Categorie: Drept
Accesări: 1556

 

Instituţiile Legii Ţării

 

Instituţiile de drept public ale Legii Ţării

 

Privesc organizarea de stat a statelor feudale româneşti în epoca feudalismului dezvoltat.

Organele centrale erau în număr de trei:

DOMNULJ

 

Domnia

Este o instituţie românească originală, care a apărut în strânsă legătură cu formarea statelor feudale romaneşti de sine stătătoare ca o treaptă superioară de evoluţie a formaţiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. De aceea, instituţia domniei nu are un corespondent în statele vecine, iar termenul care o desemnează este de sorginte latină (domnus = stăpân).

Potrivit concepţiei feudale, titlul de domn înseamnă conducătorul unui stat independent (al unui stat care nu recunoaşte o autoritate superioară).

Instituţia domniei a ajuns la deplia sa cristalizare prin preluarea unor tradiţii formate în cadrul cnezatelor, voievodatelor, ţărilor şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine, care păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca fundament ideologic creştinismul ortodox şi conţineau premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat şi apărarea independenţei statului.

Domnii purtau în continuare şi titulatura de « mare voievod », care sublinia legătura cu epoca anterioară, iar în această calitate domnul era comandantul suprem al armatei şi judecătorul suprem. Dar, în plus, el este şi « domn » adică stăpânul ţării în sens teritorial.

 

În calitatea sa de şef al statului, domnul exercita o serie de atribuţiuni de ordin politico-administrativ, militar, legislativ şi judecătoresc, atribuţiuni care erau îngrădite pe de o parte de dispoziţiile Legii Ţării, iar pe de altă parte de rolul jucat de marii boieri în conducerea statului feudal, cel puţin în primele decenii după întemeiere.

Atribuţiile domnului

 

Pe plan politico-administrativ, domnul exercita următoarelor atribuţiuni:

 

 

Pe plan militar domnul conducea armata în calitate de comandant suprem. La început, rolul său se limita la coordonarea în lupta a steagurilor marilor boieri. Ulterior, el devine comandantul « oștii celei mici », o armată proprie a domnului compusă din slujbaşi ai Curţii domneşti, dregători şi vasalii săi direcţi, iar apoi el este comandantul « oștii celei mari », compusă din toţi bărbaţii capabili să poarte arme, inclusiv din ţăranii dependenţi.

 

Pe plan judiciar

 

 

Pe plan legislativ voinţa domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare îmbrăca forma hrisoavelor legislative, care cuprindeau norme cu caracter general, dar care au apărut relativ târziu (la sfârşitul sec. XVI).

 

Din examinarea atribuţiilor domnului, rezultă că aceasta instituţie se caracterizează printr-o confuziune de atribuţii, pe care domnul le deţine în cele mai variate domenii ale vieţii de stat.

 

Sistemul succesiunii la tron

 

În ceea ce priveşte sistemul succesiunii la tron, Legea Ţării consacră un sistem profund original, şi anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o străveche tradiţie la romani.

Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, unde ştim că aleşii obştei erau desemnaţi de Adunarea Generală a Obştii. Această latură electivă a continuat şi în epoca feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formaţiunilor feudale de tip prestatal, voievodul era ales de către Adunarea Cnejilor.

Latura ereditară s-a afirmat şi ea încă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, prin tendinţa aleşilor obştii de a îşi transmite funcţiile cu titlu ereditar. Această tendinţă s-a dezvoltat în timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, instituţie care dobândeşte un caracter ereditar.

Din îmbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar, potrivit căruia pentru a fi ales domn o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

 

 

Alegerea domnului se făcea de către ţară, însă prin ţară trebuie să înţelegem marii boieri, înaltul cler şi comandanţii militari. Poporul nu avea niciun rol în alegerea domnului. El era doar în cunoştinţă şi la act de respectiva alegere. Alegerea însemna desemnarea persoanei având vocaţie la domnie din acest cerc foarte larg al celor care erau îndrituiţi să aspire la tron.

Acest sistem electivo-ereditar, fiind prevăzut de dreptul nostru obișnuielnic, era considerat un sistem legiuit şi, ca atare, persoanele care ajungeau pe tron prin aplicarea acestui sistem erau consideraţi domni « din mila lui Dumnezeu ». Dimpotrivă, persoanele care ajungeau la tron cu încălcarea sistemului electivo-ereditar prevăzut de Legea Ţării erau considerate uzurpatori, fiind desemnaţi în hrisoavele vremii printr-o sintagmă cu iz peiorativ, şi anume aceea de « domnişori ».

În cadrul funcţionării sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace instituționale de influenţare, fie a laturii elective, fie a laturii ereditare.

Spre pildă,

 

Instituţia regenței

Legea Ţării consacră şi instituţia regentei, care funcţiona pe timpul minorităţii domnului, regența fiind asigurată de mama acestuia şi de unul dintre marii boieri.

 

Sistemul electivo-ereditar prezintă anumite avantaje, dar şi unele inconveniențe.

Prezintă avantajul că el permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calităţi de conducător în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau incapabile de a conduce.

Sistemul electivo-ereditar prezintă, însă, şi inconvenientul ca cercul celor îndreptăţiţi să aspire la tron este foarte larg, ceea ce nu de puţine ori a generat lupte interne pentru tron intre diferiţii pretendenţi, fiecare dintre ei fiind sprijinit de o fracţiune boierească, iar unii dintre ei cerând şi ajutorul unor puteri străine.

Aceste lupte interne pentru tron au slăbit ţările romane şi au favorizat instaurarea dominaţiei otomane.

După instaurarea dominaţiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, puterea marilor boieri a crescut atât de mult încât ei au reuşit să impună pe tron elemente devotate intereselor lor, ajungând până într-acolo încât condiţionau alegerea de acceptarea de către viitorul domn a unor angajamente scrise de respectare a privilegiilor boiereşti, angajamente pe care cronicarul Miron Costin le denumeşte tocmeală sau legătură.

Treptat, alegerea devine formală, pe primul plan trecând investitura acordată de sultan, deşi în capitulaţiile încheiate de Ţările Romane cu Înalta Poarta se prevedea ca domnul urma să fie ales potrivit Legii Ţării (potrivit sistemului tradiţional electivo-ereditar) şi doar confirmat de către Sultan. Dar Imperiul Otoman a încălcat aceste capitulaţii, punând pe primul plan confirmarea, care de multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri efectuată cu încălcarea dispoziţiilor Legii Ţării. (Spre pildă, au fost aleşi domni care nu erau din os domnesc sau care nu erau creștin-ortodocși sau care erau însemnaţi fiziceşte.)

În final, spre sfârşitul feudalismului şi mai ales în epoca regimului fanariot, s-a ajuns la numirea directă a domnilor de către Sultan, aceştia fiind integraţi în sistemul administrativ otoman şi asimilaţi paşilor cu 3 tuiuri (funcţionari otomani).

 

 

SFATUL DOMNESCJ

 

 

Principalele atribuţiuni ale Sfatului Domnesc

 

 

Din examinarea atribuţiilor Sfatului Domnesc rezultă că acesta este un organ de stat cu caracter consultativ.

Însă componența şi rolul Sfatului Domnesc, de-a lungul feudalismului, au cunoscut o anumită evoluţie.

 

  1. Până la sfârşitul sec. XV din Sfatul Domnesc făceau parte marii stăpânitori de domenii feudale, investite cu imunităţi, dispunând de slujitori şi armate proprii şi pe care documentele vremii îi denumesc jupani în Țara Românească şi pani în Moldova.

În această perioadă puterea sfatului domnesc era atât de mare, încât el practic cenzura întreaga activitate a domnului. Toate hotărârile erau luate de domn împreună cu Sfatul Domnesc. Acesta avea un veritabil rol decizional. O dovadă în acest sens este împrejurarea ca toate hrisoavele domneşti din epoca respectivă cuprind în formula introductivă, alături de numele domnului care a emis hrisovul, şi numele membrilor Sfatului Domnesc. În partea finală a hrisovului, alături de pecetea domnească, se aflau şi peceţile membrilor Sfatului.

Rolul Sfatului Domnesc nu se limita doar la a lua decizia împreună cu domnul, ci şi de a veghea asupra aducerii în fapt a hotărârilor luate. Această situaţie era firească pentru că în primele decenii după întemeiere, în memoria marilor boieri era încă vie amintirea faptului că, în realitate, statul feudal se formase prin unirea feudelor lor, astfel încât prin prezența în Sfat, boierii înţelegeau să-şi apere vechile poziţii economice şi politice consacrate prin sistemul imunităţilor feudale.

 

  1. Mai târziu, începând de la sfârşitul sec. XV, asistăm la creşterea puterii domneşti şi centralizarea statului feudal, la restrângerea imunităţilor feudale, astfel încât în primul rând se modifica componența Sfatului Domnesc în sensul că în Sfat încep să pătrundă dregătorii numiţi şi revocaţi de domn şi aflaţi sub controlul acestuia. La un moment dat, marii boieri – boierii de ţară – sunt eliminaţi complet din Sfat, astfel încât acesta ajunge să fie alcătuit numai din dregători (slujbaşi domneşti). Pe cale de consecinţă, se schimbă şi rolul Sfatului Domnesc, în sensul că boierii din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli martori chemaţi să ia act de voinţa domnului.

 

 

 

DREGĂTORIA

 

 

Dregătorii se împărţeau în 2 categorii:

 

  1. Marii dregători, membri ai Sfatului Domnesc:

 

 

  1. Micii dregători

 

 

Din examinarea atribuţiunilor dregătorilor domneşti rezultă, ca şi în cazul domnului, ca aceste dregătorii se caracterizau prin confuziunea de atribuţii.

 

Organizarea militară, bisericii, financiară – de învăţat din manual

 

ORGANIZAREA FINANCIARĂ

 

În ceea ce priveşte organizarea financiară, dările erau de trei categorii:

  1. În natură (disme domneşti, denumite în Tara Românească zeciuiale, iar în Moldova denumite desetine)
  2. În muncă (, slujbe" sau, robota")
  3. În bani, categorie în care erau incluse impozitele directe şi indirecte.

Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor şi se numesc, dare în Țara Românească şi dajdie în Moldova, iar apoi a fost desemnat bir.

Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale pentru fiecare grup fiscal (sat), repartizată apoi pe unităţi impozabile (gospodării ţărăneşti), în funcţie de puterea lor economică, apreciată după numărul de vite, repartiţie realizată de funcţionari specializaţi numiţi rabojari.

Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Şchiopul, ce nu s-a păstrat, ţăranii erau împărţiţi, după cuantumul birului datorat, în două categorii: ţăranii săraci (bir mic) şi ţăranii de istov (bir mare).

 

ORGANIZAREA MILITARĂ

 

Iniţial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor, investiţi cu imunităţi, care în sistemul relaţiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului.

Începând din sec. 15, se consolidează ca o expresie a centralizării puterii, armată proprie domnului (oastea cea mică) formată din micii feudali, curteni, slujitori şi elemente recrutate de către domnie. În cazurile de mare primejdie, se hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor şi se forma oastea cea mare, a cărei bază o constituia ţărănimea.

Pe măsură decăderii curtenilor şi slujitorilor domneşti, începând din sec.17, lefegii sau mercenarii au ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreţinerea lor era costisitoare.

Conducerea armatei aparţinea domnului, ajutat cu precădere de anumiţi dregători: spătarul, hatmanul şi banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formată, de asemenea, din dregători: căpitanul, aga, logofătul sau postelnicul.

După instaurarea dominaţiei otomane, armata cunoaşte un proces de declin, ea fiind alcătuită dintr-un număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului şi poliţia internă.

 

ORGANIZAREA BISERICII

 

În epoca feudală, biserica a fost principalul reazem al statului. Datorită acestui fapt, biserica s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului, prin acordarea de întinse domenii cultivate de ţăranii aserviţi şi de robi.

În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă a jucat un rol important în apărarea independenţei faţă de state ca Ungaria şi Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmărea subordonarea ţărilor romane.

Creştinarea daco-romanilor a început încă din epoca dominaţiei romane, dar ea a continuat şi după retragerea aureliana, pentru că legăturile dintre autohtoni şi comunităţile creştine nu s-au întrerupt, ci au continuat într-un ritm susţinut. După constituirea statului bizantin, influenta creştină a continuat să se manifeste, dar după formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slavă. Aşa se explică şi faptul că limbajul Bisericii Ortodoxe româneşti este format din termeni de origine latină, greacă şi slavă, iar limba de cult a fost cea slavonă.

Lăcaşurile de cult ortodoxe au apărut cu mult înaintea întemeierii, în sate, iar apoi pe domeniile feudale. Până în a doua jumătate a sec. 14, Biserica din Țara Românească era dependentă de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu cunoştea o clară organizare ierarhică. În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naştere, în Țara Românească, Mitropolia Ungaro-Valahiei, la Curtea de Argeş, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol, în anul 1359. Apoi au luat naştere o serie de episcopii la: Severin, Râmnicu Vâlcea şi Buzău. Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a mitropoliei Haliciului, dar începând din anul 1401, a devenit şi ea dependenta de Patriarhia de la Constantinopol. Primele episcopii au fost înfiinţate la Roman, Rădăuţi şi Huşi.

În procesul înfiinţării mitropoliilor şi a episcopiilor, s-a înfăptuit şi organizarea ierarhică a bisericilor şi a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareţi, preoţi.

Aşezămintele bisericeşti au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni şi boieri. Marile proprietăţi ale bisericii, investite cu imunităţi, asigurau Marelui Cler o puternică poziţie în statul feudal. De altfel, mitropolitul era trecut în fruntea statului domnesc.

Biserica se află sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni, exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea judeca procesele care erau de competenta instanţelor ecleziastice, după cum putea rejudeca procesele soluţionate de aceste instanțe.

 

 

 

 

 

 

 

 

Instituţiile de drept privat ale Legii Ţării

 

 

INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII

Caracteristic evului mediu este faptul că proprietatea în general şi proprietatea asupra pământului în special are o structură divizată, ierarhizata şi complexă, caracterizată prin îmbinarea formei de stăpânire personală cu stăpânirea devălmaşă ca şi prin coexistenta mai multor forme de proprietate în funcţie de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme având un regim juridic distinct în raport de poziţia socială a titularului.

Prin urmare, în feudalism, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman şi ca în dreptul modern, ci este divizată, Legea Ţării consacrând în acest sens un dominium eminens aparţinând domnului, un dominium utile aparţinând feudalilor şi celorlalţi proprietari şi un drept de folosinţă al ţăranilor aserviţi asupra loturilor de cultură pe care aceştia le lucrau.

 

Dominium eminensJ

 

Dreptul de proprietate supremă a domnului asupra întregului teritoriu al ţării, drept pe care domnul îl exercita în calitatea sa de şef al statului feudal şi vârf al ierarhiei feudale. Cu alte cuvinte, dominium eminens este domeniul public al statului şi nu se confunda cu domeniul privat al domnului, adică cu proprietatea domnească, aceasta din urmă având ca obiect bunurile pe care domnul le stăpâneşte ca mare proprietar feudal alături de ceilalţi boieri.

 

În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

 

 

Dominium utileJ

 

Marea proprietate feudală este proprietatea completă asupra pământului şi incompletă asupra ţăranilor aserviţi.

Ea s-a format anterior întemeierii statelor feudale romaneşti de sine stătătoare, în epoca feudalismului timpuriu prin acapararea pământului obştilor şi aservirea acestora, fiind astfel continuatoare din punct de vedere istoric a stăpânirii exercitată de cnezi, voievozi, juzi asupra domeniilor lor.

Modul juridic original de dobândire a marii proprietăți feudale a fost moştenirea.

După întemeierea acestui mod juridic original i s-au adăugat şi moduri juridice derivate şi anume dania domnească pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, dania particulară, vânzarea, schimbul şi înfrăţirea pe moşie (actele juridice translative de proprietate).

În paralel, stăpânii feudali şi-au extins proprietatea şi pe căi nejuridice, violente, pe care Legea Țării le numeşte cotropire sau silă, adică prin acapararea cu forţa a pământului ţăranilor cu încălcarea străvechiului lor drept de proprietate asupra acelor pământuri.

 

În funcţie de titularul său, marea proprietate feudală îmbracă 3 forme:

 

  1. Proprietate domnească

Cuprinde bunurile personale ale domnului care îi aparţineau acestuia ca oricărui alt membru al clasei feudalilor încă de dinainte de a accede la domnie. Lor li se adăugau bunurile dobândite după urcarea pe tron prin diverse acte juridice, prin diverse îmbunătăţiri făcute pe cheltuială proprie, precum şi o serie de venituri care i se cuveneau domnului, pe timpul exercitării domniei, venituri separate de visteria ţării şi care purtau denumirea de cămară domnească.

 

  1. Proprietate boierească

Ea îşi are temeiul în moştenire şi în danie.

Moştenirile se numeau ocini şi nu puteau fi înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protiris, adică a dreptului de precumpărare şi răscumpărare aparținând rudelor.

În ceea ce priveşte dania domnească, ea era acordată pentru serviciile militare aduse domnului, pentru îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de stat şi avea la baza obligaţi suzeranului de a-l răsplăti pe vasalul credincios, obligație ce intra în conținutului raportului juridic de vasalitate. Acest raport se stabilea intre domn şi boieri. Domnul avea calitatea de suzeran, iar boierii aveau calitatea de vasali ai domnului. Până pe la jumătatea sec. al 15-lea aceste donaţii confereau donatarului un drept temporar asupra bunului donat, limitat la durata vieţii domnului şi uneori a fiilor acestora care i-ar fi urmat la tron. Însă din a doua jumătate a sec. al 15-lea donaţiile devin ereditare, dreptul de retract menţinut doar în caz de viclenie, adică în cazul încălcării de către boieri al obligațiilor pe care le aveau faţă de domn, conform raportului juridic de vasalitate.

 

  1. Proprietate mănăstirească

S-a format după întemeierea statelor feudale romaneşti din donaţiile făcute de credincioşi, domni, boieri, prelaţi, orăşeni, ţărani în scopuri pioase şi pentru a fi trecuţi în pomelnicul bisericii şi a li se face slujbe după moarte.

Însă, aceste donaţii aveau caracterul unor donaţii cu sarcină, în sensul că mănăstirea donatară nu avea dreptul de înstrăina daniile primite şi trebuia să utilizeze veniturile moşiilor ce-i fuseseră donate în scopuri de binefacere sau caritabile sub sancţiunea revocării donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii.

 

 Indiferent de proprietarul său, marea proprietate feudală are o structură bipartită.

Ea se compune din rezerva feudală şi loturile date spre folosinţa ţăranilor aserviţi, cu precizarea că şi rezerva feudală era continuată tot prin munca ţăranilor aserviţi care aveau obligaţia de a presta rentă în munca faţă de stăpânul feudal.

 

Administrarea domeniilor feudale se realiza de către aparatul propriu de slujbaşi al stăpânului feudal.

 

Instituţia imunităţilor feudaleJ

Instituţia imunităţilor feudale era denumită ohaba în Ţara Românească şi uric în Moldova.

 

Imunitatea se acorda prin hrisov domnesc şi conferea titularului său:

 

Din conţinutul imunităților feudale rezultă că ele confereau feudalilor o anumită independenţă politică, în sensul că dregătorii domneşti nu aveau competență pe moşiile investite cu imunități, funcţiile statului fiind exercitate pe aceste moşii prin intermediul aparatului de slujbași proprii al acestor feudali.

 

Imunităţile feudale au apărut imediat după întemeierea statelor romaneşti de sine stătătoare, întrucât puterea politică şi economică a marilor feudali era superioară domnului şi, ca atare, ei au impus consacrarea pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce şi din punct de vedere politic populaţia de pe domniile cale le aparţineau. Sistemul imunităţilor feudale s-a putut consacra şi extinde în acea epocă şi datorită faptului că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat şi, ca atare, pentru realizarea funcţiilor statului feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbaşi al marilor feudali.

 

Există două tipuri de hrisoave domneşti care acordau imunități.

  1. Unele care folosesc o formulă concentrată pentru acordarea imunităților în Ţara Româneascăsă-i fie de ocina şi de ohaba” şi în Moldovasă-i fie uric cu tot venitul”.
  2. A doua categorie conţine o formulă detaliată, descriptivă, de acordare a imunităţii feudale în care se specifică în amănunt conţinutul imunității respective.

Prima categorie de hrisoave este specifică perioadei istorice situate imediat după întemeiere când imunitățile aveau un caracter general, ele reprezentau reguli, iar cea de a doua categorie de hrisoave, cele cu formulă dezvoltată, sunt specifice feudalismului dezvoltat când imunităţile nu mai aveau un caracter general, ci un caracter excepţional astfel încât era necesară precizarea lor amănunțită pentru a ştii care din activităţile respective urmau a fi scoase din competența dregătorilor domnești şi date în competenţa stăpânilor feudali. În ceea ce priveşte formula dezvoltată ea este întâlnită în special în cazul hrisoavelor prin care se acorda imunităţi mănăstirilor, întrucât proprietatea mănăstirească s-a constituit tocmai în epoca în care imunităţile feudale deveniseră o excepţie.

 

Ca urmare a centralizării statului feudal şi a întăririi puterii domnești, imunităţile încep să fie restrânse, dregătorii domneşti preluând în numele domnului de la marii feudali exerciţiul drepturilor politice pe domeniile acestora. Astfel, dreptul de judecată al boierilor şi mănăstirilor este limitat. Drepturile lor militare sunt îngrădite, iar pe fondul dezvoltării producţiei şi al schimburilor de mărfuri se restrânge până la desfiinţare dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulaţia bunurilor şi persoanelor, precum şi anumite venituri.

 

În concluzie, instituţia imunităţilor feudale oglindeşte confuzia dintre dreptul public şi dreptul privat specifică statului feudal la începuturile sale, dar după centralizarea statului feudal şi dezvoltarea relaţiilor de producție de tip feudal imunităţile feudale vor dispărea făcând loc distincției dintre drepturile publice şi drepturile private.

 

Proprietatea ţărănească

 

Ea prezintă caracteristici diferite după cum este vorba despre

 

Obştea liberă

Are un teritoriu alcătuit din:

Fiecare membru al obştei putea, cu aprobarea membrilor obştei, să desprindă terenuri din porţiunile aflate în devălmăşie şi să le amenajeze prin muncă proprie, conferindu-le o destinaţie economică nouă. Aceste terenuri treceau din proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştei în proprietatea personală a celui care le amenajase, temeiul juridic al acestui transfer reprezentându-l cu munca încorporată în terenul respectiv.

Cea mai veche desprindere din fondul devălmaş a fost vatra casei de locuit şi a curţii, apoi loturile de cultură din ţarină, adică terenul desinat agriculturii, apoi alte terenuri aflate în hotarul obştei, tendinţa fiind aceea de extindere a suprafeţelor aflate în stăpânire personală a membrilor obştei în detrimentul suprafeţelor rămase în devălmăşie.

Cu toate acestea, până la sfârşitul feudalismului, obştile săteşti sau teritoriale au continuat să păstreze un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul lor, iar expresia juridică a acestui drept superior de supraveghere şi control a fost dreptul de protiris, adică de dreptul de precumpărare şi răscumpărare pe care membrii obştei îl aveau asupra terenurilor aflate în hotarul obştei.

Dacă un membru al obştei dorea să vândă un teren din hotarul obștei el trebuia să-şi facă cunoscută intenţia la 3 târguri succesive. Membrii obştei (rudele şi vecinii) în această ordine legală de preferinţă puteau să-şi exercite dreptul de precumpărare sau dreptul de preempțiune la preţ egal. Dacă niciun membru al obştei nu-şi asumă dreptul de precumpărare, terenul putea fi vândut unui străin de obşte, numai că aceasta vânzare nu era pură şi simplă, ci era vânzare afectată de o condiţie rezolutorie, constând în aceea că dacă în termen de un an un membru al obştei se răzgândea putea să îşi exercite dreptul de răscumpărare şi să întoarcă cumpărătorului preţul vânzării devenind proprietarul terenului. Termenul de un an curgea de la data la care acel membru al obştei luase cunoștință despre existenţa vânzării.

 

 

Obştea aservită

Teritoriul acesteia aparţinea stăpânului feudal, însă ţăranii aserviți îşi păstrau dreptul de proprietate asupra gospodăriei şi uneltelor de muncă, aveau un drept de folosinţă asupra loturilor de cultură, precum şi dreptul de face îmbunătăţiri funciare cu acordul stăpânului feudal şi plătind zeciuiala cuvenită acestuia.

În ceea ce priveşte ţăranii liberi care nu făceau parte din obşti, ei exercitau un drept de proprietate asupra gospodăriei, vitelor şi uneltelor de muncă, precum şi asupra unei mici suprafeţe de teren de cultură.

 

Alături de marea proprietatea feudală şi de proprietatea ţărănească, ca forme de exprimare ale lui dominium utile, Legea Ţării a mai consacrat şi

 

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR

 

Ca şi dreptul roman, Legea Ţării are un profund caracter statutar, consacrând dispoziţii discriminatorii în raport cu poziţia socială a diferitelor clase şi categorii sociale.

 

Instituţia boieriei

În vârful ierarhiei sociale se aflau boierii care:

La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moşii, ea se transmitea pe cale ereditară, adică prin moştenire, din generaţie în generaţie, împreună cu moşia.

Pe măsura dezvoltării relaţiilor de producţie de tip feudal, asistăm şi la o stratificare a boierimii:

Ca şi instituţia proprietăţii feudale, şi instituţia boieriei este anterioară întemeierii statelor feudale romaneşti de sine stătătoare, o dovadă a acestui fapt fiind chiar sintagma boier de ţară acordată marilor stăpâni de domenii feudale, la origine conducătorii formaţiunilor prestatale de tip feudal, adică aceia care, prin unirea feudelor lor, întemeiaseră statele feudale romaneşti de sine stătătoare.

După întemeiere şi după centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe (dregătorii), recrutaţi de către domn chiar şi din rândul unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boier a acestora decurgea din exercitarea dregătoriei, adică a funcţiei în cadrul aparatului de stat feudal şi nu era un efect al stăpânirii vreunei moşii, chiar dacă, în timp, dregătorii erau miruiţi de către domn cu moşii pentru dreapta şi credincioasa slujbă sau li se concedau veniturile unor ţinuturi.

Spre sfârşitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legată de exercitarea unei funcţii în aparatul de stat şi nu mai este condiţionată de stăpânirea vreunei moşii. Se elaborează totodată şi un statut scris al boierimii prin care se reglementează acordarea titlului de nobleţe în raport cu dregătoria încredinţată.

 

Clerul

O altă categorie socială aflată de asemenea în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul. Ca şi boierii, clericii:

Orăşenii

O altă categorie socială o reprezentau orăşenii, dar aceştia nu erau o pătură socială omogenă pentru că în ierarhia orăşeneasca în vârf se afla patriciatul orăşenesc sau aristocrația oraşelor alcătuită din cei care stăpâneau case în târg şi moşii în ocoalele târgurilor. Aceasta pătura se bucura de toate drepturile şi privilegiile, iar în Moldova participă chiar şi la alegerea domnului.

Urma apoi pătura orăşenilor propriu-ziși, alcătuită din negustori şi meşteşugari.

Şi, în sfârşit, orăşenimea săracă al cărei statut social şi juridic se apropia de cel al ţăranilor dependenţi.

Orăşenii aveau:

Sfera drepturilor şi obligaţiilor orăşenilor era precizată în aşa-numitul “buric al târgului”, adică în actul de înfiinţare a oraşului, precum şi în alte privilegii acordate de-a lungul timpului de către domn.

Orăşenii alcătuiau comunităţi libere cu obligaţii fiscale individuale faţă de domnie.

Ei se aflau sub o dublă autoritate, cea a dregătorilor domneşti şi sub cea a dregătorilor locali, recrutaţi dintre membrii aristocrației orăşeneşti.

Trebuie să precizăm că oraşele din Transilvania se bucurau de o mult mai largă autonomie faţă de autoritatea centrală decât oraşele din Țara Românească şi Moldova.

 

Ţăranii liberi

O altă categorie socială o reprezentau ţăranii liberi. Ei puteau fi de 3 categorii:

  1. Ţărani liberi cu pământ, organizaţi în obşti: răzeşi în Moldova şi moşneni în Țara Românească
  2. Ţărani liberi cu pământ în afara obştilor: cneji sau judeci
  3. Ţărani liberi fără pământ: săraci sau siromari

Ei aveau un statut juridic asemănător orăşenilor, în privinţa dreptului de administrare a bunurilor lor şi de dispoziţie asupra acestor bunuri, precum şi în ceea ce priveşte conducerea satelor.

Ţăranii dependenţi

O altă categorie socială o reprezentau ţăranii dependenţi.

Din punct de vedere a statutului lor juridic ei se aflau în stare de:

Statutul juridic era determinat de dreptul de proprietate incompletă pe care stăpânii feudali îl aveau asupra lor, în sensul că puteau fi vânduţi, însă numai împreună cu moşia pe care erau aserviţi, beneficiind, însă, de unele drepturi cum ar fi:

 Acest din urmă drept a fost, însă, suprimat în secolul al XVI-lea, când ţăranii dependenţi au fost legaţi de glie.

 

Fuga ţăranilor aserviţi de pe moşie fără respectarea condiţiilor de strămutare atrăgea pe de o parte dreptul stăpânilor lor de a-i urmări oriunde s-ar fi aflat, iar pe de altă parte obligaţia celorlalţi stăpâni de domenii feudale de a-i reţine şi preda stăpânilor lor.

 

Ţăranii dependenţi erau excluşi de la exerciţiul drepturilor politice, dar ei puteau deveni oameni liberi prin ieşirea din rumânie, după cum şi unii oameni liberi puteau cădea în stare de dependenţă de tip feudal.

Astfel, Legea Ţării consacră forme de cădere în rumânie şi ieşire din această stare:

 

Titluri juridice de cădere în rumânie, emise de Cancelaria Domnească şi întărite de domn şi Sfatul Domnesc:

 

Căi nejuridice de cădere în rumânie:

 

Starea de rumânie se transmitea cu titlu ereditar şi era imprescriptibilă.

 

Legea Ţării consacră şi forme de ieşire din rumânie:

 

 

 

Căi nejuridice de ieşire din rumânie:

În legătură cu statutul juridic al ţăranilor aserviţi, profesorul Constantin Giurescu afirmă existenţa unui zacon vlaschi (drept al vlahilor), pornind de la ideea că vlahii constituiau o categorie socială inferioară şi anume: robii eliberaţi care deveneau ţărani dependenţi, ceea ce, însă, nu corespunde cu conţinutul Hrisoavelor Domneşti, astfel încât opinia profesorului Giurescu nu poate fi acceptată.

Nu există nici o distincţie între Legea Ţării care s-ar aplica românilor ca entitate etnică şi acest zacon vlaschi care ar reglementa statutul juridic al ţăranilor dependenţi, dimpotrivă, Legea Ţării are un caracter unitar, ea reglementează statutul juridic al tuturor categoriilor de persoane, al tuturor claselor şi categoriilor sociale, iar termenul de rumân are o dublă conotaţie, un sens etnic şi un sens social, adică acela de ţăran dependent, iar accepţiunea în care este utilizat termenul decurge din context.

 

Robii

O altă categorie socială o reprezentau robii al căror statut juridic era reglementat de un aşa-numit drept al robilor (polosko epravo).

 

Din punct de vedere juridic, robii, ca şi sclavii din Antichitate, erau consideraţi bunuri, deci obiecte ale dreptului de proprietate şi nu subiecte de drept.

Însă, între statutul juridic al sclavilor şi statutul juridic al robilor există şi deosebiri în sensul că:

 

Ca şi starea de dependenţa de tip feudal, starea de robie era imprescriptibilă şi era transmisă pe cale ereditară.

 

Străinii

O altă categorie socială reglementata de Legea Ţării: străinii.

Aveau un regim juridic precizat în Legea Ţării şi relativ tolerant dacă erau de religie creştină.

Străinii:

Toate aceste drepturi şi privilegii erau prevăzute în actele de privilegii acordate de către domn.

Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni):

Străinii naturalizaţi aveau acelaşi statut juridic cu cel al romanilor.

 

Însă, străinii:

 

INSTITUŢIA RUDENIEI

Prin definiţie, instituţia rudeniei este o relaţie specială între persoane, izvorâtă:

Rudenia de sânge poate fi pe linie directă, în ascendent sau în descendent, ori pe linie colaterală.

Gradele de rudenie dintre două persoane se stabilesc în funcţie de numărul generaţiilor care separă persoanele respective.

Rudenia de sânge da naştere unor obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere şi, totodată, reprezintă temei al vocaţiei succesorale.

De asemenea, rudenia de sânge reprezintă impediment la căsătorie.

Rudenia prin alianţă este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.

Legea Ţării mai prevede şi două forme speciale de rudenie şi anume:

 

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI

Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Ţării căsătoria se încheia prin formalităţile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, altfel spus, îmbrăca forma benedicțiunii religioase.

Etapele premergătoare încheierii căsătoriei:

Zestrea este o instituţie de străveche familie geto-dacă şi are semnificaţia echivalentului muncii depuse de viitorii soţi în gospodăria familiei, ceea ce înseamnă că zestrea se constituie atât pentru viitorul soţ, cât şi pentru viitoarea soţie.

Zestrea se constituia, deci, pentru ambii soţi prin strigări publice făcute în timpul serbării nunţii, la ea adăugându-se şi darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriţi le primeau de la celelalte rude şi prieteni şi care, împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a noii familii.

Însă, din secolul XVII, apar foile de zestre, iar zestrea îşi pierde semnificaţie originară constituindu-se doar pentru viitoarea soţie şi devenind un fel de afacere pentru viitorii soţi vânători de zestre.

O variantă a căsătoriei tradiţionale era căsătoria pe care Legea Ţării o numea căsătorie cu fuga, constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soţii de către viitorul soţ pentru a forţa binecuvântarea părinţilor.

 

În afara rudeniei, un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia dintre soţi care atrăgea căderea în robie şi a celuilalt soţ şi, pe cale subsecventa, şi a copiilor rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie.

 

Biserica Ortodoxă admitea şi divorţul, consacrând deplină egalitate între soţi în privinţa motivelor de divorţ pe care le puteau invoca.

Repudiul era admis nu doar pentru soţ, ci şi pentru soţie, care putea declara în fata martorilor că părăseşte domiciliul conjugal.

Subsecvent divorţului avea loc partajul bunurilor comune ale soţilor pe care Legea Ţării îl denumea împărţeala sau alegere.

 

INSTITUŢIA FAMILIEI

Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate având ca nucleu părinţii şi copiii.

Reglementarea familiei în Legea Ţării preia tradiţia geto-dacă, astfel încât familia românească este o familie democratică, spre deosebire de familia romană care este o familie aristocratică, în care şeful familiei, pater familias, are un drept absolut asupra bunurilor şi persoanelor aflate sub puterea sa.

Dimpotrivă, potrivit Legii Ţării, soţii aveau o poziţie de egalitate în cadrul familiei, ambii exercitau puterea părintească asupra copiilor minori, având obligaţia de a-i întreţine şi proteja şi nu dreptul de a-i vinde sau de a le închiria serviciile ca în dreptul roman.

După moartea soţului, soţia supravieţuitoare exercita singură autoritatea părintească asupra copiilor minori şi, totodată, între soţi existau drepturi şi obligaţii reciproce de întreţinere, iar soţul care nu îşi exercita această obligaţie era supus unei pedepse infamante, adică unei pedepse de natură a atrage oprobiul public, dispreţul public, şi anume, darea prin târg sau darea pe uliţa.

Era practicată totodată şi instituţia adopţiei denumite înfiere, copiii adoptaţi fiind denumiţi copii de suflet.

 

INSTITUŢIA SUCCESIUNILORJ

În Legea Ţării, transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte de la defunct la succesorii acestuia se numea moştenire, iar succesorii se numeau moştenitori.

Cele două cuvinte fac parte din familia de cuvinte a cuvântului moş, de sorginte tracă, din care face parte şi cuvântul moşie, care are sensul de proprietate ereditară.

Potrivit Legii Ţării, moştenirea se deferă:

Moştenirea legală

Moştenirea legală se deschide în 3 situaţii:

În materia moştenirii legale, Legea Ţării consacră

De la această regulă exista o excepţie în Țara Românească, introdusă prin privilegiul masculinităţii, în sensul că fetele nu aveau vocaţie succesorală la ocini, nu au vocaţie succesorală la bunurile ereditare ale părinţilor lor. Fetele primeau echivalentul valoric al bunurilor ereditare, al părţii din bunurile ereditare ce li s-ar fi cuvenit în obiecte de preţ şi bunuri de cumpărătură. De regulă, ele îşi primeau părţile succesorale sub formă de zestre, obligaţia de înzestrare revenind părinţilor, iar în absenţa acestora, fraţilor.

În spiritul principiului roman mater sempre certa est (mama e întotdeauna sigură), copiii naturali, adică copiii născuţi în afara căsătoriei, nu ştim cine e tatăl, veneau doar la succesiunea mamei lor, iar fraţii vitregi aveau egală vocaţie succesorală cu fraţii buni, dar numai la succesiunea părintelui comun, adică la succesiunea tatălui dacă era consangvini, sau la succesiunea mamei dacă erau uterini.

De asemenea, Legea Ţării consacră succesiunea prin reprezentare, precum şi dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu copiii.

Prin moştenire, treceau asupra herezilor atât activul succesoral, cât şi datoriile succesiunii. Altfel spus, moştenitorii dobândeau o universalitate, adică un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu.

Moştenirea testamentară

Moştenirea testamentară se deschide pe baza testamentului lăsat de defunct dacă acesta este valabil întocmit şi îşi produce efectele.

Testamentul putea fi redactat:

Ambele forme de testament se întocmeau în prezenţa martorilor, cea mai răspândită forma fiind testamentul cu limbă de moarte, pentru că la epoca respectivă erau foarte puţini ştiutori de carte.

Prin testament se putea realiza nu numai o instituire de moştenitor, dar şi o exheredare, adică o dezmoştenire.

O particularitate a testamentului medieval în raport cu testamentul modern este posibilitatea introducerii în testament a unui blestem pentru a asigura respectarea ultimei voinţe a testatorului.

De asemenea, potrivit Legii Ţării, prin testament se putea face şi o substituțiune fidei - comisară (sistemul prin care disponentul dispune bunurile sale unei persoane numite fiduciar, obligaţia acestuia din urmă fiind de a le păstra şi de a le transmite la moartea sa unei alte pers numită fideicomisar sau substituit, indicată tot de către testator), interzisă prin codul civil Al. I. Cuza şi, surprinzător, introdusă în Noul Cod Civil.

 

MATERIA OBLIGAŢIILORJ

În această materie, Legea Ţării consacră ca izvoare de obligaţii contractele şi delictele, potrivit clasificării bipartite a lui Gaius.

Accentul în materie obligaţionala cade asupra răspunderii personale.

Cu toate acestea, străvechea şi tradiţională solidaritate a obştei, precum şi anumite interese ale statului feudal au făcut posibilă existenţa unor forme de răspundere colectivă şi anume:

Forme de răspundere colectivă

 

Răspunderea colectivă în materie penală

Prima formă de răspundere colectivă este răspunderea colectivă în materie penală.

După întemeiere, obştea păstrează dintre vechile atribuţii numai aceea de a-l căuta şi identifică pe făptuitor, predându-l slujbaşilor statului, denumiţi gonitorii din urmă. În cazul în care obştea nu-l putea preda pe făptuitor, trebuia să dea urmă, adică să indice gonitorilor din urmă locul prin care făptuitorul a părăsit hotarul obştii. Dacă nici acest lucru nu era posibil, întreaga obşte răspundea pentru fapta comisă pe teritoriul său, fiind obligată să plătească o amendă fixată de stat. Imposibilitatea ţăranilor de a plăti amendă ducea la aservirea obştii. În cazul în care fapta fusese săvârşită pe un domeniu feudal investit cu imunităţi, identificarea şi sancţionarea făptuitorului era de competenta exclusivă a stăpânului feudal şi aparatului său propriu de slujitori.

Răspunderea colectivă în materie fiscală

O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este o formă de aservire, în cazul în care unii dintre membrii obştei nu-şi puteau plăti birul stabilit de către răbojari, datoriile acestea erau plătite de întreaga colectivitate, iar dacă obştea devenea insolvabilă, era aservită de către domnie sau de către un boier în contul datoriei.

Despăgubirea de la altul

Despăgubirea de la altul este o formă de răspundere solidară, dar care are o sferă mult mai largă decât cea a răspunderii colective de la nivelul obştei, în sensul că ea cuprinde categorii sociale întregi, aparţinând unui popor.

În dreptul modern, dacă una dintre părţi este străin, constrângerea acestuia să-şi execute obligaţia se realizează fie pe baza convenţiilor dintre state, fie pe baza procedurii executatului, procedura prin care o hotărâre cu privire la un cetăţean străin devine executorie în statul căruia acest cetăţean străin îi aparţine.

În feudalism, potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii romani, care aveau creanţe faţă de debitori străini, primeau din partea domnului dreptul de a-şi realiză creanţele pe seama conaţionalilor acestora din urmă, aflaţi în trecere prin ţările romane. După executarea silită a acestora, cei în cauză primeau toate dovezile privind existenţa creanţei şi modul în care se realizase executarea silită. Iar la întoarcerea în statul de origine, cei în cauză aveau posibilitatea de a cere autorităţilor proprii să fie despăgubiţi de către conaţionalii lor pentru care fuseseră urmăriţi. Acest sistem se aplica şi reciproc, atunci când debitorul era român.

 

Forme de răspundere personală

Regula în materie obligaţională este răspunderea personală, iar formele sunt contracte.

Contractul de vânzare

Cel mai important contract este contractul de vânzare, care sub influenţa bizantină, devenise un contract consensual translativ de proprietate.

Elementele contractului de vânzare sunt:

Consimţământul

Consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi contractante în sensul dorit de cealaltă parte, realizându-se astfel acordul de voinţa al părţilor.

Consimţământul trebuia să plece din voinţa liber exprimată a părţilor, el trebuia dat de bunăvoie şi irevocabil.

Dacă consimţământul era viciat, contractul era lovit de nulitate.

La epoca respectivă, cel mai important viciu era violenţa, pe care Legea Ţării o denumeşte “silă”.

Constrângerea de natură economică, care îl determină pe vânzător să vândă bunul respectiv, nu era considerată viciu de consimţământ.

Celelalte vicii: eroarea şi dolul (înşelăciunea în contract) erau întâlnite rar în practică, deoarece toate contractele se încheiau în prezenţa unor martori.

În unele situaţii, consimţămintele erau condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru încheierea valabilă a contractului. De exemplu: la vânzarea unui teren aflat în hotarul obştei, se cerea şi consimţământul membrilor obştei (rudelor şi vecinii) exprimat sub forma dreptului de protiris (dreptul de precumpărare şi răscumpărare). La vânzarea unui rob sau a unei proprietăţi feudale, actul de transfer al proprietăţii trebuia întărit prin hrisov domnesc => era de folos acordul domnului, scop în care părţile făceau “darea calului său darea cupei”.

 

Obiectul

Obiectul trebuia să fie un bun aflat în comerţ, adică în circuitul juridic civil.

Cel mai important bun era pământul, care putea fi vândut ca proprietate exclusivă sau în cote indivize ideale şi abstracte din dreptul de proprietate.

Un specific al vânzării feudale este împrejurarea că obiectul acestei vânzări îl putea reprezenta şi fiinţa umană, spre pildă: vânzările de robi, vânzările de moşii cultivate cu ţărani dependenţi, vânzarea de către ţăranii liberi a propriei libertăţi (din considerente de natură economică).

 

Preţul

Preţul era fixat în bani (in pecunia numerata), dar uneori preţul putea fi exprimat şi în alte bunuri, dat fiind caracterul natural al economiei feudale, ceea ce înseamnă că în Legea Țării nu se făcea o distincţie clară între operaţiunea juridică a vânzării şi cea a schimbului.

Preţul se fixa în momentul încheierii contractului, dar putea fi plătit şi la un termen ulterior.

Vânzarea se putea face cu rest de preţ, sub sancţiunea rezoluţiunii contractului pentru neexecutare, dacă preţul/restul de preţ nu era plătit la termenul fixat. Rezoluţiunea era prevăzută în contract sub forma pactului comisoriu care stabilea ca în cazul rezoluţiunii preţul/partea din preţ se cerea a fi restituita celui care o plătise (cumpărătorului).

Această restituire a preţului se realiza şi în caz de evicţiune (deposedarea pe cale judiciară a cumpărătorului de bunul astfel dobândit). Evicţiunea se numea în Legea Ţării val, iar în situaţia în care aceasta intervenea se presupunea că aceasta a fost cumpărată de la un neproprietar.

Sub aspectul formei, contractul era:

 

Contractul de donaţie

Un alt contract este contractul de donaţie.

În Legea Ţării este un contract real, în care se încheie prin acordul de voinţă a părţilor, însoţit de remiterea materială a lucrului.

Elementul esenţial al contractului de donaţie este intenţia de a gratifica.

În cazul donaţiei sau daniei domneşti, intenţia de a gratifica a domnului avea în vedere fie răsplătirea boierilor pentru dreapta şi credincioasa slujbă, în virtutea obligaţiei de milă ce intra în raportul juridic de vasalitate, fie ajutorarea unor mănăstiri în scopuri pioase.

În cazul donaţiilor particulare, intenţia de a gratifica a donatorului avea în vedere angajamentul donatarului de a-l îngriji pe donator şi de a-l înmormânta potrivit datinilor creştineşti, cele mai mult dintre donaţii având caracterul unor donaţii cu sarcină.

Donaţiile particulare către biserica se făceau în scopuri pioase şi pentru ca donatorul şi membrii familiei sale să fie trecuţi în pomelnicul bisericii şi pomeniţi în timpul slujbelor ce urmau a se efectua.

Mănăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina proprietatea primită sub sancţiunea revocării acesteia.

În ceea ce priveşte obiectul, donaţia putea avea ca obiect fiinţa umană în 3 cazuri:

 

Contractul de împrumut

Un alt contract este contractul de împrumut, în forma împrumutului de consumaţiune (mutuum).

Împrumutul avea ca obiect o sumă de bani.

Este un contract unilateral, deoarece generează obligaţii doar în sarcina împrumutatului: de a-i restitui suma ce îi fusese împrumutată și o dobândă pe care Legea Ţării o numeşte bas.

Cadenţa se numea zi sau soroc şi era stabilită într-o zi de sărbătoare importantă.

Totodată, Legea Ţării admitea şi anatocismul (dobândă la dobândă), denumită bas peste bas.

Pentru garantarea obligaţiilor, debitorul putea constitui în favoarea creditorului său garanţii reale şi garanţii personale.

Garanţia reală se numeşte zălog, constă în bunuri mobile şi imobile, în special robi şi moşii cultivate cu ţărani dependenţi, munca acestora putând fi folosită de către creditor în contul dobânzilor la suma împrumutată.

 

Zălogul îmbrăca 2 forme:

Dacă era fără termen, creditorul putea folosi bunul până la plata datoriei de către debitor (sine die= fără termen).

Dacă zălogul era cu termen:

 

Chezaşii sunt garanţi personali, care se obligă faţă de creditor să plătească ei datoria, dacă debitorul principal nu o va plăti, punându-l astfel la adăpost pe creditor de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.

Dacă erau mai mulţi chezaşi, aceştia erau ţinuţi solidari la plata datoriei, în sensul că creditorul putea să urmărească pe oricare dintre chezaşi şi să-l silească să plătească tot. Chezaşul plătitor avea acţiune în regres împotriva celorlalţi chezaşi pentru partea contributivă din datorie a fiecăruia precum şi împotriva debitorului principal.

Dacă debitorul devenea insolvabil şi nu erau constituite nici garanţii reale şi nici garanţii personale, se declanşa împotriva falitului o procedură specială de executare silită, denumită curama, în cadrul căreia bunurile falitului erau evaluate şi împărțite între creditorii concursuali, proporţional cu valoarea nominală a creanţelor lor.

Legea Ţării mai reglementa şi alte contracte, cum ar fi: contractul de depozit, contractul de comodat şi locaţiunea de servicii (locatio operarum).

ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIEJ

Este o instituţie feudală extrem de complexă care reuneşte trăsături ale rudeniei, testamentului şi contractelor.

Înfrăţirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul destrămării relaţiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolaţi şi lipsiţi de ajutorul ginţii, context în care încearcă să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial prin înfrăţire, care este o învoială formală de ajutor reciproc însoţită de o procedură constând în amestecul câtorva picături din sângele celor înfrăţiţi, aceasta având să simbolizeze faptul că înfrăţirea imită rudenia de sânge.

De-a lungul timpului, concepţia despre înfrăţire, ritualul înfrăţirii şi efectele acesteia au cunoscut o anumită evoluţie sub influenţa statului şi a religiei creştine.

În statul sclavagist roman şi în consecință și în provincia romană Dacia era utilizată înfrăţirea între peregrini, interzisă de Împăratul Diocletian printr-o constituţiune imperială dată în anul 28.

În statul feudal apare înfrăţirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-şi acorda sprijin reciproc pentru săvârşirea faptelor de arme. Ritualul înfrăţirii se spiritualizează sub influenţa creştină astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creştine. Spre pildă, în cazul înfrăţirii între boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în biserică, iar în cazul înfrăţirii între ţărani, care de cele mi multe ori îmbrăca forma frăţiei haiduceşti, amestecul sângelui se păstrează, dar crestătură pentru sânge se face în formă de cruce.

 

În statul feudal apare o formă cu totul nouă de înfrăţire, şi anume înfrăţirea pe moşie.

Ea se realizează printr-un act scris emis de Cancelaria domnească, act în care se consemnează declaraţia de înfrăţire făcute în faţa domnului şi a Sfatului Domnesc.

Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrăţirea pe moşie duce:

Orice fel de bunuri puteau forma obiectul înfrăţirii pe moşie, însă în cele mai frecvente cazuri, înfrăţirea se realiza asupra pământului, ocinilor; de aceea se şi numea înfrăţirea pe moşie.

Existau 2 forme de înfrăţire:

Prin urmare, calitatea de proprietar al unei moşii era o condiţie indispensabilă pentru a participa la o înfrăţire pe moşie.

 

În actul de înfrăţire se stabilea de la bun început cui aparţinea ocina sau ocinile asupra căreia/cărora se realiza înfrăţirea.

 

Prima formă de înfrăţire cuprinde 2 momente:

  1. Cel al unirii ocinilor
  2. Al aşezării celor înfrăţiţi ca fraţi asupra ocinilor astfel unite

A doua formă de înfrăţire presupune un singur moment:

  1. Aşezarea celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocina pe care se înfăptuieşte înfrăţirea

După modul în care se constituie raporturile de înfrăţire, înfrăţirea îmbrăca 2 forme:

Înfrăţirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrăţire directă.

Efectele sau efectul juridic pe care îl produce consta în crearea unei stări de coproprietate între cei înfrăţiţi, care anterior înfrăţirii erau proprietarii exclusivi ai unei moşii, iar după actul înfrăţirii devin coproprietari în cote indivize, ideale, abstracte şi egale asupra ocinilor unite. Cotele dobândite sunt egale indiferent de suprafaţa ocinilor aduse în actul înfrăţirii.

 Înfrăţirea prin aşezarea ocinilor poate fi directă sau indirectă, iar dacă e indirectă numai cei aşezaţi dobândesc cote indivize ideale, abstracte şi egale din dreptul de proprietate asupra ocinii pe care s-a realizat înfrăţirea.

Înfrăţirea pe moşie se realiza din considerente economice pentru formarea unor moşii mai mari şi mai puternice din punct de vedere economic.

Ea generează şi efecte juridice în materia rudeniei, a succesiunilor şi a proprietăţii.

În materia rudeniei, înfrăţirea pe moşie creează o relaţie de rudenie între cei înfrăţiţi ce poate constitui temelia vocaţiei succesorale.

 

 

În materia succesiunilor, rudenia este utilizată în următoarele situaţii:

În ceea ce priveşte materia proprietății, înfrăţirea pe moşie este, alături de contractele translative de proprietate, un mod de dobândirea a proprietăţii, deoarece în actul înfrăţirii se putea prevede că transmiterea drepturilor de proprietate către cei înfrăţiţi se face de îndată, ipso jure, şi nu mortis causa.

Cu asemenea transmitere imediată se putea face şi cu sarcină, stabilindu-se în acest sens anumite obligaţii ale înfrăţiţilor faţă de constituentul înfrăţirii.

Înfrăţirea se putea face şi cu clauză de rezervă a proprietăţii (rezervaţi domini), în sensul că transmiterea bunurilor către cei înfrăţiţi se va realiza la momentul morţii constituentului înfrăţirii.

Înfrăţirea pe moşie era utilizată de boieri ca un instrument juridic de aservire a obştilor săteşti sau teritoriale, sens în care boierii se înfrăţeau cu ţăranii din obşti pe pământurile acestora din urmă, deveneau coproprietari ai acelor pământuri şi rude cu ţăranii în sens juridic şi, ca atare, puteau exercita dreptul de protiris (dreptul de cumpărare şi răscumpărare) pentru a acapara treptat toate celelalte terenuri aflate în hotarul obştilor săteşti sau teritoriale.

 

Instituţiile de drept penal ale Legii Ţării

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al răzbunării private, însă asistăm la creşterea treptată a intervenţiei statului în soluţionarea pricinilor penale.

Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului prin sancţionarea cu amenzi a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.

Totodată Legea Ţării consacră făţiş discriminarea în faţa legii penale în funcţie de categoria socială căreia îi aparţineau făptuitorul şi victimă, în sensul că aceleaşi fapte şi aceleaşi pedepse sunt apreciate şi respectiv aplicate în mod diferit, în funcţie de poziţia socială a părţilor.

Infracţiunile erau denumite vini, şi erau împărţite în 2 categorii:

O primă categorie de infracţiuni erau infracţiunile îndreptate împotriva statului.

 

 

Hiclenia

Putea fi comisă numai de boieri şi însemna încălcarea de către aceştia a obligaţiei de dreaptă şi credincioasă slujbă pe care o aveau faţă de domn şi care intra în conţinutul raportului juridic de vasalitate.

Hiclenia era sancţionată cu moartea şi confiscarea averii boierului viclean.

O altă infracţiune din această categorie era:

Neascultarea

Neascultarea (osluh) era nerespectarea poruncilor domneşti şi neîndeplinirea de către ţăran a obligaţiilor de plată a rentei feudale.

Era sancţionată cu moartea sau o amendă în vite şi confiscarea ocinilor.

 

O altă categorie erau infracţiunile împotriva persoanei.

O altă categorie, considerate vini mari, erau acţiunile care aduceau atingere concepţiei feudale cu privire la religie şi morală.

Toate acestea erau sancţionate cu moartea, în plus în caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soţului.

 

O altă categorie era reprezentată de acţiunile îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei.

Mărturia mincinoasă (limba strâmbă)

Este sancţionată cu însemnarea cu fierul roşu şi denunţul calomnios, denumit sudalma cea mare, sancţionat cu aceeaşi pedeapsă care ar fi fost aplicată celui denunţat, dacă denunţul s-ar fi dovedit a fi adevărat.

 

O altă categorie era reprezentată de infracţiunile care aduceau atingere proprietăţii.

Toate acestea erau considerate vini mari.

 

Sistemul sancţionator cuprindea următoarele categorii de pedepse:

Cu excepţia pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani sau a unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogaţi. Cei săraci erau nevoiţi să şi vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru răscumpărare => acest sistem a devenit un mijloc de aservire a ţăranilor liberi.

 

Instituţiile de drept procesual ale Legii Ţării

Şi pe plan procesual, Legea Ţării se remarca printr-un caracter unitar al normelor de procedură.

Instanţele de judecată erau:

La acestea se adaugă ceilalţi dregătorii, care aveau o competență specializată, precum şi boierii şi mănăstirile investite cu imunităţi, care aveau o competentă specializată rezultată din hrisovul de acordare a imunităţii respective.

Procesele mai grele erau judecate de domn şi Sfatul Domnesc, la fel şi procesele mai importante, precum şi plângerile celor nemulţumiţi de judecata dregătorilor, plângeri care nu aveau caracterul unor căi de atac, ci mai degrabă al unor reclamaţii împotriva celor care judecase.

Domnul şi Sfatul Domnesc aveau competență deplină, putând judeca orice proces în primă şi ultimă instanţă şi rejudeca toate celelalte procese, soluţionate de celelalte instanțe.

Judecata domnească se putea realiza în capitală sau în orice altă localitate, întrucât justiția feudală are un caracter itinerant.

În procesul feudal nu existau grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la aceeaşi instanţă sau la o instanţă superioară.

De asemenea, nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce crea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare.

Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârşit a proceselor şi pentru a îngrădi posibilitatea redeschiderii lor, Legea Ţării a consacrat anumite reguli şi anumite instituţii:

O altă caracteristică este faptul că instanţele puteau avea nu numai atribuțiuni jurisdicţionale, ci şi atribuțiuni administrative potrivit confuziunii de atribuţii specifică instituţiilor feudale.

O altă caracteristică este principiul judecătorului unit. Chiar şi atunci când domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc, hotărârea este a domnului, Sfatul având doar un rol consultativ.

O altă caracteristică a justiţiei feudale este faptul că, exceptând instanţele de la obştile săteşti, toate celelalte instanțe reprezintă monopolul feudalilor.

Concepţia care stătea la baza justiţiei feudale este aceea că judecata trebuie să se realizeze după lege şi dreptate. Cuvântul „legea” desemnează Legea Ţării, iar cuvântul „dreptate” desemnează conştiinţa juridică care trebuia să vegheze la respectarea moravurilor, adică morala epocii.

MATERIA PROBELOR

În vechiul nostru drept feudal, întâlnim atât reguli şi mijloace de probă formate în timpul feudalismului, cât şi forme vechi, reminiscențe ale orânduirii gentilice, dar care în condiţiile feudalismului dobândesc un conţinut nou de clasă şi o formă nouă, în sensul că aplicarea lor este asigurată de forţă coercitiva a statului feudal.

Persistenta acestor forme vechi, anterioare feudalismului, se explică atât prin caracterul natural al economiei feudale, cât şi prin supravieţuirea unor forme economice cum ar fi proprietatea devălmaşă asupra pământului.

După forma lor, probele se împart în 2 categorii:

Cele mai obişnuite probe în feudalism, cel puţin la începutul epocii feudale, sunt probele orale.

Ele au reprezentat mijlocul comun de probaţiune mult timp pentru că marea proprietate feudală constituită înainte de întemeiere nu putea fi dovedită decât prin probe orale, iar slaba răspândire a scrisului făcea din probele orale o necesitate.

Cele mai importante probe orale:

 

 

PROBA FIERULUI ROŞU

Modul în care a fost utilizată această probă poate fi constat dintr-un document denumit Registrul de la Oradea, ţinut de preoţii catolici de la Episcopia din Oradea. Acest registru a fost ţinut între 1208 şi 1235 şi cuprinde note referitoare la un număr de 389 de pricini soluţionate prin proba fierului roşu.

Dacă judecătorul nu putea da o soluţie, datorită susţinerilor contradictorii ale părţilor sau ale martorilor audiaţi în cauză, aceştia erau trimişi la Episcopia de la Oradea, unde urmau a fi supuşi probei fierului roşu.

Era oficiată o slujbă religioasă în care era evocată intervenţia divinităţii pentru ca aceasta să arate de partea cui este dreptatea, după care se dădea martorului, chezaşului sau uneia dintre părţi, să poarte în mână o bucată de fier înroşit pe o distanţă de 8-10 paşi, după care mâna era bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile se procedă la desigilarea bandajului şi examinarea mâinii.

În afară de semnele arsurii mai erau şi alte circumstanţe socotite în egală măsură dovezi de vinovăţie, şi anume: neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei sau violarea sigiliului bandajului sau alte asemenea împrejurări.

Din examinarea pricinilor consemnate => peste 200 dintre ele au ca obiect fapte de natură a aduce atingere proprietăţii feudale, cei mai mulţi dintre împricinaţi fiind ţăranii iobagi. Ca atare, aceştia erau supuşi probei şi siliţi să poarte fierul înroşit, nu şi nobilii feudali. Chiar dacă un nobil era supus probei fierului roşu, el putea desemna un reprezentant, de regulă un ţăran iobag, care să poarte fierul în locul său.

Prin urmare, proba fierului roşu are un profund caracter de clasă, ea fiind rezervată membrilor categoriilor inferioare.

De asemenea, proba fierului roşu are un profund caracter neconcludent şi nepărtinitor, pentru că, spre pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuie încălzit fierul, rezistenţa fizică a persoanei era esenţială în vindecarea rănii şi, totodată, în diverse scrieri medievale figurau anumite reţete cu caracter preventiv pentru a reduce efectele arsurii.

 

JURĂMÂNTUL CU BRAZDA ÎN CAP

Este denumit astfel datorită rolului pe care pământul îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel care jura invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate dacă nu va respecta ceea ce va jura.

În Moldova, cei care jurau punea brazdă de pământ direct pe cap, ei se numeau brăzdaşi, iar în Țara Românească, cu precădere în Oltenia, ei ţineau brazda de pământ într-o traistă atârnată de gât şi se numeau trăistași.

Jurământul acesta era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la hotarele proprietăţilor. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăţilor şi ţineau brazda de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.

Originea acestei probe este geto-dacă, la ei pământul era divinitatea supremă. Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate care purifică atât pe plan material, cât şi pe plan spiritual. El îi ajută pe cei care spun adevărul şi îi sancţionează pe sperjuri => expresii: „să-i fie ţărâna uşoară” „nu l-ar mai răbda pământul”.

În cazul acestei probe, suntem în prezenţa unui dublu simbolism judiciar:

Sub influenţa creştină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat în sensul că locul brazdelor de pământ este luat de Evanghelie, iar după apariţia statului feudal, proba a constituit un caracter de clasă, era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în special ţăranilor dependenţi. Pe măsură ce proprietăţile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesaţi în utilizarea acestei probe pentru hotărnicirea moşiilor lor. Dar nu se mai mulţumesc cu martori întâmplători cu privire la cunoaşterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest timp erau daţi de chică (adică erau bătuţi) pentru a ţine minte hotarele şi pentru că, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moşiei, să poată să depună mărturie şi să fie supuşi probei în cunoştinţă de cauză.

 

PROBA CU JURĂTORIJ

Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice concepţia modernă referitoare la dovezi.

În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţineau jurământul uneia dintre părţile litigante, arătând că aceasta este demnă de crezare => proba cu jurători este o probă de credibilitate şi nu una de veridicitate. Proba cu jurători are un caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea adevărului, ci a bunei reputaţii a persoanei pentru care jura.

În procesul civil, jurătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor litigante, astfel încât jurământul lor este unul de veridicitate.

Până la apariţia dreptului feudal scris, în special la nivelul obştilor săteşti, dar şi în cadrul celorlalte instanțe de judecată, proba cu jurători a fost cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea proceselor de orice tip, de unde şi denumirea de lege.

Unii au criticat acest mijloc de probă, spunând fie că este o probă misterioasă, fie că este o procedură grosolană, fie că este un proces absurd de dovedire.

Instituţia jurătorilor este una originară românească, care îşi are originea în jurământul pe vetrele regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.

Jurământul prestat de un număr de jurători, putea fi răsturnat de un număr dublu de jurători, la fel persoana identificată ca vinovat de un număr de ghicitori, putea fi găsită nevinovată de un număr dublu de ghicitori.

În epoca gentilică, din grupul jurătorilor puteau face parte doar rudele celui pentru care se depunea jurământul. Ulterior, din grupul jurătorilor puteau face parte şi vecinii, adică ceilalţi membri ai obştei săteşti sau teritoriale, pentru că în final, ca în cazul tuturor celorlalte probe din procesul feudal, proba cu jurători să dobândească şi ea un caracter de clasă (numai boierii puteau fi jurători).

Dacă domnul încuviinţa uneia dintre părţi proba cu jurători, utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea căreia i s-a dat proba putea să accepte administrarea ei („putea să ia legea”) sau putea să o defere părţii adverse.

Atunci când domnul încuviinţa proba cu jurători, stabilea numărul jurătorilor, iar în unele cazuri şi numele acestora („jurătorii pe răvaş”).

Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (să facă parte din aceeaşi categorie socială).

Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios, cât şi sub aspect juridic. Pe plan religios, jurământul era depus pe Evanghelie, iar pe plan juridic, depunerea se făcea în fața împuternicitului domnesc cu supravegherea efectuării probei.

Conţinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale părţii pentru care jurau. Schimbarea cuvintelor sau greşirea unora ducea la anularea probei. Cu toate aceste, în Transilvania se admitea utilizarea unor formule echivalente sau repetarea cuvintelor folosite greşit.

Dacă jurământul era depus cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea Ţării, atunci consemnarea desfăşurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, întocmită de împuternicitul domnesc şi conţinând semnăturile şi percepţiile jurătorilor. Aceasta era înaintată domnului, care pronunţa hotărârea în sensul celor arătate în jurământ, iar partea sprijinită de jurători câştiga procesul, se spunea „s-a apucat de lege”.

Dimpotrivă, dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se încuviinţase, aceasta pierdea procesul. Se spunea că „a rămas de lege”.

Partea adversă putea să ceară contra proba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Dacă contra proba era administrată cu respectarea dispoziţiilor Legii Țării, hotărârea iniţială era anulată şi se pronunţă o nouă hotărâre conform noului jurământ. Cel anterior era considerat fals, ceea ce atrăgea sancţionarea primilor jurători la plata unor amenzi în vite.

Numărul maxim de jurători era 48, astfel încât dacă domnul dorea să favorizeze una dintre părţile litigante, putea să acorde de la început numărul maxim de jurători, astfel încât cealaltă parte să nu poată face contra probă.

Proba cu jurători este „regina probelor”, nu numai pentru faptul că prin intermediul ei poate fi dovedită orice situaţie de fapt şi de drept, ci şi pentru faptul că prin această probă putea fi combătuta orice altă proba, inclusiv proba cu înscrisuri. Nu întâmplător dreptul nostru feudal o denumeşte lege. Ea este mijlocul de probă cu cea mai mare forţă probantă.

 

MĂRTURIA. PROBA CU MARTORI

Martorii sunt persoane care iau cunoştinţă ex propriis sensibus despre anumite împrejurări cu privire la care evaluează în fața instanței prin mărturia pe care o depun în vederea soluţionării procesului.

Ca şi jurământul jurătorilor, şi depoziţiile de martori se dădeau sub prestare de jurământ în biserică, iar biserica dădea anateme împotriva celor care depunea mărturie mincinoasă.

Forţa juridică a mărturiei, chiar dacă este depusă sub prestare de jurământ, este inferioară probei cu jurători. Uneori, dacă partea nu putea aduce toţi jurătorii => nu putea administra proba cu jurători, jurătorii prezenţi erau ascultaţi ca martori.

O categorie specială de martori erau aldamasarii sau martorii preconstituiți, persoanele care fuseseră prezente la încheierea unui contract, asistând părţile în realizarea unui acord de voinţă cu privire la toate clauzele. Aldamasul este de origine geto-daca, anterioară răspândirii creştinismului.

Sub aspect religios, după încheierea convenţiei, persoanele care asistaseră, invocau divinitatea pentru ca aceasta să binecuvânteze înţelegerea părţilor. Invocarea se realiza la origine prin libaţiuni, din care s-a păstrat la noi obiceiul băutului vinului de către aldamasari şi părţi. Consumarea aldamasului însemna încheierea convenţiei sub aspect juridic.

 

Probele scrise

În cazul ivirii unui litigiu în legătură cu interpretarea sau executarea contractului, aldamasarii erau chemaţi să depună mărturie în cunoştinţă de cauză.

Daca încheierea contractului îmbrăca forma scrisă, atunci alături de numele şi semnăturile părţilor, în înscris apărea şi numele aldamasarilor. Totodată erau consemnate valoarea şi partea care a suportat cheltuiala.

 

Înscrisurile folosite ca mijloc de probă în procesul feudal erau de 2 categorii: