Pentru explicarea noţiunii de suveranitate este necesară luarea în considerare a cel puţin trei probleme teoretice şi anume: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate: existenţa noţiunilor care, deşi se găsesc într-o strânsă corelaţie, sunt totuşi distincte: suveranitatea poporului, suveranitatea naţională şi suveranitatea de stat; problema titularului suveranităţii.
Cele două adjective latine din care derivă cuvântul "suveranitate" - superanus ( peste toţi) şi suprematis (peste toate) - desemnau de la început caracterul de putere ca o formă rudimentară a noţiunii de suveranitate.
În decursul istoriei, conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii, de interesele şi valorile ce trebuiau protejate, conţinutul ei deosebindu-se de la o orânduire socială la alta.
Jean Bodin în cunoscuta sa lucrare "Le six livres de la Republique", scrisă în 1576, dezvoltă pentru prima dată teoria suveranităţii statului.
Suveranitatea, în concepţia sa, constă în posibilitatea şi în puterea de a face legi. Această putere era caracterizată ca unică, indivizibilă şi continuă,
trăsăturile enumerate constituind prerogative ale statului suveran. Suveranitatea a fost calificată ca absolută, nelimitată, fiind exercitată fără consimţământul celor supuşi. Caracterul absolut şi indivizibil al suveranităţii rezultă, în opinia lui, din imperativul unităţii statului. Or, acest lucru nu se poate realiza privându-l de calităţile: suveranitate, indivizibilitate, continuitate.12
Vom menţiona că în filozofia politică a lui Jean Bodin suveranitatea era însăşi puterea regelui. Din această concepţie a fost extrasă mai târziu noţiunea de suveranitate populară ca una, indivizibilă, inalienabilă şi prescriptibilă.
Noile idei au fost dezvoltate de Jean Jacques Rousseau, care a formulat în modul cel mai explicit teoria clasică a suveranităţii bazată pe contractul social în celebra sa lucrare "Contractul social sau principiile dreptului public".
Jean Jacques Rousseau a calificat poporul ca deţinător al suveranităţii, iar conducătorii statului ca funcţionari supuşi care pot fi revocaţi oricând.
În concepţia sa, el a ajuns la concluzia că prin încheierea contractului social se creează "un corp moral şi colectiv", "o persoană publică", denumită stat atunci când este pasivă şi suveran când este activă, făcând o deosebire netă între voinţa comunităţii, voinţa generală şi voinţa cetăţenilor. Prin voinţa generală se înţelege voinţa comunităţii ca atare, această voinţă fiind anume suveranitatea13. Suveranitatea, deci, fiind doar exercitarea voinţei generale, nu poate fi înstrăinată nici când. Suveranul, care este o fiinţă colectivă, nu poate fi reprezentat decât prin el însuşi. Puterea se poate transmite nu şi voinţa14.
Explicând astfel inalienabilitatea suveranităţii, Jean Jacques Rousseau a găsit că aceleaşi cauze care îi conferă acest caracter o fac şi indivizibilă, căci voinţa este generală sau nu este generală.
Se ştie că în decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii şi opinii asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, inclusiv la considerarea ei ca sursă a conflictelor dintre state15.[1]
Suveranitatea o problemă de mare importanţă şi actualitate, se impune totuşi şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane.
Vin să confirme acest adevăr şi unele definiţii ale suveranităţii. Astfel, Constantin Dissescu consideră că suveranitatea este inerentă oricărui stat, că ea poate fi găsită în exerciţiu pretutindeni unde există o societate politică16. Ioan Muraru a formulat o definiţie mai adecvată conţinutului noţiunii de suveranitate, inţelegând prin ea dreptul poporului de a decide asupra propriei sorţi, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora17.
Astfel fiind văzute lucrurile, este necesar să ştim în ce mod poporul îşi exercită dreptul de a decide asupra sorţii sale. Important de reţinut este faptul că aici s-au conturat două mari teorii şi anume; a) teoria suveranităţii poporului şi b) teoria suveranităţii naţionale
- a) Teoria suveranităţii poporului a fost cristalizată în doctrina lui Jean Jacques Rousseau, care a atribuit poporului suveranitatea, acesta fiind văzut ca o entitate concretă, un ansamblu de indivizi care locuiesc pe un teritoriu determinat, asociaţi în stat. Deoarece toţi cei care alcătuiesc poporul sunt în drepturi egale, şi suveranitatea trebuie repartizată în cote - părţi egale tuturor, astfel încât fiecare să devină deţinătorul unei "parcele" din suveranitate, care trebuie exercitată de toţi în ansamblu, ea constituind suma voinţelor tuturor.
În viziunea lui Jean Jacques Rousseau, exerciţiul suveranităţii nu implică în mod necesar constituirea de instituţii reprezentative, existând posibilitatea de a fi exprimată în cadrul procedurilor democratice directe sau semi directe. Dacă asemenea instituţii sunt totuşi, constituite pe calea exercitării dreptului cetăţenilor de a le alege ca deţinători ai "cotelor - părţi" din suveranitate, cei aleşi sunt strict şi direct legaţi de alegătorii lor. În aceste condiţii, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin voinţa celor care o deţin. Reprezentanţii acestora nu sunt astfel decât simpli mandatari urmând să facă cunoscută voinţa imperativă a reprezentaţilor.
În virtutea faptului că cei selectaţi în organul reprezentativ ar deţine un mandat imperativ, Ion Deleanu constată următoarele consecinţe ale aplicării suveranităţii populare:
- a) mandatarul nu exprimă propria voinţă ci voinţa celor care
l-au mandatat ( corpul electoral dintr-o circumscripţie);
- b) conduita lui în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisă expres de către mandanţi;
- c) deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului în care îşi exercită mandatul;
- d) aceştia, ca în genere orice mandant, îi pot retrage oricând mandatul pe motiv că mandatarul nu a respectat prescripţiile date sau pentru că le-a depăşit;
- e) titularul suveranităţii, poporul, poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze orice decizie a adunării reprezentative dacă aceasta nu corespunde voinţei sale18.
Sar părea la prima vedere că aceste consecinţe nu pot influenţa negativ procesul de exercitare a suveranităţii, o analiză mai profundă evidenţiază însă cel puţin două neajunsuri considerabile: imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale el fiind constrâns să acţioneze în limitele intereselor unei anumite circumscripţii electorale; îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei alegătorilor săi.
- b) Teoria suveranităţii naţionale a fost dezvoltată în doctrina lui
Montesquieu, potrivit cărei suveranitatea aparţine naţiunii, aceasta fiind
văzută ca unitate colectivă şi abstractă, ca personalitate morală, distinctă indivizilor care o compun.
Cât priveşte suveranitatea naţională, subliniem că ea este caracterizată ca indivizibilă şi imprescriptibilă. Deoarece naţiunea este o entitate abstractă, evident ea nu poate exercita suveranitatea, democraţia directă fiind imposibilă. Aceasta este de fapt chintesenţa teoriei suveranităţii naţionale, justificând necesitatea desemnării reprezentanţilor pe calea sufragiului universal pentru ca aceiea să exercite suveranitatea în numele naţiunii. Astfel, reprezentanţii individuali desemnaţi de naţiune devin reprezentanţii ei generali care nu traduc pur şi simplu voinţa generală, ci ei însişi o creează. Mandatul celor aleşi devine mandat general, reprezentativ, liber şi irevocabil.
Această concepţie are şi ea câteva consecinţe practice, cum ar fi:
- a) reprezentanţa naţională în întregul ei devine mandanta naţiunii, întrucât suveranitatea este una, indivizibilă şi inalienabilă;
- b) deciziile reprezentanţei nu trebuie ratificate de naţiune;
- c) deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii lor, nici nu au obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;
- deputatul nu are nevoie de instrucţiune din partea corpului electoral, el procedând după intima lui convingere;
- demisia în alb a deputatului e nulă, chiar dacă ea a fost dată ca garanţie a bunei sale credinţe în exercitarea mandatului19.
Ca şi suveranitatea populară, suveranitatea naţională are unele implicaţii negative dintre care:
-excluderea oricărei subordonări juridice organizate a deputaţilor faţă de alegători;
-posibilitatea deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
-transformarea corpului electoral doar într-un instrument de desemnare a deputatului, şi nu unul de voinţă;
-transformarea adunării reprezentative, în depozitară exclusivă a suveranităţii naţionale, având omnipotenţa de a decide în numele naţiunii, interpret infailibil al voinţei generale;
- înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii cărei îi aparţine deputatul şi se conformează în principiu20. După cum se poate observa, şi suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională au multe elemente comune, dar şi unele care le fac distincte.
Elementul comun principal este reprezentaţiunea, adică şi în primul caz şi în al doilea sunt necesari reprezentanţi pentru exercitarea suveranităţii.
Elementul principal distinct este titularul suveranităţii. În primul caz poporul ca o categorie concretă, iar în cazul doi naţiunea ca o categorie abstractă care manifestă un interes general transcendent interesului particular21.
Acest principal element distinct trezeşte de fapt o polemică aprinsă în literatura de specialitate. Diferite curente pornesc de la teoriile nihiliste în care se remarcă monismul, solidarismul, mondialismul şi altele care se finalizează cu necesitatea abandonării conceptului de suveranitate şi înlocuirii lui cu altceva, ajungându-se la teorii iluzorii.
În acest sens, a apărut o nouă teorie, numită a Treia Teorie Mondială aparţinând lui Muammar Al-Qadahfi, care în lucrarea sa Cartea Verde declară inadmisibilitatea reprezentării poporului, susţinând că adevărata democraţie poate fi concepută numai ca participare a poporului şi nu a reprezentanţilor săi şi propunând o nouă soluţie de guvernare directă de către popor22.
De fapt, a Treia Teorie Mondială, ca şi multe altele, nu reprezintă o soluţie, în aceasta ordine de idei fiind elocventă afirmaţia prof. Ion Deleanu că în condiiţiile geografice şi demografice ale majorităţii covârşitoare de state contemporane democraţia directă este o iluzie nostalgic23.
Nu vom intra în polemică privind titularul suveranităţii deoarece obiectul nostru de cercetare este altul, vom sublinia numai că suveranitatea este şi rămâne o realitate şi o necesitate. Negarea ei ar însemna admiterea ideii că poporul (naţiunea) nu dispune de dreptul de a fi singur stăpân pe destinele lui, de nu a avea pe cineva mai mare deasupra lui, care să-l comande. În acest sens este relevantă afirmaţia lui Constantin Dissescu: "...dacă un stat încetează de a mai exercita suveranitatea sa care este una, indivizibilă şi inalienabilă, alienându-şi această suveranitate, fără îndoială el piere24.
Studiind practica internaţională, observăm că, în multe cazuri, s-a ajuns la o îmbinare armonioasă a ambelor concepte de suveranitate, punându-se semnul egalităţii între popor şi naţiune ca titular unic al suveranităţii. Ne raliem la opinia lui Ioan Muraru care susţine că toate teoriile şi practicile internaţionale privind crearea şi organizarea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale, recunosc o singură entitate: poporul, naţiunea în calitatea de titular absolut al puterii (suveranităţii). Toate celelalte instituţii, autorităţi sau puteri publice primesc exerciţiul puterii numai prin delegaţiune25.
Astfel, art.3 din Constituţia Franţei prevede: "Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin reprezentanţi şi pe calea referendumului"; art.1 din Constituţia Spaniei: "Suveranitatea naţională rezidă în poporul spaniol, toate puterile statului emană de la el "; art.25 din Constituţia Belgiei: "Toată puterea emană de la naţiune"; art.2 din Constituţia României şi art.2 din Constituţia Republicii Moldova stipulează conceptul că suveranitatea naţională aparţine poporului român (respectiv a Republicii Moldova) care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum26.
1 2 Jean Bodin, Les six livres de la Republique, citat de Marian Voiculescu, Istoria doctrinelor politice, Editura Hiperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 58.
1 3 Jean Jacques Rousseau, Contractul social sau principiile dreptului public, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.99.
1 4 Ibidem, p.101-114.
1 5 De exemplu, Hans Kelsen a dezvoltat ideia conform cărea dreptul internaţional determină sfera de validitate a ordinilor juridice (ale statelor), ajungând la concluzia necesităţii "eliminării dogmei suveranităţii" deoarece statul nu are o competenţă exclusivă în problemele naţionale. Hans Kelsen, Theorie pure du droit, Dalloz, Paris, 1962, p.383.
Leon Duguit, criticând teoria suveranităţii, spunea: "Drept divin, voinţă socială, suveranitate naţională, atâtea cuvinte fără valoare ......" considerând că toate sunt false. Leon Duguit, Manuel de Droit constituţionnel, Paris, 1923, p. 25.
1 6 Constantin Dissescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, Editura Librăriei SOCE @ CO, 1915, p. 395.
1 7 Ioan Muraru, op.cit., p. 161
1 8 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, vol. I, Bucureşti, 1993, p.37.
1 9 Ion Deleanu, op., cit., p.38.
2 0 Ibidem, op.cit., p.39.
2 1 G.Burdeau, F.Hamon, M.Troper, Droit constitutionnel, 23 edit., L.G.D.J., Paris, 1993, p.181.
2 2 Muammar Al-Qadhafi, CarteaVerde, Asociaţia Cartea, Chişinău, 1991, p.36
2 3 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. I, Bucureşti, 1993, p.36.
2 4 Constantin Dissescu, op.cit., p.433
2 5 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Bucureşti, 1993, p.25
2 6 Cât priveşte varianta de suveranitate naţională inserată în Constituţia Republicii Moldova, considerăm că nu este corectă, deoarece nu există naţiune moldovenească şi nici nu poate lua naştere în cadrul unei regiuni româneşti care poartă denumirea de Basarabia.