Această perioadă coincide cu etnogeneza românească şi afirmarea obştilor săteşti sau teritoriale ca unica formă de organizare a populaţiei daco-romane.
Contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti
Retragerea aureliana a aparatului administrativ, a armatei romane, a marilor latifundiari a avut drept consecinţă încetarea formală a dominaţiei romane asupra teritoriului fostei provinciei dace. Ea nu a însemnat, însă, şi o retragere a fostei populaţii daco-romane, aceasta rămânând pe loc şi continuându-şi existenţa în formă tradiţională de organizare socială a obştei săteşti sau teritorială.
Pe de altă parte, imperiul roman a continuat să manifeste un interes deosebit asupra fostei provincii Dacia, care devine acum o zonă de protecţie, o zonă-tampon a limesului de nord al imperiului. De aceea, până în vremea împăratului Justinian, imperiul roman şi-a menţinut o prezenţă activă la nordul Dunării şi a exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu, ceea ce i-a făcut pe unii autori să vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei. Mai mult decât atât, Dobrogea a continuat să facă parte integrantă din imperiul roman, ca o provincie separată, Sciţia, în cadrul diocezei Tracia.
În ceea ce priveşte popoarele migratoare care s-au perindat în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic începând din sec. III, ele nu au exercitat o dominaţie efectivă asupra teritoriului locuit de daco-romani, ci o dominaţie formală, care s-a concretizat în perceperea unui tribut şi în anumite raiduri de pradă. Pe de altă parte, aceste popoare se aflau Din punct de vedere al organizării sociale în comuna primitivă şi, ca atare, ele nu au fost în măsură să organizeze din punct de vedere politic teritoriul locuit de daco-romani.
Acesta este contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti, adică al formării poporului român şi a limbii române, proces ce a cuprins 2 etape:
- Romanizarea dacilor şi formarea populaţiei daco-romane (etapa încheiată în sec VI).
- Etapa formării poporului român ca un popor cu o identitate proprie, etapă ce a acoperit sec VII-VIII.
În ceea ce priveşte prima etapă, trebuie să precizăm că romanizarea a început înaintea cuceririi romane şi a continuat şi după retragerea aureliană, ea având drept rezultat formarea unei populaţii omogene daco-romane, distinctă de populaţiile barbare şi superioară acestora prin nivelul de civilizaţie materială şi spirituală pe care l-au atins daco-romanii.
Romanizarea reprezintă sinteza etnică dintre autohtonii geto-daci şi cuceritorii romani, însoţită de o sinteză lingvistică şi instituţionala, atât pe planul instituţiilor politice, cât şi al instituţiilor juridice. Sinteza lingvistică a dat naştere unei noi limbi, limba română, al cărei caracter latin este atestat încă din secolul IV al erei noastre.
În paralel cu procesul romanizării, în cadrul etnogenezei româneşti s-a desfăşurat şi procesul creştinării populaţiei daco-romane, astfel încât, spre deosebire de popoarele vecine, poporul român s-a născut ca un popor creştin şi nu a fost creştinat ulterior. Aceasta întrucât creştinarea este o componentă a etnogenezei româneşti, ea derulându-se încă din sec. III al erei noastre.
Pe planul organizării sociale asistăm, după retragerea aureliană, la o decădere a vieţii urbane în spaţiul carpato-danubiano-pontic, astfel încât populaţia daco-romana se reîntoarce la forma tradiţională de organizare socială, de dinaintea cuceririi romane, şi anume obştea sătească sau teritorială. Existenţa şi dezvoltarea aşezărilor rurale în teritoriul de la nordul Dunării după retragerea aureliană este ilustrată prin bogatele descoperiri arheologice care atestă faptul că vechile aşezări rurale au fost completate cu sate noi care se înfiinţează în această perioadă.
OBŞTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ
În dezvoltarea societăţii româneşti, obştea a reprezentat una dintre formele de organizare socială care a asigurat continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic. La început, au existat obştile gentilice, iar după apariţia statului, obştile săteşti sau teritoriale.
Obştea sătească sau teritorială prezintă trăsături comune atât cu obştea gentilică, cât şi cu statul ca formă de organizare politică.
Cu obştea gentilică, obştea sătească are comun democratismul acestei forme de organizare socială, iar cu statul, obştea sătească are comun criteriul teritorial de organizare a populaţiei. De aceea, obştea sătească sau teritorială şi-a putut continua existenţa atât în perimetrul unei organizări politice, cât şi în afara acesteia.
Sub aspect terminologic, în limba română s-au păstrat 2 termeni pentru desemnarea obştilor săteşti sau teritoriale:
- Termenul de sat (posatum lat.)
- Termenul de cătun (de sorginte tracă)
Caracterele obştii săteşti sau teritoriale
- Aşa cum îi arată şi numele, obştea sătească are un caracter teritorial.
Ea este o asociaţie de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun.
Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul de moşie (de sorginte tracă), care are semnificaţia de proprietate. Pentru partea care revine fiecărui membru al obştii se utilizează un termen din aceeaşi familie de cuvinte, şi anume termenul de “moşi”, alături de care în limba română a pătruns şi termenul de “bătrân”, care este de sorginte latină (veteranus).
Pătrunderea slavilor şi aşezarea lor la sudul Dunării a determinat apariţia în limba română şi a unor dublete de sorginte slavă:
- Ocină
- Baştină
- Dedină
Toate aceste dublete au un sens restrâns, acela de proprietate ereditară (moştenită).
- Altă caracteristică a obştilor săteşti este caracterul agrar şi pastoral.
Acesta este dat de îndeletnicirile populaţiei daco-romane. În mod corespunzător, teritoriul obştilor teritoriale era împărţit în 2 categorii:
- câmpul (teritoriul destinat agriculturii)
- păşunea (teritoriul destinat paşterii animalelor)
Cea mai mare parte a obştii se îndeletnicea cu agricultura, iar în număr restrâns se ocupau cu păstoritul turmelor comune ale obştii într-o formă pastorală specific românească, şi anume transhumanța.
Organizarea obştii săteşti (teritoriale)J
Fiind o comunitate de muncă, obştea se organizează în vederea desfăşurării în condiţii optime a principalelor îndeletniciri ale membrilor săi (agricultură şi păstoritul).
Nu cunoaştem în mod direct organizarea obştilor săteşti sau teritoriale în perioada cuprinsă între retragerea aureliana şi sec. VIII, dar o putem deduce în mod indirect dintr-o serie de documente scrise ulterior formării statelor româneşti de sine stătătoare, precum şi din examinarea sociologică a unor forme de obşti care au supravieţuit până în epoca modernă. Cert este că, în perioada pe care o avem în vedere, obştea sătească sau teritorială avea un caracter arhaic. La nivelul obştii nu existau stratificări sociale de natură de a asigura un statut privilegiat unora dintre membrii săi.
Organele de conducere ale obştii
- Adunarea Generală
- Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
- Aleşii oamenilor
Adunarea Generală cuprindea pe toţi oamenii majori ai obştii, majoratul fiind stabilit fie în raport cu vârsta, fie în raport cu căsătoria. Adunarea generală se numea tot “obşte” şi se ţinea la casa obştii, iar în zilele de sărbătoare la biserică, fiind convocata prin viu grai.
Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de interes major ale obştii, sens în care decidea cu privire la patrimoniul obştii, la organizarea muncii în comun, rezolva conflictele dintre membrii obştii, aproba transferul de bunuri şi încheierea diverselor înţelegeri între membrii obştii şi, totodată, se preocupă de organizarea cultului religios şi de întreţinerea bisericii satului respectiv.
Sfatul oamenilor buni şi bătrâni cuprindea pe cei mai de bază, cei mai respectaţi oameni ai obştii, având atribuţiuni judiciare.
Aleşii obştii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni specifice, fiind semnificativ faptul că denumirile lor sunt asemănătoare cu denumirile viitoarelor dregătorii din statul feudal, ceea ce atestă continuitatea poporului român.
Dintre aleşii obştii cei mai importanţi erau:
- Vornicul, care strângea contribuţiile obştii la fondul comun al acesteia
- Postelnicul, care avea în grijă biserica satului
- Logofătul, ştiutor de carte care scria actele obştii
- Judele – şeful militar al satului, care avea şi atribuţiuni judiciare. Această denumire vine de la duumviri jure dicundo şi quatorviri jure dicundo
Aleşii obştii erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală a obştii, care le stabilea atribuţiile şi le supraveghea activitatea, astfel încât funcţiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar şi nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalţi membrii ai obştii.
Obştea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare teritorială a populaţiei daco-romane, ceea ce nu exclude existenţa unei forme de organizare sociale mai vaste sub aspect teritorial.
Este vorba despre uniunile sau confederaţiile de obşti, denumite şi obşti de obşti. Acestea se organizau din necesitatea utilizării mai judicioase din punct de vedere economic a unui anumit teritoriu (spre exemplu, versantul unui munte sau valea unui rău), sau din necesităţi de natură militară (pentru o mai buna organizare împotriva atacurilor popoarelor migratoare).
Unele dintre aceste uniuni de obşti sau confederaţii de obşti au evoluat spre forme superioare de organizare socială, de natură politică (formaţiunile prestatale de tip feudal) care au dat naştere mai târziu statelor feudale de sine stătătoare. Alte confederaţii de obşti, însă, s-au menţinut sub această formă şi după întemeiere.
Marele Sfat
Uniunea de obşti avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din reprezentaţii obştilor componente şi care avea ca principale atribuţiuni:
- rezolvarea problemelor patrimoniale comune
- soluţionarea litigiilor dintre obşti
- stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei
- organizarea apărării în comun a obştilor
Problemele interne ale fiecărei obşti continuau, însă, să fie soluţionate de către organele proprii de conducere ale acestora.
Normele de conduită în cadrul obştilor săteşti sau teritorialeJ
Întrucât obştea este o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obştii s-au statornicit în legătură cu obiectul muncii şi modul de stăpânire al acestuia.
O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care asigura egalitatea tuturor membrilor obştii determinată de participarea tuturor la procesul muncii, acesta fiind unul care se desfăşura în comun.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate (sensul economic, care se referă la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate).
Stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor aflate în hotarul obştii îmbrăca două forme:
- Stăpânire comună devălmaşă
- Stăpânire personală sau individuală
Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic, ci sunt forme de apropriere a folosinţei bunurilor.
Se aflau în stăpânire comună devălmaşă:
- pădurile
- păşunile
- islazurile
- apele
- turmele comune
- fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă
- moara satului
- bogăţiile subsolului
Un corolar al acestei stăpâniri devălmaşe asupra terenurilor respective era imposibilitatea membrilor obştii de a înstrăina părţi din hotarul obştii în vederea asigurării unităţii şi integrităţii obştii respective.
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obştii pentru amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmaşă. Munca respectivă încorporată în bun cu ocazia amenajării sale îi conferea acestuia o valoare economică nouă.
Prima desprindere din fondul devălmaş a fost, ca şi la romani, locul de casă şi grădină, iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îl reprezintă gardul. Au urmat, însă, şi alte treceri ale unor alte terenuri din stăpânire comună în stăpânire individuală, anume câmpul de cultură (adică terenul destinat agriculturii), denumit şi ţărână.
Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere la sorţi, însă nu ca în vechiul sistem geto-dac anual, ci o dată pentru totdeauna. Terenurile respective se mai numeau şi loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte terenuri aflate în hotarul obştei şi care, până la momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmaşă a membrilor obştii.
Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi trecerea lor în stăpânirea personală a continuat prin defrişări ale unor terenuri utilizate anterior ca păşuni sau ale unor terenuri cu vegetaţie forestieră. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole şi intră în stăpânirea individuală a acelor membri ai obştii care le-au amenajat. Ele se numesc stăpâniri locurești. Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu aprobarea membrilor obştii, în speţă, a Adunării Generale, obştea continuând să exercite un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor teritoriilor aflate în hotarul său.
NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE DE MUNCĂ
- Regulile care vizau repartizarea câmpului de cultură între membrii obștei.
- Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.
- Regulile care vizau timpul de desfășurare a diferitelor activități în agricultură și cele care vizau distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștei şi pentru acel fond de rezervă utilizat în anii cu recoltă slabă.
- Reguli de conduită care reglementau activitatea de păstorit: pornirea turmelor, împărțirea produselor turmelor comune ale obștei, stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.
În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obştei, au apărut activități ce implicau o anumită specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre membrii obștei, cum ar fi activitățile meșteșugărești. Produsele obținute în urma acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit principiului specializării muncii.
NORME REFERITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR
În această materie, principiul fundamental era acela al egalității tuturor membrilor obștei, egalitate izvorâtă din stăpânirea devălmașă asupra pământului, precum și din exercitarea muncii în comun.
Împrejurarea că unii din membrii obștei erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu înseamnă o încălcare a principiului egalității la nivelul obștii, întrucât, evidențierea acestor persoane se realiza exclusiv pe baza calităților lor: experiența de viață, vitejie, înțelepciune, etc.
NORMELE REFERITOARE LA FAMILIE, SUCCESIUNI, OBLIGAȚIUNI
În perioada obștei arhaice, familia era structurată în familii mici compuse din părinți și copii, iar la nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi, din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între soţi și, totodată, egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești asupra copiilor.
Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea religioasă, iar divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând deplină egalitate în privința motivelor de divorț pe care le puteau invoca.
În ceea ce priveşte materia succesiunilor:
- descendenții aveau întreaga vocație succesorală
- era recunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor
În materia obligațiilor, toți membrii obștei aveau deplină capacitate de a încheia convenții, acestea fiind libere de forme, spre deosebire de caracterul formalist al contractelor din dreptul roman.
Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea-care sub influența dreptului bizantin devine consensuală translativă de proprietate, precum și schimbul, dat fiind caracterul economiei în acea epocă.
NORMELE REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA MEMBRILOR OBȘTEI ȘI PROCEDURA DE JUDECARE
Solidaritatea obștei se manifestă pe planul răspunderii în interiorul obștei, cât și în raporturile cu obștile învecinate. Tot în materia răspunderii se mai aplicau și legea talionului și sistemul compozițiunii voluntare.
În materie procedurală existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor civile, cât și pentru soluționarea pricinilor penale, și anume: judele, precum și sfatul oamenilor buni și bătrâni - instanțe care trebuiau să aplice sancțiuni membrilor obștei, mergând până la excluderea celor vinovați din obște/comunitate.
În ceea ce privește sistemul probator, încă din această epocă apar unele probe fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi: jurământul cu brazda și proba cu jurătorii.