În literatura de specialitate sunt utilizaţi mai mulţi termeni legaţi de reprezentare, cum ar fi: democraţie reprezentativă, regim reprezentativ, sistem reprezentativ.
Cât priveşte noţiunile regim reprezentativ şi sistem reprezentativ, ele sunt aproape identice. Etimologic, prin regim se subînţelege un sistem de organizare, de conducere a vieţii economice, politice şi sociale. În dreptul constituţional sunt utilizate şi noţiunile de regim politic, regim constituţional, regim democratic, regim pluralist, regim parlamentar etc.
Definiţiile date regimului reprezentativ sunt multiple. Astfel, Jean Gicquel vede în regimul reprezentativ un sistem de instituţii în care poporul nu intervine în jocul politic al aleşilor săi întruniţi într-un parlament[1]. Bineînţeles, într-o societate contemporană regimul reprezentativ nu se limitează la un singur organ reprezentativ cum ar fi parlamentul, numărul autorităţilor publice reprezentative fiind direct proporţional formei de guvernământ, principiilor democratice aplicate în procesul exercitării puterii, ceea ce deja a fost demonstrat anterior.
În sens larg, regimul reprezentativ îl definim ca formă de exercitare indirectă a suveranităţii naţionale de către popor prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, iar în sens restrâns ca ansamblu de autorităţi publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în numele lui.
Regimurile reprezentative democratice se mai caracterizează şi prin faptul că: instituţiile reprezentative exprimă interesele tuturor membrilor societaţii indiferent de categorie socială, origine etnică etc; oferă largi libertăţi politice cetăţenilor, îndeosebi drepturi electorale şi libertate de asociere; selectarea reprezentanţilor se face prin sisteme electorale care prevăd posibilitatea organizării şi desfăşurării unor alegeri libere, echitabile şi oneste.
Din ansamblul de instituţii care exercită suveranitatea naţională în numele titularului şi care constituie regimul reprezentativ urmează să evidenţiem: parlamentul, şeful statului (aleşi prin sufragiu universal sau prin electori) şi organele de administrare publică locală (consiliile şi primarii, aleşi prin vot universal).
Cât priveşte noţiunea de sistem ea la fel are o largă utilizare în diferite
domenii. Ion Deleanu a definit sistemul obiect complex alcătuit dintr-un număr de elemente, deci un ansamblu organizat.[2]
În sens strict ştiinţific, nu putem pune semnul egalităţii între noţiunile regim şi sistem, însă observăm că definiţiile date sistemului reprezentativ sunt aproape identice cu cele ale regimului reprezentativ, chiar dacă sunt redate şi într-o formă critică. Astfel, Bernard Chantebout consideră că prin sistem reprezentativ se subânţelege sistemul în care voinţa unui organ, numit reprezentativ, este deţinută în virtutea unui postulat constituţional irefragabil pentru voinţa naţiunii, fără aş-i da osteneala de a şti dacă voinţa acestui organ coincide cu cea a poporului real.[3]
Democraţia reprezentativă are un înţeles mai larg decât regimul reprezentativ, dar şi ea porneşte de la "axioma" că puterea aparţine poporului şi este exercitată de reprezentanţii lui.
Referindu-se la democraţie, Montesquieu, în lucrare sa "Despre Spiritul legilor ", preciza că, atunci când puterea supremă aparţine întregului popor, avem democraţie în care poporul, în anumite privinţe, este monarhul, iar, în alte privinţe, supusul. El nu este monarh decât datorită sufragiilor, care sunt expresia voinţei sale.[4]
Pierre Pactet defineşte democraţia reprezentativă ca exercitare a puterii de către reprezentanţi aleşi prin sufragiu universal, împuterniciţi să decidă în numele naţiunii.[5] Maurice Duverger caracterizează democraţia reprezentativă printr-o formulă mai simplă, spunând că ea reprezintă un sistem politic, în care guvernanţii sunt aleşi de cetăţeni şi sunt consideraţi ca reprezentanţi ai acestora.[6]
În fond, obiectul indentificat prin definiţiile regimului, sistemului, democraţiei reprezentative este practic unul şi acelaşi.
[1] Jean Gicquel, op. cit., p.15 şi 119.
[2] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Chemarea, Iaşi, 1993, p.105.
[3] Bernard Chantebout, op.cit., p.95.
[4] Montesquieau, op.cit., p.20.
[5] Pierre Pactet, op.cit.,p.90.
[6] Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Presses de France, 1980, p.92.