs. parte civilă sau parte vătămată ), şi întotdeauna când există apelul procurorului,  se poate agrava situaţia oricăreia dintre părţi. Potrivit art. 372 alin. 2 C.pr.pen., în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Un ultim efect al apelului, efectul extensiv, este enunţat în art. 373 C.pr.pen., şi se referă la libertatea instanţei de apel de a examina cauza prin extindere şi faţă de părţile care nu au declarat apel, sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără a le crea o situaţie mai grea. Se poate observa că operarea acestui efect este limitată atât de regula non reformatio in pejus, prin inadmisibilitatea creării unei situaţii mai grele pentru apelant, cât şi prin efectul devolutiv.

4.6.  RENUNŢAREA SAU RETRAGEREA APELULUI

Potrivit art. 368 alin. 1, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac. Deci, părţile au această posibilitate după ce s-a născut dreptul la apel şi până la stingerea lui. Renunţarea poate fi făcută în scris, sau oral în şedinţa când s-a pronunţat hotărârea

Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Din această reglementare se desprinde concluzia că renunţarea la apel în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei face ca sentinţa să devină definitivă sub acest aspect; prin urmare nu se mai poate reveni asupra renunţării. În latura penală, renunţarea nu produce nici un efect, fiindcă sentinţa devine definitivă doar la împlinirea termenului legal pentru declararea apelului.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.

Retragerea apelului, spre deosebire de renunţare, presupune un apel declarat şi poate fi făcută de procuror sau de părţi. Retragerea apelului trebuie făcută, pentru a fi eficientă, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Retragerea apelului poate fi făcută astfel:

• personal de parte
• prin mandatar special, regula aplicându-se şi apărătorului
• de reprezentantul legal al părţii, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea civilă, în latura civilă
• printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere

-  prin declaraţia, scrisă sau orală, a procurorului ierarhic superior, în privinţa apelului declarat de procuror

Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.

          Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.

Retragerea apelului are drept efect rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe fie la data expirării termenului de apel, când apelul a fost retras înăuntrul termenului, fie la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel.

4.7. SOLUŢIONAREA APELULUI

Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
2. a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
3. b) dacă apelul este nefondat;

2. admite apelul şi:
3. a) desfiinţează sentinţa primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre şi procedează potrivit art. 345 şi urm. privind judecata în fond;
4.  b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, ori prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.
5. c) dispune rejudecarea de către instanţa competentă, dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de incompetenţă
6. d) restituie cauza procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale, dacă hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 333

Apelul este tardiv atunci când a fost introdus cu nerespectarea termenului legal. Apelul este inadmisibil atunci când au fost atacate sentinţe sau încheieri ce nu pot fi supuse apelului, ci numai recursului, ori a fost exercitat de persoane fără calitate ( părintele pentru inculpatul major ). Apelul este nefondat, atunci când instanţa de apel consideră că motivele în fapt şi în drept ale primei instanţe sunt juste şi întemeiate.

În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează în întregime, dar în limitele efectului devolutiv şi extensiv ale apelului, prevăzute în art. 371 şi 373.

          Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei ( art. 382, alin. 2 C.pr.pen.).

Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii.

Deliberând asupra apelului, instanţa face aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asigurătorii, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului. De asemenea, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi a arestării şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.

Instanţa deliberează şi hotărăşte asupra oricărei alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului.

După pronunţare, decizia instanţei de apel, fiind supusă recursului nu este definitivă. Totuşi, decizia instanţei de apel rămâne definitivă:

- la data expirării termenului de recurs: -când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare, şi nu s-a declarat recurs

                                                                     -când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului

- la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii prin care a fost admis apelul fără trimitere spre rejudecare, dacă retragerea s-a făcut după expirarea termenului de recurs

- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul fără trimitere spre rejudecare.

Aceste ipoteze de dobândire de către o hotărâre judecătorească dată în apel a caracterului definitiv, prevăzute în art. 416¹ C.pr.pen., conţin o inadvertenţă a legiuitorului care a omis să includă printre acestea şi hotărârea de respingere a apelului, care rămâne definitivă în acelaşi  mod.

O dată rămasă definitivă, în modalităţile prezentate mai sus, hotărârea penală dată de instanţa de apel are autoritate de lucru judecat şi este executorie. În mod excepţional, prin derogare, decizia instanţei de apel, este executorie în următoarele cazuri: revocarea arestării preventive, luarea măsurilor asigurătorii, arestarea inculpatului aflat în stare de libertate, toate conţinute în dispozitivul deciziei din apel.

4.8.  REJUDECAREA DUPĂ DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII

Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor care reglementează judecata în primă instanţă.

          Dar, rejudecarea cunoaşte anumite limite enumerate în art. 385 C.pr.pen.:

 - instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

 - dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului, sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art. 372 alin. 2 şi art. 373 alin. 2. Cu alte cuvinte, aşa cum am menţionat deja, în apelul procurorului nu se mai aplică principiul non reformatio in pejus.

 - când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. Este vorba de ipoteza desfiinţării parţiale a sentinţei atacate, căci în caz de desfiinţare totală, instanţa de apel examinează toate chestiunile legate de latura penală sau latura civilă a cauzei.

Instanţele de rejudecare sunt fie prima instanţă a cărei hotărâre a fost atacată, fie instanţa competentă atunci când motivul desfiinţării hotărârii l-a constituit necompetenţa instanţei.

[1] ART. 124 alin. (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

    (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

    (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

[2] ART. 21  (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

 (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

 (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

[3] Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului.