În această perioadă, relaţiile sociale erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme ce reprezintă expresia interesului societăţii gentilice şi, ca atare, erau respectate şi aplicate de bună voie de toţi membrii societăţii.
Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că aceste norme de conduită aveau un caracter pronunţat religios, astfel încât la poporul antic se acredita ideea că normele de conduită sunt de sorginte divină, că provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravieţuit sub anumite aspecte şi le regăsim şi în societatea feudală, ceea ce reprezintă o dovadă clară a continuității poporului român.
Norme de conduită
Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat în Epoca Prestatală, menţionăm reguli conform cărora acum ne arată obiceiurile:
(1) fii puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvine din proprietatea comună. Din această regulă de conduită, prin conţinutul său, rezultă că proprietatea privată era în plin proces de constituire.
(2) furtul era socotit o foarte gravă abatere de la normele de convieţuire socială
(3) un întreg ritual, care însoţea încheierea convenţiilor sau învoielilor dintre persoane. Acest ritual este asemănător cu procedura înfrăţirii din Evul Mediu.
(4) Izvoarele antice menţionează jurământul pe zeităţile palatului regal sau jurământul pe vetrele regale, cum mai erau numite. Acest jurământ trebuia prestat de către toţi supuşii regelui, iar dacă regele se îmbolnăvea, se considera că unul dintre juraţi a jurat strâmb. Pentru identificarea lui erau desemnaţi 3 ghicitori pentru a arăta cine era acela şi dacă el nega se aduceau 6 ghicitori. Dacă dădeau aceeaşi soluţie, cel în cauză era condamnat la moarte, în caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemănător cu instituţia juridică a probei cu jurători, consacrată de Legea Ţării.
Instituţia căsătoriei
Există o serie de norme de conducere ce reglementează instituţia căsătoriei. În această materie, izvoarele antice par a fi contradictorii, pentru că, de pildă, poetul Menandru zice că tracii cunosc poligamia, în timp ce poetul Horatius, în odele sale spune că tracii practicau cu stricteţe monogamia. În realitate, nu există o contradicţie, ci se completează reciproc, pentru că primul se referă la o epocă mai veche, când geto-dacii nu erau evidenţiaţi ca un element distinct în cadrul neamului dacic, în timp ce al II-lea se referă la o epocă mai recentă, în care individualizarea geto-dacilor că cel mai important neam tracic fusese desăvârşit. Pe fond, trebuie să precizăm că la finele Epocii Primitive, femeia avea o situaţie inferioară bărbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o oştenilor săi înfrânţi în lupta cu bastarnii: să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li se făceau.
Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere. Semnificative în acest sens sunt relatările lui Aristotel, care se referă la un trib numit Agatârşi, aceştia având aceleaşi obiceiuri cu tracii. Agatârşii formulau reguli de conduită în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea că sciţii respecta drepturile în chip firesc, nu prin legi, iar Herodot precizează, aşa cum am arătat, că încă din vremea sa, sec. 6, geţii erau cei mai drepţi dintre traci. Dovadă este atașamentul lor pentru respectarea acestor reguli de conduită.