Determinarea exactă a cazurilor în care poate fi exercitată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale nu va putea fi utilizată oricând şi de oricine, adică garanţia că nu se va abuza de existenţa acesteia pentru a ataca hotărârile definitive şi irevocabile ce au fost pronunţate, lăsând să persiste efectele pe care acestea trebuie să le producă.
Întrucât contestaţia în anulare are un caracter extraordinar, trebuie folosită numai în cazuri cu totul deosebite, în acest fel respectându-se principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În aceste condiţii, potrivit art. 386 C.pr.pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, în următoarele cazuri:
- a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
- b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
- c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f - i¹, cu privire la care existau probe în dosar;
- d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
- Când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii
Acest motiv de contestaţie în anulare este pe deplin justificat de dreptul părţilor de a fi prezente la şedinţele de judecată, şi de obligaţia organelor judiciare de a le aduce la cunoştinţă aceasta. Aşadar, judecata poate avea loc numai în condiţiile în care părţile sunt legal citate şi procedura este legal îndeplinită, întrucât în acelaşi timp este necesar ca părţilor să li se asigure exercitarea dreptului la apărare în cursul judecăţii, în condiţiile unei şedinţe de judecată orale şi contradictorii, în care acestea, de pe poziţii de egalitate procesuală, să-şi poată susţine ori combate cererile formulate şi să participe la administrarea probelor şi la susţinerile concluziilor orale.
Mijlocul legal prin care se realizează chemarea părţilor este citaţia, care trebuie să respecte anumite forme. Plecând de la aceste reglementări, s-a susţinut că încălcarea normelor procedurale ce reglementează citarea poate consta în omisiunea citării, emiterea unei citaţii fără menţiunile prevăzute de lege, inexistenţa la dosar a dovezii de înmânare a citaţiei sau existenţa acestei dovezi fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Cazul pe care-l analizăm se referă la neîndeplinirea legală a procedurii de citare pentru judecata care are loc la instanţa de recurs. Nelegalitatea citării poate fi invocată de fiecare parte din proces, dar numai în ceea ce priveşte citarea sa, nu şi citarea altei părţi. Chemarea părţii la judecată se face la primul termen, pentru termenele următoare instanţa nemaiavînd obligaţia de a cita părtile care au fost prezente la un termen de judecată, chiar daca aceste părţi ar lipsi la unul din termenele ulterioare ( au termenul în cunoştinţă ), excepţie făcînd militarii şi deţinuţii care trebuie citaţi la fiecare termen de judecată, Pe de altă parte, părţile se pot prezenta la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia ( art. 297 alin. 2 C.pr.pen.).
De altfel, contestaţia în anulare prevăzută de art. 386 lit. a C.pr.pen. nu poate fi invocată, dacă la termenul la care s-a judecat recursul inculpaţii care cunoşteau termenul au fost reprezentaţi de apărătorii lor.
Procedura de citare se consideră de asemenea neîndeplinită, dacă nu au fost respectate dispoziţiile privind conţinutul citaţiei, prevăzute în dispoziţiile art. 176 C.pr.pen.
Astfel, dacă inculpatul a indicat pe lângă domiciliu şi o altă adresă la care locuieşte cu flotant, instanţa este obligată să-l citeze în ambele locuri. Dacă nu este cunoscută adresa unde acesta locuieşte, va fi citat la locul de munca sau prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.
Încălcarea dispoziţiilor privind conţinutul citaţiei, precum şi a celor referitoare la înmânarea citaţiei şi întocmirea dovezii de citare poate constitui motiv de introducere a contestaţiei în anulare dacă aceste vicii de procedură au fost făcute cu ocazia judecării cauzei în recurs.
- b) Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare
Pentru a fi în această situaţie, se poate observa că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
- partea a lipsit la termenul de judecată la care s-a judecat recursul,
- lipsa părţii s-a datorat imposibilităţii de a se prezenta,
- partea s-a aflat în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre acest lucru.
În ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta nu trebuie să se datoreze nerealizării procedurii de citare, altfel putînd fi invocate prevederile art. 386 lit. a C.pr.pen.
Totodată, la fel cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, aceste cazuri nu trebuie înţelese ca fiind împrejurări extraordinare, cum ar fi războiul sau un cataclism, ci acestea trebuie privite ca nişte împrejurări normale care să fi împiedicat partea să participe la proces. De exemplu, ar putea fi invocate ca motive pentru contestaţia în anulare o boală gravă, un accident şi alte asemenea evenimente. Pe de altă parte, nu poate fi admis ca motiv de contestaţie în anulare deplasarea în interes de serviciu în altă localitate sau lipsa de timp a părţii.
- c) Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f - i¹, cu privire la care existau probe în dosar
Judecând recursul, instanţa trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, ea având şi obligaţia, ca în limitele efectului devolutiv, să analizeze toate aspectele care privesc buna rezolvare a cauzei. Instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor motivelor de casare a hotărârii, atât în situaţia în care motivele au fost invocate de părti, cât şi din oficiu.
Observăm că legiuitorul a înţeles să se refere strict la cazurile prevăzute de art. 10 lit. f-i¹ C.proc.pen., şi anume: f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului; h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; i¹) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
Eficienţa acestui motiv de contestaţie în anulare este condiţionată şi de existenţa la dosar a probelor cu privire la cauza de încetare a procesului, neexaminate de instanţă la soluţionarea recursului. Această dovadă trebuie depusă la dosar până în momentul pronunţării instanţei de recurs. Dacă aceste probe se depun ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii, nu mai pot avea eficienţă. Prin excepţie de la această regulă, sunt şi situaţii când, deşi nu există probe la dosar cu privire la cauza de încetare a procesului penal, instanţa trebuie totuşi să se pronunţe cu privire la această situaţie, de exemplu în cazul amnistiei.
Probele de la dosar privind existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie să constituie un temei real pentru exercitarea contestaţiei în anulare, să fie pertinente, fiindcă atunci când ele nu pot fi luate în considerare, această cale de atac nu poate fi exercitată.
- d) Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă
Acest caz se referă la situaţia încălcării principiului autorităţii de lucru judecat : condiţiile obligatorii pentru a ne putea încadra în aceste prevederi sunt:
- existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive
- identitate de obiect şi persoană în cea de-a doua hotărâre (adică în cea de-a doua hotărâre să fi fost inculpată aceeaşi persoană care a mai fost judecată, iar obiectul cauzei să-l constituie aceleaşi fapte pentru care inculpatul a fost judecat).
De menţionat că nu poate fi considerat caz de contestaţie în anulare ipoteza în care împotriva contestatorului s-a pronuntat o hotărâre civilă prin care acesta a fost condamnat la închisoare contravenţională ( în dreptul pozitiv nu mai este reglementată închisoarea contraveţională ), fiindcă cele două hotărâri nu sunt ambele penale.