În perioada 1989-1990 Europa fiind cuprinsă de valul unor transformări, schimbări politice, epocale, s-a prăbuşit imperiul socialist de tip sovietic, iar trei state multinaţionale, URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, sa-u dezintegrat transformându-se în 22 state noi. Odată cu aceasta sa-u declanşat conflicte etnice sângeroase (Rusia-Cecenia, Georgia-Abhazia, Armenia-Carabahul de Munte-Azerbaigan, Moldova-Transnistria-Găgăuzia, Iugoslavia-Bosnia-Herţegovina) soluţia tuturor problemelor fiind văzută în autodeterminare.
Problema autodeterminării este destul de complicată, am spune chiar periculoasă, cu diverse opinii şi nu întotdeauna ştiinţifice.
De la bun început trebuie înţeles principiul autodeterminării este expresia dreptului popoarelor de a dispune de propriul teritoriu înb scopul întemeierii statelor naţionale.
Aici apare problema, deja explicată în § 2 al acestui capitol, cine se poate considera popor distinct. Vom reaminti criteriile de identificare a poporului: un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: o tradiţie istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică; afinitate ideologică sau religioasă; un teritoriu comun; viaţă economică comună; ansamblu de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de membri; ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi identificat ca popor sau conştiinţa de a fi popor.â
La o analiză atentă a acestor criterii vom desprinde unele elemente definitorii: teritoriu comun; tradiţie istorică comună; identitate etnică, omogenitate culturală, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat ca popor. Dacă vom compara aceste elemente cu definiţia dată naţiunii, comunitate istorică de oameni, constituită pe parcursul formării comunităţii teritoriale, a relaţiilor economice, a limbii literare comune, a trăsăturilor specifice ale culturii şi psihologiei naţionale, vom observa o identitate care demonstrează o strânsă legătură între naţiune şi popor. Deci, poporul nu poate fi văzut pur şi simplu ca un ansamblu de indivizi care locuesc pe un anumit teritoriu. Dacă am admite aşa ceva, inevitabil ne-am trezi intr-o bună zi cu sute de “popoare “ care ar pretinde dreptul la autodeterminare.
În afară de aceasta, conştiinţa şi voinţa de a fi identificat popor nu poate veni din presimţirile unor lideri sau a unor profeţi ci din individualitatea colectivă de natură naţională şi teritorială.
Cât priveşte teritoriul, şi acesta este indisolubil legat de popor, considerându-se teritoriu etnic, adica spaţiul în care în rezultatul unei îndelungate convieţuiri în ansamblu ansamblul de indivizi s-au transformat în stat sau naţiune.
Deci, omogenitatea etnică într-o zonă, regiune a unui stat naţional nu poate servi criteriu pentru autodeterminare.
Dreptul la suveranitate naţională sau autodeterminare aparţine popoarelor (naţiunilor) care corespund criteriilor menţionate.
Problema se complică în cazurile în care, pe teritoriul în care locueşte un popor, care pretinde autodeterminarea, mai trăesc şi alte popoare sau minorităţi sau în cazul în care, pe teritorii etnice ale unor popoare (cazul găgăuzilor în Republica Moldova), în virtutea unor consecinţe istorice, sunt mutate popoare de altă origine. În ultimul caz răspunsul nu este prea complicat deoarece autodeterminarea pe teritorii străine nu este posibilă din considerente deja menţionate, teritoriul este indivizibil şi inalienabil. Cât priveşte primul caz, soluţionarea problemei trebuie să aibă loc în conformitate cu normele dreptului internaţional.
Există părerea că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminare este identificată cu independenţa. Întradevăr, expresia de la art.1 şi art.55 “respectarea principiilor drepturilor egale şi al autodeterminării” se referă la dreptul poporului unui stat de a fi protejat de amestecul altui stat, drepturi egale se referă la state şi nu la indivizi.
În afară de aceasta trebuie să ţinem cont că la momentul apariţiei Cartei Naţiunilor Unite (1946) era în plină desfăşurare procesul decolonizării, exiistând popoare dependente, guvernate.
În Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice şi în Pactul asupra Drepturilor Economice, Socialer şi Culturale, art.1 comun prevede că “toate popoarele au dreptul la autodeterminare în virtutea cărui ele îşi determină liber statutul lor politic şi îşi urmează propria dezvoltare economică, socială şi culturală. Actul Final de la Helsinchi vorbeşte şi el de faptul că că autodeterminarea este un drept al popoarelor.
Din aceste considerente este foarte important aprecierea justă a calităţii de popor, a teritoriului pe care acest popor s-a dezvoltat şi pe care pretinde autodeterminarea. În orice caz, treebuie ţinut cont şi de faptul că în documentele internaţionale, dreptul la autodeterminare este condiţionat de postulatul că nimic nu poate fi interpretat ca autorizând sau incurajând orice acţiune care ar putea dezmembra sau diviza în totalitate sau parţial integritatea teritorială sau unitatea politică a statelor suverane ţi independente.