Statul este un element istoric, politic şi juridic apărut cu aproape şase milenii în urmă în orientul antic (Egipt, Babilon, China, India). În definirea statului există mai multe opinii influenţate de diferite doctrine, ideologii. Fără a intra în polemică asupra acestor probleme, lăsându-le specialiştilor din domeniul teoriei statului şi dreptului, vom formula o definiţie simplă şi adecvată noţiunii de stat.
Aşadar, statul este o comunitate naţională determinată prin trecutul său, anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor.
Din această definiţie trebuie să înţelegem că statul este o societate omenească organizată deoarece în el se realizează comunitatea de viaţă a unui popor. Această comunitate se realizează într-un spaţiu geografic sau altfel spus în limitele unui anumit teritoriu.
Deoarece statul este o societate organizată deci, înăuntru lui, trebuie să existe o ordine juridică care să-l organizeze şi să-l conducă.
Astfel fiind văzute lucrurile, într-un sens restrâns, putem defini statul ca o îmbinare a unor elemente de fapt, precum populaţia şi teritoriul, cu elemente de drept, precum o organizare şi o putere de constrângere1.
Este adevărat, această definiţie se îndepărtează de orice gen de apreciere, asupra naturii sau a scopului statului. În acest sens sunt elocvente aprecierile lui C. Dissescu precum că în teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract, elaborându-se un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât pe ceea ce este în realitate 2.
Oricum, nu se poate nega faptul că statul odată fiind organizat, are un scop anume şi funcţii bine determinate. Scopul principal al statului, bineînţeles, este apărarea interesului general (binele comun). În acest sens are perfectă dreptate Hegel când spunea: “dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea
acestei satisfaceri constituie statul insăşi, ca atare, atunci statul stă pe picoare slabe3.”
Din acest punct de vedere prin stat trebuie să înţelegem un sistem organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţi, deţinând în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului[1].
Generalizând cele expuse mai sus scoatem în evidenţă trei elemente importante care pot fi denumite constante ale statului:
· poporul (naţiunea);
· teritoriul;
· autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea.
1 Jean-Francois Aubert, Traite de droit constitutionnel suise, Vol.1, Neuchatel, 1967, p.195.
2 Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Ed. Librăriei SOCE &Co, Societate anonimă, 1915, p.27.
3 Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Bucureşti, 1969, p.291
[1] Genoveva Vrabie, op. cit. p.52.