Este demonstrat faptul că suveranitatea are un caracter unitar, în esenţa ei însă implicându-se două ipostaze ce reflectă două dimensiuni în care se manifestă la nivel intern şi extern. Aceste dimensiuni sunt în legătură directă cu dreptul statului de a decide liber în drepturile sale interne şi externe. În acest sens, se poate vorbi de "suveranitatea internă" şi "suveranitatea externă" sau, altfel spus, de "suveranitatea de stat" şi "suveranitatea statului".
Se consideră că suveranitatea în stat presupune supremaţia puterii de stat iar suveranitatea statului independenţa puterii de stat.
Prin supremaţie se înţelege calitatea puterii de a fi superioară oricărei alte puteri sociale existente într-o anumită ţară la un moment dat. Ea se concretizează în dreptul statului de a adopta cadrul legislativ şi de a-i asigura aplicarea.
Independenţa, elementul principal al noţiunii de suveranitate a statului, evocă acea trăsătură a puterii de stat de a nu fi îngrădită, în realizarea scopurilor şi sarcinilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Trebuie adăugat, de sigur, că această calitate mai implică şi obligaţia respectării dreptului internaţional şi a drepturilor altor state.
Uşor de observat, ambele componente, supremaţia şi independenţa, sunt inseparabile ele condiţionându-se reciproc.
Statul suveran apare şi ca independent atât în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor sale interne, cât şi a celor externe. Definirea conţinutului suveranităţii prin supremaţie şi independenţă nu înseamnă divizarea suveranităţii în părţi distincte deoarece suveranitatea are un caracter unic şi indivizibil.
Referindu-se la suveranitatea externă şi suveranitatea internă, Raymond Carre de Malberg preciza că suveranitatea externă nu este alt ceva decât suveranitatea statului faţă de alt stat străin, iar suveranitatea internă nu este posibilă fără suveranitatea externă. Un stat care este ţinut în dependenţă faţă de un alt stat străin nu posedă o putere suverană în intereor27.
Jon Deleanu consideră cu bună dreptate că sintagma "suveran şi independent" este indiscutabil pleonastică28.
Cât priveşte limitele suveranităţii, menţionăm că ea nu este absolută, incontrolabilă şi discreţionară. Însuşi Jean Jacques Rousseau, după afirmaţia sa categorică, că nici o lege fundamentală, nici chiar contractul social nu ar fi obligatorii pentru suveran, a recunoscut totuşi că suveranitatea îşi are limitele sale care se explică prin faptul că puterea suverană nu poate trece peste limitele convenţiilor generale, adică nu poate să coboare până la chestiunile particulare interesând fiecare cetăţean. Astfel, suveranul nu are niciodată dreptul să încarce pe unul dintre supuşi mai mult decât pe altul, pentru că atunci, problema devenind particulară, puterea lui depăşeşte limitele competenţei sale[1]9.
Pe plan intern, suveranitatea este limitată prin Constituţie, care fixează cu stricteţe atribuţiile organelor puterii de stat care o exercită. Nici pe plan extern suveranitatea nu este şi nu poate fi absolută, deoarece statul naţional este un element în sistemul internaţional sau altfel zis "independenţă în interdependenţă" a "suveranităţii naţionale în sistemul de suveranităţi"[2]0.
La acest capitol Constituţia cuprinde unele dispoziţii semnificative. De exemplu, Constituţia Republicii Moldova (art.8) fixează obligaţia de a se respecta Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte. Mai mult de atât, alin.2 al aceluiaşi articol stabileşte că intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.
Şi la capitolul drepturile şi libertăţile fundamentale, Constituţia Republicii Moldova (art.4 alin.1 şi 2) stabileşte că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care sunt parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care ambele ţări sunt parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Cât priveşte frontierile ţării, deja s-a menţionat că ele sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
În constituţiile ţărilor europene se confirmă ideea că pe plan extern suveranitatea nu este şi nu poate fi absolută şi dispoziţia precum că obiectul revizuirii îl poate constituii “independenţa” nu însă si “suveranitatea”.
Constituţia Republicii Moldova (art.142 alin.1), în acest sens, permite revizuirea dispoziţiei privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor incluşi în listele electorale. Evident, posibilitatea revizuirii caracterului suveran şi independent al statului vorbeşte despre posibilitatea lichidării statului, sau altfel spus această reglementare trebuie înţeleasă că poporul, în anumite situaţii poate să nu mai dispună de dreptul de a fi singur stăpân pe destinele şi soarta lui. Credem că această reglementare se explică prin faptul că legiuitorul Republicii Moldova admite posibilitatea reintegrării Republicii Moldova cu statul Român.
Privite sub un anumit unghi, toate aceste dispoziţii constituţionale ar putea fi calificate ca îngrădiri aduse suveranităţii. În realiate însă, ele confirmă teza lui Ion Deleanu de “independenţă” în “interdependenţă”
2 7 Raymond Carre de Malberg, Contribution a la teorie de l’Etat, tom 2, Sirey, 1922, p.410.
2 8 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p.39.
[1] 9 Jean Jacques Rousseau, op., cit., p. 106.
[2] 0 Ion Deleanu, op. cit., p.39.