Termenul “democraţie constituţională” apărut destul de târziu în vocabularul de specialitate, este, deşi rar, utilizat în constituţii. Astfel, Constituţia României (art.8) fixează că pluralismul politic în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Art.117 stabileşte că armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
În acest sens ar trebui să ştim dacă între noţiunile de democraţie şi democraţie constituţională există vre-o diferenţă.
Definiţia clasică a democraţiei este simplă, ea semnifică puterea poporului, deoarece cuvântul democraţie este format din două rădăcini greceşti “demos” (poporul) şi “cratos” (putere). În Constituţia Franţei (art.2) democraţia este definită ca “guvernarea poporului, prin popor şi pentru popor”.
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii date democraţiei dar toate pornesc de la “axioma” că putere aparţine poporului. Maurice Duverger spune că democraţia este liberală şi semnifică mai întâi faptul că instituţiile politice sunt constituite în baza următoarelor principii: suveranitatea poporului, alegeri, parlamente, independenţa judecătorilor, libertăţi politice, pluripartidism.84
Constituţia Republicii Moldova (art.1 alin.3) stabileşte că Republica Moldova este stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. O analiză ştiinţifică a noţiunii democraţie scoate în evidenţă următoarele principii: a) suveranitatea naţională este exercitate de către popor; b) asigurarea participării poporului la realizarea treburilor publice printr-un sufragiu universal, eventual prin referendum, precum şi prin intermediul unui organ legiuitor autentic reprezentativ; c) partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc între autorităţile reprezentative; d) descentralizarea administrativă; e) pluralismul social, îndeosebi cel ideologic, organic sau instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri intermediare; f) aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a autorităţilor colegiale; g) consacrarea şi şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului.85
Observăm că democraţia are un înţeles mai larg decât simpla definiţie “putere a poporului”, ea apare ca un concept şi fenomen integrator, cumulând, articulând şi armonizând valorile morale, politice şi juridice ale societăţii, într-un context social-istoric determinat. Ion Deleanu consideră că repere ale democraţiei constituţionale: suveranitatea naţională aparţine poporului român (art.2 alin.1); detentorul exclusiv al suveranităţii o exercită indirect, prin organele sale reprezentative şi direct prin referendum (art.2 alin.1); autorităţile publice centrale Parlamentul, Guvernul, şi Autorităţile judecătoreşti sunt organizate şi funcţionează ca “părţi” relativ independente şi interdependente ale unuiea şi aceluiaşi sistem, organic articulat şi ierarhizat; administraţia publică în unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi cel al descentralizării (art.119), iar autorităţile administraţiei publice – consiliile locale şi primarii în comune şi oraşe, sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art.120); pluralismul politic ca o condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale (art.8 alin.1); principiul majorităţii consacrat prin instituirea cvorumului legal; drepturile şi libertăţile fundamentale.86
Uşor de observat că ambele noţiuni, democraţia şi democraţia constituţională sunt identice. Democraţia devine constituţională în condiţiile când se realizează pe baza şi în limitele constituţiei.
Am demonstrat deja că organele reprezentative locale, într-un sens larg, participă la realizarea puterii de stat în teritoriu, aşadar democraţia constituţională nu poate fi limitată prin participarea poporului numai la alegerile organelor reprezentative centrale.
Deoarece democraţia este un element integratoriu, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale ea presupune şi autonomie locală, şi descentralizare administrativă, şi eligibilitatea autorităţilor publice locale, bucurându-se de reglementarea constituţională şi a unei serii de legi organice.
Caracterul democrat al statului presupune întemeerea autorităţilor publice pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte,87 iar eligibilitatea la nivel local nu înseamnă altceva decât faptul că primarii şi consiliile locale sunt aleşi prin vot universal, egal, secret, direct şi liber exprimat. Astfel, alegerile locale sunt un instrument prin care se constituie fundamentul realizării democraţiei constituţionale.
Nu se poate vorbi de existenţa unei democraţiei locale deoarece democraţia constituţională include şi constituirea autorităţilor publice reprezentative locale, presupune un şir de principii în a căror bază se organizează şi funcţionează autorităţile reprezentative locale. Aceste principii însă au o legătură directă cu principiile generale de organizare şi funcţionare a autorităţilor reprezentative centrale.
De exemplu, parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului ales prin vot univesal, direct, secret şi liber exprimat. În aceleaşi condiţii se aleg şi consiliile locale, care sunt organe reprezentative ale membrilor colectivităţilor locale.
Prin alegerile organelor reprezentative centrale, se realizează participarea politică a cetăţenilor. Aceeaşi participare politică se efectuează şi prin alegeri locale, deoarece şi în cadrul lor cetăţenii îşi realizează drepturile exclusiv politice.
Prin organele reprezentative centrale şi cele locale, cetăţenii îşi realizează dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării.
8 4 Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Precis Universitaires de France, 1980, p.53.
8 5 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia autonomă “Monitorul oficial”, Bucureşti, 1992, p.12.
8 6 Ion Deleanu, op.cit., p. 56-57.
8 7 Ioan Muraru, op.cit., p.160.