Pin It
  • 1.Funcţia politică

 

         Cunoştinţele privind natura juridică şi politică a statului ne permite de a determina funcţiile statului.

         Din punct de vedere politic funcţia statului constă în exercitarea suveranităţii, pe care deja am definit-o în secţiunea precedentă ca drept al poporului de a decide asupra propriei sorţi, de a stabili linia poitică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. Exercitarea suveranităţii este o activitate de organizare şi conducere a societăţii prin formele şi metodele reglementate de constituţie în favoare comunităţii care constituie armatura politică şi juridică a statului.

Organizarea şi conducerea societăţii are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare asupra cărui vom reveni în continuare.

 

  • 2. Funcţia socio-economică.

 

Unul din scopurile asocierii unui ansamblu de indivizi în stat îl constituie protejarea interesului general (binelui comun). Evident, dacă în stat are loc o comunitate de viaţă a membrilor, ei însuşi creează acest interes general (bine comun), şi sunt în drept să şi se creeze toate condiţiile necesare pentru al dezvolta.

În literatura de specialitate se evidenţiază funcţia de difuzare a progresului41 sau noile funcţii42 care în fond, vorbesc despre crearea unor condiţii de viaţă decente a cetăţenilor.

Considerăm că această funcţie are un caracter socio-economic cu o dublă natură. În primul rând, statul organizează furnizarea serviciilor publice pentru satisfacerea necesităţilor cetăţenilor. În acest sens, un deosebit interes prezintă opiniile ilustrului profesor francez Leon Duguit că serviciul public ar desemna relaţia guvernanţi şi guvernaţi, în care primii au obligaţia de a presta servicii celor din urmă. Cu alte cuvinte, serviciul public constă în obligaţia, de natură juridică, a celor care guvernează într-o anumită ţară de a asigura  neîntrerupt desfăşurarea unei  activităţi. Leon Duguit afirmă  că puterea guvernanţilor nu se poate menţine de o manieră durabilă decât prin credinţa guvernaţilor că deţinătorii puterii le fac serviciile de care  au nevoie, că lor le este profitabilă activitatea acestora. Masa guvernaţilor a avut întotdeauna certitudinea că deţinătorii puterii nu ar putea să le impună în mod legitim supunere decât numai prin prestare  de  servicii şi numai în măsura în care sunt prestate. Ca argument, sunt aduse numeroasele exemple din istorie de pierdere a puterii politice de către guvernanţi anume din cauza faptului că ei nu au prevăzut prestarea serviciilor sociale, condiţie esenţială a menţinerii puterii lor .

  Leon Duguit a ajuns chiar la concluzia  că  dreptul public nu mai este fondat pe dreptul subiectiv al statului, pe suveranitate, ci se bazează pe noţiunea de funcţie socială a guvernanţilor, având ca obiect organizarea şi funcţionarea serviciilor  publice.  Chiar şi  legea,  susţine Leon  Duguit, este, înainte de toate, legea unui serviciu public, deoarece guvernanţii sunt obligaţi,  din punct de vedere juridic,  să  asigure  funcţionarea serviciilor publice edictând în acest scop reguli generale.43

Este dificil de reproşat vestitului gânditor francez deoarece, întradevăr, satisfacerea nevoilor sociale în interes public are loc prin intermediul serviciului public,44  care, într-o formulă concentrată, constituie elementul de bază din activitatea administraţiei publice, aceasta având ca scop aducerea la îndeplinire a legilor sau, în limitele legii, prestarea serviciilor publice.

Deci, prestarea serviciilor publice de către autorităţile de administrare publică reprezintă o formă specifică de realizare a puterii de stat.

În rândul doi, statul creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi protejarea interesului privat al cetăţenilor. În concepţia liberală, numită şi doctrina individualistă, se restrînge sfera de acţiune a statului, atribuindu-i doar prerogative ce ţin de menţinerea ordinii publice şi  siguranţei naţionale, exercitarea justiţiei, igiena publică, construcţii şi întreţinerea căilor de comunicaţie. Potrivit doctrinei individualiste, statul trebuie să lase individului deplina şi neîngrădita libertate de dezvoltare; să stimuleze iniţiativa privată - singura capabilă să dea rezultate în domeniul producţiei. Această libertate este gîndită să contribuie la afirmarea interesului personal şi a liberei concurenţe. La temelia concepţiei individualiste stă convingerea că numai individul poate  asigura un veritabil progres social. Doctrina individualistă poate fi rezumată şi la celebra formulă: "laissez faire, laissez paser", ceea ce înseamnă, de fapt, reducerea la minimum a acţiunilor şi atribuţiilor statului.  Statele care au mers pe această cale, cu mici excepţii, dar revenind mereu pe făgaşul individualismului consacrat în legi, au dezvoltat de-a lungul istoriei puternice sisteme de administrare modernă, care servesc astăzi drept etalon de democraţie şi prosperitate (Franţa, Italia, Marea Britanie, Germania, Statele Unite ale Americii etc.) Aceste ţări au dat naştere unor sisteme coerente de administrare publică, la temelia cărora au fost aştezate principiile  autonomiei şi descentralizării administrative.

 

  • 3. Funcţia juridică.

Pentru a realiza primele două funcţii este necesar de o funcţie distinctă, pe care am denumito juridică, şi care constă în crearea unui cadru legislativ adecvat şi condiţiilor necesare pentru realizarea lui.

În acest scop vom devide funcţia juridică în trei funcţii distincte, dar strâns legate între ele cum ar fi: funcţia legislativă; funcţia executivă; funcţia jurisdicţională.

Funcţia legislativă. Statul fiind organizat are nevoie de o ordine juridică interioară care este stabilită prin edictarea regulilor de conduită a membrilor comunităţii. Edictarea regulilor juridice sau a legilor este o funcţie realizată  de organe special investite cu acest drept.

Constituţia Republicii Moldova (art.60) atribuie acest drept numai Parlamentului, numindul organ reprezentativ al poporului şi unică autoritate legislativă a statului.

Funcţia executivă. Legile statului fiind adoptate în continuare necesită o activitate de organizare a executării, pentru a fi posibilă executarea. De exemplu, pentru a fi realizată legea cu privire la invăţămînt sunt necesare instituţii de învăţământ, cadre didactice, inventar, manuale, resurse financiare.

Activitatea de organizare a executării legilor este şi ea o funcţie a statului, încredinţată unor organe separate de parlament, cum ar fi guvernul.

Constituţia Republicii Moldova (art.96) încredinţează funcţia executivă Guvernului care trebuie să asigure realizarea politicii interne şi externe a statului. Acestă activitate a Guvernului poate avea loc numai în cadrul legilor adoptate de Parlament.

Funcţia jurisdicţională. Nici într-un stat, chiar şi în cele cu regimuri despotice, totalitare, nu se poate obţine situaţia ideală când toate legile adoptate vor fi executate întocmai de către toţi. Deoarece, în executarea legilor apar litigii (conflicte) generate de încălcarea normelor stabilite este nevoie de o activitate care ar soluţiona litigiile şi ar restabili normele încălcate. Această activitate este şi ea o funcţie distincă, fără de care nu ar fi posibilă realizarea altor funcţii, şi poartă denumirea de  funcţie jurisdicţională, deoarece este realizată de organe jurisdicţionale (judecătoreşti), separate şi ele de parlament şi guvern în baza principiului separării puterilor în stat.

Constituţia Republicii Moldova (art.114) stabileşte că justiţia se înfăptueşte în numele legii numai de instanţe judecătoreşti. Prin justiţie trebuie să înţelegem ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti, sistemul de funcţionare al acestor instanţe. Cuvântul provine de la latinescul justitia ceea ce înseamnă dreptate, egalitate.

 

 

4                      1  Pierre Pactet, op. Cit., p.62-63

4                      2  Philippe Georges, Droit public, Paris, Sirey, 1994, p.36.

4                      3 Leon Duguit, op.cit., p.25-28.

4                      4 Antonie Iorgovan, op. cit., p.98.