Drept

Dreptul în provincia romană Dacia, ca de altfel dreptul roman în ansamblul său, are un caracter puternic statuar, în sensul că el consacră un statut juridic diferit pentru diversele clase şi categorii sociale.

CETĂȚENII ROMANI

Pe primul plan se aflau cetăţenii romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice, cu excepţia proprietăţii quiritare, pe care o puteau exercita, aşa cum am văzut, doar cetăţenii romani din coloniile investite cu “ius italicum”.

Astfel, cetăţenii romani aveau următoarele drepturi politice:

• “ius sufragii (dreptul de a alege)

• “ius honorum” (dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură)

• “ius militiae” (dreptul de a face parte din legiunile romane)

Pe lângă drepturile politice, drepturile civile erau:

• “ius comercii/comercium” (dreptul de a încheia acte juridice, potrivit dreptului civil)

• “ius connubii/conuubium” (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului civil)

• “legis actio” (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea pretenţiilor lor legitime şi a drepturilor lor subiective)

LATINII

După cetăţenii romani, urmau în ierarhia socială, latinii (categoria socială cu un statut juridic intermediar între cetăţeni şi peregrini). Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile şi politice ale cetăţenilor romani.

Astfel, dintre drepturile civile, aveau:

• “ius comercii”

• “ius connubii” şi “legis actio” (!!) UNEORI

Iar dintre drepturile politice aveau:

• “ius sufragii”

• NU aveau “ius honorum” şi “ius militiae”

Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi, în sensul că aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia, statutul de latin devenise unul cu caracter excepţional, aplicându-se unui număr redus de persoane Acest lucru se întâmplă pe fondul tendinţei de generalizare a cetăţeniei romane, înfăptuita prin edictul împăratului Caracalla (Antonius Caracalla) din anul 212.

Cetăţenii romani, în raporturile dintre ei, utilizau normele dreptului civil.

Latinii, în raporturile dintre ei, precum şi în raporturile cu cetăţenii şi cu peregrinii, utilizau normele dreptului ginţilor.

PEREGRINII

Cea de-a treia categorie socială era reprezentată de peregrini. Aceasta era şi cea mai numeroasă categorie socială, pentru că în această intrau autohtonii geto-daci, supuşi cuceririi romane.

Peregrinii, la rândul lor, erau de două categorii:

• Peregrini obişnuiţi, care în raporturile cu cetăţenii romani şi cu latinii utilizau normele dreptului ginţilor, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (“leges moresque peregrinorum” – legile şi cutumele peregrinilor) numai în măsura în care acestea erau recunoscute de statul roman, deoarece nu intrau în coliziune cu normele dreptului roman.

• Peregrini dediticii, adică locuitorii cetăţilor care s-au opus cu forţa armelor cuceririi romane, spre pildă dacii din Sarmizegetusa. Ei erau o categorie inferioară de peregrini, în sensul că nu mai aveau acces la dreptul lor naţional, adică nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei normele/cutumele locale, nu puteau dobândi niciodată cetăţenia romana, dovada că edictul lui Caracalla îi exceptează de la acordarea cetăţeniei romane şi nu puteau veni niciodată la Roma sub sancţiunea căderii în sclavie automat.

Concluzie: Normele dreptului ginţilor reprezintă dreptul comun al tuturor acestor categorii (cetăţeni, latini, peregrini) pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei.

Formele juridice bazate pe “ius gentium”, deşi diferite de formele juridice bazate pe dreptul civil, produceau, totuşi, efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte faţă de efectele produse de instituţiile dreptului civil.

• Spre pildă, cetăţeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrina potrivit formelor prescrise de “ius gentium”, dar nu avea manus asupra soţiei (adică nu avea puterea maritală) şi nu avea “patria potestas” asupra copiilor rezultaţi din această căsătorie.

• Spre pildă, în contractele dintre cetăţeni şi peregrini se putea utiliza forma scrisă, însă această formă era “ad probationem” şi nu “ad validitatem”.

• Spre pildă, litigiile dintre cetăţeni şi peregrini erau deduse spre soluţionare tribunalelor romane din provincie, pe baza unei ficţiuni juridice, potrivit cu care, peregrinul era considerat cetăţean roman. (“şi civis romanus eset”).

“Ius gentium”, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluată faţă de dreptul civil, întrucât nu presupune forme solemne şi gesturi rituale, şi se întemeiază în principal pe elementul subiectiv al voinţei umane.

În procesul convieţuirii dacilor cu romanii, cele trei rânduieli juridice (drept civil, dreptul ginţii şi cutumele locale) s-au apropiat până la contopire, dând naştere, în condiţiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou, anume dreptul daco-roman.

(!!) Este vorba despre un proces de sinteză juridică daco-romană, în cadrul căruia influenţa covârşitoare a fost exercitată, evident, de normele dreptului roman, DAR, la rândul lor, şi cutumele locale au exercitat o anumită influenţă asupra dreptului roman, în special în direcţia înlăturării formalismului din actele juridice şi generalizării principiului bunei-credinţe.

INSTITUŢIA PROPRIETĂŢIIJ

Pentru analizarea acestei instituţii trebuie făcută distincţia între proprietatea asupra pământului, pe de o parte, şi proprietatea asupra celorlalte bunuri.

Proprietatea asupra pământului

Referitor la proprietatea asupra pământului în provincia romană Dacia, au existat două forme de proprietate:

• Proprietatea quiritară - era exercitată în Dacia de către cetăţenii romani care locuiau în coloniile investite cu jus italicum şi al căror teritoriu era asimilat solului Romei.
• Proprietatea provincială - era exercitată de ceilalţi provinciali, precum şi de către cetăţenii romani care nu locuiau în coloniile investite cu jus italicum.

Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public). În fapt, aceste terenuri erau date în folosinţă provincialilor, care plăteau în schimb un impozit funciar: tributum solii sau stipendium.

Întrucât aceasta folosinţă exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de vedere juridic, jurisconsulţii romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor şi instituţiilor juridice existente la acea dată, considerând că provincialii exercita asupra terenurilor respective posesia sau uzufructul şi că pot fi asimilaţi până la un punct cu titularii de drepturi ireale. În realitate, însă, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabil drept de proprietate, pe care romaniştii l-au denumit proprietate provincială. În acest sens, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate. Puteau transmite terenurile respective prin acte inter vivos, utilizând tradiţiunea şi, de asemenea, le puteau transmite mortis causa, prin testament. Totodată, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creată pentru proprietatea provincială o uzucapiune specială, numită prescriptio longi temporis. Paul şi Modesin o denumeau longi possessionis.

Prescriptio longi temporis se deosebeşte însă de uzucapiunea din dreptul civil:

• În privinţa termenelor: în cazul uzucapiunii din dreptul civil, termenele sunt de 1 an pentru bunurile mobile şi de 2 ani pentru bunurile imobile. În cazul lui prescriptio longi temporis, termenele sunt de 10 ani între prezenţi (între persoane aflate în aceeaşi localitate, iar mai apoi în aceeaşi provincie) şi de 20 de ani între absenţi (între persoane care se afla în localităţi diferite, mai apoi în provincii diferite).

• În privinţa efectelor: uzucapiunea din dreptul civil este o prescripţie achizitivă, duce la dobândirea dreptului de proprietate de către posesor la împlinirea termenului de 1 an sau, după caz, de 2 ani. Prescriptio longi temporis nu este o prescripţie achizitivă, ci extinctiva. Efectul acestei prescripţii constă în respingerea acţiunii în revendicare, a proprietarului de către posesor, însă, dacă acesta din urmă pierdea posesia bunului chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie, nu mai putea revendica acel bun.

• În al treilea rând, spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui prescription longi temporis era admisă joncţiunea posesiilor şi, totodată, nu se cereau condiţiile justului titlu şi a bunei credinţe.

A fost creată, totodată, şi o prescriptio longissimi tempori, adică prescripţia celei mai lungi durate, care avea un termen iniţial de 40 de ani, în timpul împăratului Constantin cel Mare, redus apoi mai întâi la 30 de ani, în vremea domniei împăratului Teodosiu al II-lea. Prescriptio longissimi temporis se aplică atât bunurilor imperiale (patrimonium caesaris), cât şi bunurilor bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de asemenea, o prescripţie extinctivă.

Împăratul Justinian, în cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea între fondurile italic şi cele provinciale, astfel încât Italia devine şi ea o simplă provincie a Romei, nemaiavând statutul special anterior. Pe cale de consecinţă, împăratul Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis, creând următorul sistem:

• Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi, denumită prescription longi temporis. În toate cazurile se cereau atât justul titlul (justa causa posessionis) şi buna-credinţă. În toate cazurile prescripţia avea un caracter achizitiv (era un mod de dobândire a proprietăţii).

Împăratul Justinian menţine şi prescriptio longissimi temporis, dar cu următoarea fizionomie:

• Dacă posesorul era de buna-credinţă şi nu a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;

• Dacă posesorul nu este de bună credinţă sau a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes acţiunea în revendicare promovată de proprietar. În acest caz, prescriptio longissimi temporis îşi menţine vechea fizionomie de prescripţie extinctivă.

Acest sistem a fost introdus de Justinian, printr-o constituţiune imperială, dată în anul 528 d.Hr. Figura juridică a proprietăţii provinciale a dat naştere pe planul tehnicii de reglementare juridică unor atribute şi unor determinative care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării proprietăţii divizate de tip feudal.

Proprietatea peregrină

Pe lângă aceste 2 forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri, altele decât pământul, provincialii mai puteau exercita şi proprietatea peregrină.

Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece peregrinii erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor. Dar, întrucât peregrinii nu aveau jus commercii, nu puteau exercita proprietatea quiritară. Astfel, pentru ei a fost creată această formă specială de proprietate.

Proprietatea peregrină era protejată prin mijloace juridice, create după modelul celor aplicabile proprietăţii quiritare. Spre pildă:

• Acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie cu suprimarea din formula acţiunii a sintagmei Ex iure quiritium, fie prin introducerea ficţiunii ca peregrinul este cetăţean roman (Si civis romanus est).

De asemenea, prin utilizarea aceleiaşi ficţiuni, le-au fost acordate peregrinilor actio furti şi actio damni in iuriam dati, care sancţionau delictele de furt şi, respectiv, paguba cauzată pe nedrept.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI

Între peregrini erau admise căsătoriile şi, totodată, erau admise instituţiile tutelei şi adopţiunii fraterne, aceasta din urmă instituţie dând naştere, mai târziu, instituţiei juridice feudale a înfrăţirii.

SUCCESIUNILE

În ceea ce priveşte materia succesiunii, ea putea fi deferită potrivit legii sau prin testament. Peregrinii testau în formă specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalism sub forma testamentului cu “limbă de moarte”. De asemenea, peregrinii aveau testament factio pasiva, şi, ca atare, puteau veni la succesiunea cetăţenilor romani.

MATERIA OBLIGAŢIILOR

În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, aceasta cunoaşte o reglementare amănunţită şi evoluată, deoarece epoca stăpânirii romane a Daciei se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a producţiei şi a schimbului de mărfuri.

Obligaţiile în general şi obligaţiile contractuale în special sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente de drept al ginţilor şi elemente preluate din dreptul autohton în cadrul unei veritabile sinteze juridice daco-romane.

Aceasta sinteză juridică este oglindită în Tripticele din Transilvania(Tăbliţele cerate din Transilvania), care reprezintă unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman descoperite vreodată, fiind încadrate la categoria textelor epigrafice.

Tripticele din TransilvaniaJ

Tripticele din Transilvania au fost descoperite între 1786 şi 1855 într-o mină de aur părăsite de la Alburnus maior, actuala Roșie Montană. Ele au fost traduse şi publicate de către marele romanist german Theodor Mommsen, la Viena, într-o ediţie criptică, denumită Corpus Inscriptionum Latinarum.

Aceste triptice se prezintă sub forma unor tăbliţe din lemn de brad, legate câte 3. Aceste tăbliţe sunt uşor scobite în interior, scobitura este acoperită cu un strat de ceară, iar peste acest strat de ceară s-a scris cu ajutorul unui stilet. În cadrul tripticelor, scrierea este aplicată pe fetele interioare ale tăbliţelor I şi III şi pe ambele fete ale tăbliţei II.

Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, însă numai 14 sunt lizibile şi, ca atare, numai acestea au putut fi citite şi descifrate.

Tripticele conţin:

• 4 contracte vânzare
• 3 contracte de muncă
• 2 contracte de împrumut
• 1 contract de societate
• 1 contract de depozit
• 1 proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare
• 1 lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet
• actul prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti o datorie

Ultimul act din triptice este datat 26 mai 167. Plecând de la acest fapt, Theodor Mommsen a dedus că tripticele au fost ascunse în mina de populaţia din Roşia Montană, care s-a refugiat apoi în timpul Războaielor Marcomanice şi nu s-ar mai fi întors. Această explicaţie nu poate fi, însă, susţinută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona Munţilor Apuseni a reprezentat până la sfârşitul dominaţiei romane una dintre preocupările principale alea administraţiei romane în Dacia şi care ne împiedică să luăm în considerare explicaţia oferită de Mommsen.

Mult mai uşor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mina nu s-ar mai fi întors în localitatea respective la încheierea Războaielor Marcomanice şi că din aceste considerente, actele comunităţii din Roşia Montana au rămas în mină şi nu au fost recuperate, fiind descoperite în urma unor exploatări aurifere combinate cu anumite cercetări arheologice.

Conţinutul juridic al Tripticelor din Transilvania

CONTRACTE DE ÎMPRUMUTJ

În ceea ce priveşte contractele de împrumut, într-unul dintre aceste contracte creditor este o femeie peregrină (Anduena lui Bato).

Faptul că o femeie peregrină încheie un contract de împrumut este contrar prevederilor dreptului roman, întrucât:

• Peregrinii nu aveau jus commercii.
• Femeile sui iuris în dreptul roman (cele care nu se aflau sub puterea unui pater familias) erau puse sub tutela perpetuă a agnaţilor lor, întrucât romanii considerau că femeile sunt obstaculate din punct de vedere intelectual şi, ca atare, nu puteau încheia acte juridice decât cu auctoritatis tutoris (cele sui iuris). Aceasta înseamnă că acest contract de împrumut nu a fost încheiat sub normele dreptului roman.

Într-un alt contract de împrumut, avem o simplă convenţie prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti dobânzi la suma împrumutată.

Şi acest lucru contravine dreptului roman, deoarece în dreptul roman obligaţia debitorului de a plăti dobânzi la suma împrumutată se realiza fie printr-o stipulatio sortis et usurarum (stipulaţiune a capitalului şi a dobânzilor), fie printr-o stipulatio usurarum (stipulaţiune a dobânzilor) alăturată lui mutuum (împrumutul de consumaţiune, care este esenţialmente gratuit).

Stipulaţiunea este un act solemn, fie că discutăm despre stipulatio sortis et usurarum sau despre usurarum. Aceasta înseamnă că, în dreptul roman, obligaţia de a plăti dobânzi se asuma numai în formă solemnă. (Chiar dacă elemente de mutuum erau prezente – Prezenţa martorilor – s-a folosit stipulatio sortis et usurarum, contractul fiind valabil deoarece putea fi folosit între peregrini şi cetăţeni.)

CONTRACTUL DE DEPOZIT

În triptice avem şi un contract de depozit.

Este vorba despre un depozit neregulat, iar actul nu este încheiat ad validitatem, ci este încheiat ad probationem, adică cu scopul de a proba o obligaţie izvorâtă dintr-un alt raport juridic.

STIPULAŢIUNEA, CONTRACTE DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ ȘI GARANȚII PERSONALEJ

În ceea ce priveşte stipulaţiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru realizarea operaţiunilor juridice a împrumutului cu dobândă şi a garanţiilor personale, deşi în epoca respectivă dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau operaţiunile juridice respective, şi anume:

• Mutuum, pentru împrumutul de consumaţiune
• Fideiusio (fideiusiunea), ca garanţie personală

CONTRACTE DE MUNCĂJ

Prin unul dintre contractele de locaţiune din Triptice se realizează o locaţiune de servicii (locatium operarum) în formă contractului de muncă, prin care o persoană îşi închiriază serviciile către patronul unei mine.

În privinţa acestui contract se pune problema riscului în contract, deoarece contractul respectiv conţine o clauză potrivit căreia muncitorul accepta să nu fie plătit pentru perioada în care nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile.

Riscul în contract = sistemul potrivit căruia una din părţile contractante trebuie să-şi execute obligaţia, deşi cealaltă parte contractată nu şi-o mai poate executa fără vină să.

În contractul de locaţiune de servicii, cel care ia iniţiative de a-şi închiria forţa de muncă se numeşte locator, iar cel care închiriază forţa de muncă a altei persoane se cheamă conductor. Prin urmare, în cazul nostru locatorul este muncitorul.

În dreptul roman vechi există regulă conform căreia riscul aparţinea locatorului (debitorul obligaţiei imposibil de executat) – contractul sinalagmatic. În epoca clasică, această regulă se modifică, riscul fiind asumat de conductor, care trebuie să-l plătească pe muncitor şi pentru zilele în care acesta nu poate munci din cauze care nu-i sunt imputabile.

În Dacia, printr-o convenţie, părţile derogă de la această regulă, stabilind prin contract că riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (locator). Această deosebire faţă de dispoziţiile dreptului roman, se explică prin discrepanța majoră de statut social şi economic între patronal minei şi muncitor, muncitorul fiind obligat să accepte această clauză în contract, clauză care nu-i este favorabilă.

CONTRACTE DE VÂNZAREJ

În ceea ce priveşte unul dintre contractele de vânzare, constatăm că el are o formă diferită de cea proprie contractului de vânzare din dreptul roman, deşi efectele pe care le produce sunt identice.

Astfel, în dreptul roman clasic, prin simplul acord de voinţă al părţilor, cu privire la obiect şi la preţ, se năştea contractual consensual de vânzare, care avea ca efecte obligaţiile vânzătorului:

• De a păstra şi preda lucrul
• De a garanta pentru viţii
• De a garanta pentru evicțiune
• Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul

În Triptice, însă, avem clauze distincte:

• O clauză de cumpărare
• O clauză referitoare la preţ
• Clauze distincte cu privire la viţii şi evicţiune
• O declaraţie distinctă a garantului

Astfel, pentru fiecare efect în parte avem o clauză separată.

Un alt contract de vânzare din triptice este semnat nu numai de către martori, ci şi de către părţi şi garant.

Sub acest aspect, în dreptul roman actele erau de 2 categorii:

• Acte redactate în formă obiectivă (semnate numai de martori) – tipice perioadei de început al dreptului roman
• Acte redactate în formă subiectivă (semnate numai de părţi) – tipice epocii clasice şi postclasice.

Împrejurarea ca în Triptice actele sunt semnate atât de către martori, cât şi de către părţi, înseamnă din nou o derogare de la principiilor dreptului roman sau, după alţi autori, o tranziţie de la formă obiectivă la cea subiectivă.

Într-o altă tăbliţă cerată, operaţiunea juridică a vânzării se realizează atât prin intermediul mancipaţiunii, cât şi prin intermediul contractului consensual.

Mai mult decât atât, analizând mancipaţiunea, constatăm că aceasta este nulă, deoarece nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile sale de formă, mancipaţiunea fiind un act de drept civil supus unui formalism riguros şi excesiv.

• Unii autori au spus că ar fi o eroare de exprimare şi că părţile nu au vrut să spună mancipaţiune, ci tradiţiune. Altfel spus, părţile au utilizat în mod greşit cuvântul “mancipaţiune”.
• Alţi autori au spus că, pentru mai multă siguranţă, s-a utilizat şi mancipaţiunea şi contractual consensual în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni juridice, fără a putea explica, însă, de ce părţile au folosit mancipaţiunea fără să respecte una din condiţiile sale de formă.
• Iar alţi autori au spus, pur şi simplu, că suntem în prezenţa unei bizarerii juridice.

Niciuna dintre aceste explicaţii nu poate fi luată în considerare. În explicarea acestei situaţii, trebuie să plecăm de la faptul că în dreptul roman clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii, iar contractul consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci era un contract generator de obligaţii. Altfel spus, la romani, prin contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate de la vânzător la comparator, ci contractual doar genera obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului liniştita şi utila posesiune a bunului (vacuam posesionem tradere) sau a proprietăţii bunului, dacă vânzătorul era chiar proprietar, iar transmiterea, după caz, a posesiunii sau a proprietăţii de la vânzător la cumpărător, se realiza printr-un act ulterior şi distinct de contractul de vânzare care a dat naştere acestei obligaţii.

În feudalism, contractual consensual de vânzare devine translativ de proprietate (transmite proprietatea de la vânzător la comparator chiar în momentul realizării acordului de voinţa cu privire la obiect şi la preţ).

Împrejurarea ca în Triptice aceeaşi operaţiune juridică se realizează atât prin vânzarea consensuală generatoare de obligaţii, cât şi prin mancipaţiune, care este un mod de dobândire a proprietăţii, semnifică faptul că suntem într-o perioadă de tranziţie de la contractul consensual generator de obligaţii din dreptul roman la contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudală.

Din cercetarea formelor şi elementelor contractelor şi a statutului juridic al persoanelor care le-au încheiat se desprinde concluzia că ele nu sunt întru totul conforme nici dreptului civil, nici dreptului ginţilor şi nici cutumelor locale. De aceea este greşit din start demersul ştiinţific de a încadra aceste acte într-una dintre rânduielile juridice respective şi de a considera ca o ciudăţenie orice abatere de la prevederile unuia dintre sistemele de drept pe care le-am invocat. Aceasta pentru simplul motiv că actele din triptice au o fizionomie specifică, de natură a le conferi o identitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.

Ele ilustrează faptul că în provincia romană Dacia, alături de sinteză lingvistică şi etnică dintre autohtonii geto-daci şi coloniştii romani, a avut loc şi o sinteză instituţională, atât la nivelul instituţiilor politice, cât şi la nivelul instituţiilor juridice.

Sinteza juridică daco-romană a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman, care a stat la baza Legii Ţării, adică a dreptului nostru feudal nescris.