1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În urma războaielor daco-romane (între anii 101-102 şi 105-106), o parte a teritoriilor locuite de geto-daci au intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas însă, în continuare, locuite de dacii liberi teritoriile: Crișana, Maramureş şi Nordul Moldovei.

Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat în componenţa provinciei romane Dacia, şi anume: Sudul Moldovei, Muntenia şi colţul de S-E al Transilvaniei au fost iniţial incluse, din punct de vedere administrativ, în provincia Moşia inferioară.

 

De-a lungul stăpânirii exercitate de romani în Dacia, această provincie a suferit mai multe reorganizări administrativ-teritoriale, şi anume:

 

  • Între anii 106 şi 117 (până la moartea împăratului Traian, cel care a cucerit Dacia), Dacia a fost o provincie unitară, cuprinzând: Banatul, Oltenia şi Transilvania, fără colţul de S-E.

 

 

  • Împăratul Hadrian înfăptuieşte prima reorganizare administrativ-teritoriala între anii 117 şi 124. Şi anume, abandonează S-ul Moldovei şi cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care erau greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi şi împarte teritoriul rămas sub stăpânire romană în două provincii:
  • Dacia inferioară (cuprinzând Oltenia, colţul de S-E al Transilvaniei şi V-ul Munteniei)
  • Dacia superioară, (cuprinzând Banatul şi restul Transilvaniei)

 

 

  • Între anii 124-168, Hadrian desprinde din Dacia superioară zonă situată la Nord de Arieş şi de Mureșul Superior, şi creează o nouă provincie: Dacia Porolissensis.

 

 

  • Ultima reorganizare administrativ-teritoriala este înfăptuita de împăratul Marcus Aureliu (168-169). El uneşte Dacia superioară cu Dacia inferioară, formând Dacia Apulensis şi apoi desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie: Dacia Malvensis, menţinând astfel Dacia Porolissensis în vechile sale graniţe.

 

Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis şi Porolissensis) s-au menţinut până la retragerea aureliana.

 

 

 

Organele centrale de conducere ale provinciei romane DaciaJ

 

Provinciile imperiului erau de două categorii:

  • provincii senatoriale (pacificate)
  • provincii imperiale (nepacificate)

 

Organele centrale în Dacia-provincie romană:

  • Legatus Augusti Pro Praetore
  • Concilium Provinciae
  • Procuratorul financiar
  • Procuratorul vamal

 

  1. LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE

Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat, prin intermediul unui guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”. Acesta era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial şi avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.

Reşedinţa legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium Proconsularae, adică puterea de comandă a consulului de la Roma. El putea comanda mai multe legiuni şi avea atribuţii supreme de conducere pe plan administrativ, militar şi judiciar.

 

* După prima reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Hadrian, această situaţie se menţine în DACIA SUPERIOARĂ cu singura deosebire că legatul imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial, dar era de rang pretorian, inferior - era fost pretor la Roma, în sensul că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură regiune, spre deosebire de cel care avea imperium proconsularae, respectiv legiunea a XIII-a Gemina, care îşi avea sediul în castrul de la Appulum, unde se afla şi reşedinţa guvernatorului Daciei Superioare. Capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la Colonia Ulpia Traiana.

DACIA INFERIOARĂ era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti, denumit şi procurator presidial sau “praesses”, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adică dintre cavaleri. Se bucura de ius gladii, care îi conferea depline puteri civile, militare şi judiciare. (dreptul sabiei). Capitala acestei provincii, precum şi reşedinţa guvernatorului ei, se aflau la Drobeta.

O poziţie asemănătoare o avea şi DACIA POROLISSENSIS, sediul guvernatorului şi capitala acestei provincii fiind la Napoca.

La fel şi DACIA MALVENSIS, capitala acestei provincii şi reşedinţa guvernatorului său fiind la Malva.

În Dacia porolissensis, după transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în castrul de la Porolissum, atribuţiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al acesteia.

 

* După ultima reorganizare a Daciei, guvernatorul DACIEI APULENSIS redobândeşte rangul consular de la început şi asigură conducerea şi coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura de “legatus augusti pro praetore daciarum trium”.

 

 

Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită şi de faptul că, începând din vremea domniei lui Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de Metropolis a celor trei Dacii.

  1. CONCILIUM PROVINCIAE

 

Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium Daciarum trium), înfiinţat de împăratul Marcus Aureliu.

Este o adunare provincială alcătuită din delegaţi ai oraşelor celor trei provincii, care se întruneau o dată pe an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.

Membrii acestei adunări erau recrutaţi din cadrul Ordinului Ecvestru şi din cadrul Ordinului Decurionilor. Alegeau dintre ei un preşedinte al adunării, care era în acelaşi timp şi Sacerdos arae Augusti, adică preotul cultului imperial în Dacia.

Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuţiuni restrânse, limitate la arătarea problemelor de interes general ale oraşelor şi provinciilor şi susţinerea intereselor locale în fața administraţiei imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului, faţă de abuzurile magistraţilor provinciali.

În realitate, principala sarcină a acestui Concilium era întreţinerea cultului imperial în Dacia, în scopul întăririi unităţii provinciilor şi creşterii loialităţii şi devotamentului provincialilor faţă de administraţia romană.

 

 

  1. PROCURATORUL FINANCIAR

 

Organizarea financiară a provinciei Dacia

Administrarea finanţelor provinciei era asigurată de un procurator financiar, cu sediul la colonia Ulpia Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile şi impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia.

Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei şi era recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru.

El avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcţionari inferiori.

 

Această situaţie a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia, în Dacia Superioară şi apoi în Dacia Apulensis.

Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis.

În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii.

O singură menţiune, aceea că în Dacia Porolissensis, după ce conducerea provinciei a fost preluată de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuţiile financiare au revenit unui procurator financiar special.

În vederea stabilirii impozitelor şi a bazei impozabile, se efectuau din cinci în cinci ani, recensăminte ale bunurilor şi persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi “dumviri quinquenales”.

Impozitele erau de două categorii:

  • impozite directe, denumite “TRIBUTA”
  • impozite indirecte, denumite “VECTIGALIA”

 

Impozitele directe erau: impozitul funciar (“tributum soli” sau “stipendium”), care se plătea şi pe clădiri, şi impozitul personal (denumit “tributum capitis”), pe care îl plăteau nu numai cetăţenii romani, ci şi peregrinii (străinii, necetăţeni).

Impozitele indirecte erau numeroase, cel mai important fiind impozitul de 2.5 % pe circulaţia bunurilor şi persoanelor (un fel de taxa vamală care era încasata în cadrul unor oficii vamale, amplasate atât la graniţe, cât şi în interiorul provinciilor, denumite “Stationes”).

 

  1. PROCURATORUL VAMAL

Oficiile vamale erau conduse iniţial de sclavii imperiali, mai apoi de nişte arendaşi numiţi “conductores”, iar după Marcus Aureliu (după 169), de procuratori vamali recrutaţi dintre membrii ordinului ecvestru.

 

 

Organizarea locală a provinciei romane DaciaJ

 

 

În provincia Dacia existau două categorii de aşezări:

  • Aşezări urbane
  • colonii
  • municipii
  • Aşezări rurale
  • aşezări rurale organizate în forma tradiţională geto-dacă a obştilor săteşti sau teritoriale
  • aşezări rurale organizate după modelul roman

 

Aşezările urbane erau de două categorii: colonii şi municipii.

 

Coloniile erau centre urbane puternic romanizare, locuitorii lor fiind în majoritate cetăţeni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. Mai mult, unele dintre colonii erau investite cu “ius italicum”, o ficţiune juridică potrivit căreia solul lor (pământul lor) era asimilat solului italic (asta înseamnă că cetăţenii romani din acele colonii puteau exercita dreptul de proprietate quiritara asupra pământului, fiind scutiţi astfel de plată impozitului funciar).

 

Municipiile aveau un statut inferior, fiind centre mai puţin romanizate, locuite în majoritate de latini şi peregrini, însă în epoca stăpânirii române a Daciei, distincția care odinioară era extrem de clară între colonii şi municipii, începe să se estompeze, asistăm la o nivelare a statutului juridic al aşezărilor urbane în imperiu şi, evident, şi în provincia Dacia.

 

Consiliul municipal - Conducerea supremă a oraşelor

 

Conducerea supremă a oraşelor, colonii şi municipii, era exercitată de un Consiliu municipal, organizat după modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea şi Senat Municipal.

Membrii acestui Senat Municipal alcătuiau “ordo decurionum” (ordinul decurionilor).

Numărul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins între 30 şi 50, fiind stabilit în actul de înfiinţare a oraşului, în funcţie de numărul cetăţenilor romani din localitatea respectivă.

Membrii Senatului Municipal erau desemnaţi pe un mandat de cinci ani, de acei magistraţi specializaţi cu efectuarea recensământului, denumiţi “duumviri quinquenales”.

 

Membrii erau recrutaţi din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele condiţii:

  • să fie cetăţeni romani ingenui (adică născuţi din părinţi care au fost întotdeauna oameni liberi)
  • să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani (fără perspectiva de a fi puşi sub tutela)
  • să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi (pentru că decurionii răspundeau cu propria lor avere pentru neîncasarea impozitelor şi taxelor datorate de provincialii statului român)

 

 

 

Atribuţiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal)

 

Principalele atribuţiuni ale Consiliului Municipal erau:

 

  • Atribuirea de terenuri
  • Soluţionarea problemelor edilitare
  • Organizarea spectacolelor şi a jocurilor publice
  • Coordonarea activităţii administrative şi fiscale
  • Îndeplinirea obligaţiilor de cult
  • Alegerea magistraţilor oraşului şi a sacerdoţilor (adică a preoţilor municipali)
  • Cinstirea persoanei împăratului şi a guvernatorului provinciei

 

Magistraţii superiori erau numiţi:

  • în colonii “duumviri iure dicundo
  • în municipii “quattuorviri iure dicundo

Aceştia erau aleşi pe termen de un an, dintre decurioni, şi aveau atribuţiuni administrative şi judiciare (ceea ce le arătă şi numele).

 

Alţi magistraţi civili erau edilii(“aediles”), care aveau ca atribuţii:

  • Poliţia oraşului
  • Aprovizionarea pieţelor
  • Întreţinerea clădirilor şi a străzilor

 

Pe lângă aceştia, erau şi cvestorii (“quaestores”), care se ocupau de administrarea finanţelor şi a bunurilor oraşului.

Sacerdoţii (sau preoţii municipali) erau aleşi de către decurioni, fiind integraţi într-un sistem ierarhic, în fruntea căruia se afla “pontifex”, ales dintre decurioni, urmat de “flamines” (erau preoţii zeilor principali) şi augurii (sacerdoţi de rang inferior).

 

  • Primul eşalon al conducerii oraşului era format de Ordinul Decurionilor, compus din membrii Senatelor Municipale şi magistraţii municipali.

 

  • Cel de-al doilea eşalon îl reprezenta Ordinul Augustalilor. Aceştia erau persoane avute, cu un mare potenţial economic, dar care nu îndeplineau condiţiile pentru a accede la decurionat. Augustalii erau aleşi pe viaţă de către decurioni, şi aveau că principala sarcină aceea de a întreţine cultul împăratului şi cultul Romei, şi de a contribui cu donaţii substanţiale pentru realizarea unor lucrări edilitare, atât în domeniul civil, cât şi în domeniul religios. Augustalii se constituiau într-o asociaţie la nivelul întregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla şi conducătorul lor, acel “sacerdos arae Auguşti”, care îndeplinea şi funcţia de preşedinte al lui “concilium provinciae”.

 

  • Al treilea nivel al conducerii oraşelor îl reprezentau colegiile. Acestea sunt asociaţii cu caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop ajutorarea reciprocă a membrilor lor. Colegiile profesionale (de ex. Colegiul meşteşugarilor) erau organizate după modelul militar, grupându-i pe membrii lor în “decurii” şi “centurii “, şi erau conduse de un “praefectus” sau “magister”, fiind totodată puse sub protecţia unei persoane de vază a oraşului, denumită “patronus” sau “defensor” (apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).

 

 

 

 

Aşezările rurale

 

Aşezările rurale (sau satele), cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei provinciei Dacia.

Aşezările rurale erau de două categorii:

  • aşezări rurale organizate în formă tradiţională geto-daca a obştilor săteşti sau teritoriale
  • aşezări rurale organizate după modelul roman
  • pagus, pagi
  • vicus, vici

 

“Pagi” sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea lor majoritate din cetăţeni romani.

“Vici” sunt satele aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetăţeni(latini, peregrini).

 

Aşezări rurale cu statut special

  • stationes
  • canabae
  • regiuni cu regim special(minele de aur și de fier)

 

Mai existau două categorii de aşezări rurale cu statut special:

“stationes” (care sunt acele oficii vamale poştale de pază şi control)

“canabae” (aşezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile şi rudele soldaţilor romani, negustori şi meşteşugari care îşi desfăşurau activitatea în strânsă legătură cu trupele romane).

Există în provincia Dacia şi un teritoriu cu statut special, şi anume exploatările de aur din Munţii Apuseni, conduse direct de către împărat, prin intermediul unui procurator aurarium.

 

Aceasta este, în linii mari, organizarea provinciei Dacia.

Loading...