După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală(perioada democraţiei militare) în reglementarea relaţiilor sociale din societatea geto-daca.
Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
- O primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei dominante şi despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.
- A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerinţe economice, sociale, circumscrise organizării de tip politic a societăţii.
- A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul nescris sau cutumiar, exprimat în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale directă, dar pe care autorii antici le menţionează. Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului său un set de legi scrise, conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generaţie în generaţie până în vremea sa (până în sec 6, î.Hr.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor(Legea celor XII Table), acestea conţin norme de drept noi. În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei pentru a se face ascultat de către popor şi pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasă în asigurarea respectării legilor pe care le-a promulgat.
Instituţiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut fi reconstituite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conţin referiri la aceste instituţii şi totodată pe baza urmelor pe care aceste instituţii le-au lăsat în fizionomia unor instituţii ulterioare. Cea mai de seamă instituţie a dreptului geto-dac şi a oricărui sistem de drept este instituţia proprietăţii.
Instituţia proprietăţii
În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
- proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
- proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menţionează că în statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri şi vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de origine geto-daca pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă. Rezultatul este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect pământul, vitele şi sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocraţiei geto-dace, şi anume taraboștii.
A doua formă de proprietate, cea comună devălmaşă, este cunoscută din examinarea unor versuri conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri: pământurile proprietăţii comune devălmaşa se aflau în proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştii, în sensul că nu erau împărţite. La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe aceste terenuri. Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau atribuite membrilor obştei pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi. În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către dregătorii administrativi, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau tributul datorat statului de către obşte din recoltele obţinute.
Instituţia căsătoriei în dreptul geto-dac
Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la părinţii acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul său.
În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-daca trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt poet latin, Horatius, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami şi consemnează totodată şi practica dotei, termen de sorginte geto-daca. Tot Horatius menţionează că cea mai importantă zestre a femeii geto-dace nu constă în bunurile pe care ea le aducea în regimul matrimonial, ci în virtutea ei.
Dreptul penal
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele instituţii vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private. Singura menţiune concretă existenţa în acest sens provine de la Horatius, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.
Dreptul procesual
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei fuseseră preluate de către stat, în statul dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările principale ale statului geto-dac.
În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem. Acesta se ocupa de organizarea şi de judecarea proceselor, fiind judecător suprem, însă Comosycus era şi rege şi Mare Preot, în acelaşi timp. El executa atribuţia de judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau de Mare Preot, referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.
Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată că duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.
Dreptul internaţional public
În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe care preoţii geto-daci îl jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului care însoţea încheierea unor tratate de alianţă între statul dac şi alte state.