O adevărată democraţie trebuie să includă în sine posibilitatea unor opţiuni largi, libere între diverse opinii şi orientări deschise spre dezbateri. Altfel spus, prin pluralism trebuie să înţelegem o multiciplitate de factori echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unanimitate.89
În acest sens Constituţia Republicii Moldova (art.5) proclamă că democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Pornind de la o asemenea accepţiune este evident că pluralismul este opusul unanismului, democraţia este incompatibilă cu monopolul sau chiar numai cu privilegiul unei doctrine, şi refuză orice ortodocsie ideologică.
Pentru un verital pluralism politic sunt necesare anumite garanţii şi condiţii. Astfel, Constituţia Republicii Moldova (art.32) garantează fiecărui cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine, sau prin alte mijloace posibile. Alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol fixează şi condiţiile de exercitate a acestui drept. Libertatea exprimării nu poate prejudeca onoarea, demnitatea sau dreptul persoanei la viziune proprie. Sunt interzise contestarea şi defaimarea statului şi a poporului, îndemnul la război, la ură naţională, rasială sau religioasă, la separatism teritorial, violenţă publică precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.
Art.33 garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinşifice prin care la fel pot fi exprimate diferite opinii. Egalitatea în drepturi a tuturor cetîţrnilor, proclamată de art.16, presupune că indiferent de provenenţă sau calitatea opiniei ea trebuie să se bucure de aceiaşi şansă. Pentru o reală exprimare liberă a opiniei art.34 obligă autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Exprimarea opiniei la fel poate avea loc în cadrul mitingurilor, demonstaraţiilor, manifestărilor, procesiunilor şi orice alte întruniri declarate libere de art.40
Prin pluralism politic, înţelegem şi posibilitatea cetăţenilor unui stat de a-şi realiza dreptul la libertatea de opinii politice prin intermediul formaţiunilor politice în care se pot asocia.
În acest scop art.41 cuprinde dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide şi alte organizaţii social politice. Partidele politice contribuie, cum precizează articolul nominalizat, la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, realizând astfel catalizarea aspiraţiuilor latente ale militanţilor, aderenţilor sau susţinătorilor, a opiniilor individuale difuze şi adeseori contradictorii, reflectând sinteza calitativă a tuturor acestora.
Din textul articoluli comentat se poate face concluzia că dreptul de asociere liberă în partide politice atrage după sine pluripartidismul care se caracterizează prin situaţia în care există mai mult de două partide politice. Acest sistem multiplică posibilităţile de alegere şi înlesneşte o mai mare distribuire a opiniilor politice, fiecare dintre partide având la dispoziţie condiţii egale de desfăşurare a campaniei electorale, precum şi în stabilirea unui statut al opoziţiei.
După cum vedem noţiunile de pluralism politic şi pluripartidism nu sunt identice şi nu se confundă. Ambele sunt valori democratice ale societăţii. În concluzie putem afirma că pluripartidismul este o condiţie de bază a pluralismului politic, condiţie fără de care nici nu poate exista.
Alternativa pluripartidismului o constituie sistemul partidului unic, în care puterea este concentrată la un pol al societăţii şi în care se instituie o doctrină şi o ideologie dominante. Într-o societate construită pe modelul partidului unic, dreptul la asociere este afectat, de vreme ce singura modalitate şi "libertate" de asociere este circumscrisă unui partid unic.
În acest sens, vom sublinia că existenţa partidelor politice poate fi considerată drept unul din criteriile fundamentale ale democraţiei.
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii privind natura juridică a partidelor politice. Ne vom referi la unele din ele: partidul politic este o organizaţie stabilă, care intenţionează să cucerească şi să exercite puterea, contând în acest scop pe sprijinul popular;90 ansamblu, organizat,de oameni uniţi pentru a acţiona în comun, după un anumit principiu asupra căruia au căzut de acord;91 un grup de indivizi care, profesând aceeaşi viaţă politică, încearcă să cucerească puterea sau, cel puţin, să influenţeze deciziile ei;92 grupări de cetăţeni ce reprezintă părţi ale maselor naţionale cu care se găsesc în comunitate de idei;93 asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării;94 structuri politice durabile, având caracterul de organizaţie care, pe baza unor programe ideologice, îşi propun cucerirea sau înfluenţarea puterii, mobilizând în acest scop mijloacele de care dispun, într-o strategie al cărei obiectiv primordial este victoria în alegeri.95
Vom observa că în multitudinea de definiţii date partidului politic sunt frecvente trei elemente comune: ansamblul organizat (statutul), programul de activitate (guvernământ), intenţia de a cuceri sau de a menţine puterea de stat.
Prin sinteză, vom defini partidul politic ca organizaţie social-politică ce reprezintă un anumit grup de cetăţeni, are la bază un statut de organizare şi program de guvernământ şi tinde să ajungă la conducerea statului pentru
a-şi realiza programul.
Această definiţie este confirmată şi de opiniile lui Petre P.Negulescu precum că un individ care a elaborat un plan de reforme şi voieşte să-l aducă la îndeplinire trebuie neapărat să ajungă a se putea servi de puterea de constrângere a statului. La acest rezultat însă reformatorul nu poate ajunge niciodată în statele constituţionale. El trebuie neapărat să strângă în jurul său un număr cât mai mare de adepţi, pe care să-i organizeze într-un partid, spre a începe propaganda pentru răspândirea ideilor sale în corpul electoral şi a da apoi lupta la alegeri pentru cucerirea majorităţii mandatelor.96
Este adevărat, există formaţiuni politice care nu au scopul cuceririi puterii de stat şi realizării unui program de guvernământ. Acestea sunt formaţiunile create în baza criteriului etnic (Partidul Democrat Găgăuz din Republica Moldova) sau în baza criteriului de sex (Liga Democrat-Creştină a Femeilor din Republica Moldova; Asociaţia Femeilor din Republica Moldova) ale căror intenţii constău în a atrage atenţia şi a influenţa rezolvarea unor probleme în favoarea lor, prin reprezentanţii aleşi în organele reprezentative. Deşi create conform regulilor clasice (program, statut), criteriile în a căror bază au fost create le situează la periferia sistemului pluripartidismului şi nu prea au şanse de a veni la guvernarea ţării de sine stătător.
De altfel, diferitele grupuri sociale, etnice, minorităţi naţionale posedă multiple căi juridice şi constituţionale, altele decât politice, pentru satisfacerea intereselor sociale, etnice, lingvistice, culturale etc. Interesele politice ale cetăţenilor trebuie să fie convergente şi să reflecte interesele majorităţii.
Aflându-se în raport direct cu pluralismul politic, constituţional şi cu posibilitatea alternanţei lor libere la putere, elemente indispensabile unui veritabil regim democratic, existenţa partidelor politice este inestimabilă.
Pierre Pactet menţiona în acest sens: "Democraţia presupune că poporul îşi alege guvernanţii. Alegerile însă nu pot fi veritabile dacă alegătorii nu pot să se pronunţe între mai multe posibilităţi".97
Astfel de posibilităţi pot fi oferite alegătorilor de partidele politice care şi-au făcut apariţia pe scena politică în urma exercitării dreptului la asociere nestingherită, la crearea absolut liberă de partide, prin care devine
reală solicitarea de funcţii politice sau publice, participarea la conducerea treburilor publice în stat.
Importanţa pluripartidismului politic o vom demonstra prin următoarele funcţii pe care le exercită partidul politic, evidenţiate de Ion Deleanu:
- a) de corp intermediar între popor şi putere, ceea ce contribuie la degajarea voinţei generale şi la valorizarea ei ca impuls faţă de putere,
- b) de realizator al conducerii societăţii prin accedarea la statutul de partid de guvernământ şi prin transformarea programului său în program guvernamental;
- c) de agent al acţiunii de informare şi educare politică a cetăţenilor, de formar a exigenţelor acestora faţă de putere, de armonizare şi agregare a diverselor interese;
- d) de asigurare a unui cadru tematic, doctrinar sau ideologic campaniei electorale, de formare şi informare a opiniei alegătorilor, de selectare a candidaţilor, de încadrare în grupuri parlamentare a celor aleşi, de asigurare a asistenţei politice pentru aceste grupuri şi a legăturilor lor cu alegătorii .98
Aici am mai adăuga o funcţie, deosebit de valoroasă: aceea de contra-putere ori, după cum afirma Montesquieu, pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere.
Nu ne referim la nici una din cele trei forme de putere: legislativă, executivă şi judecătorescă, ci la o forţă organizată care nu exercită direct puterea de stat, dar care, prin mijloace disponibile (presă, audio-vizual, contactele directe cu alegătorii ), o poate influenţa într-o măsură oarecare. Această definiţie a contra-puterii este de fapt definiţia opoziţiei, pe care Ghiţă Ionesco şi Isabel de Madariga o caracterizează ca o parte esenţială a ansamblului procesului politic, în calitate de "altera pars" (partea adversă) a puterii.99
În virtutea faptului că partidele politice sunt actorii principali în competiţia pentru putere, ele posedă şi calitatea de subiecţi ai raporturilor juridice de drept constituţional. Capacitatea lor juridică se naşte din momentul înregistrării oficiale de către organele competente ale statului, din acest moment devenind subiect al raporturilor de drept.
Relaţiile sociale în care participă partidele politice sunt reglementate în primul rând de constituţie, legea privind partidele politice, legile electorale şi de alte acte juridice normative. Menţionăm că, în majoritatea lor, aceste acte sunt norme de drept constituţional.
În raporturile juridice electorale, partidele politice, alături de organele oficiale ale statului, au calitatea de subiect al acestor raporturi, deoarece sunt titulari de drepturi subiective şi obligaţii electorale. Din sfera raporturilor juridice electorale fac parte trei categorii de raporturi: cele privind alegerile parlamentare; cele privind alegerile prezidenţiale; cele privind alegerile locale.
8 9 Ion Deleanu, op.cit., p.52.
9 0 Josept la Palombara, Myran Weiner, Political Parties and Political Development, Princetot,1966, p.5-
9 1 Edmund Burke, Thoughts on the cause of the Present Discontents, 1970, p.530.
9 2 Georges Burdeau, traite de science politique, Paris, L.G.D.J., 1968, p.268.
9 3 Petre P.Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, p.40.
9 4 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1997, p.292.
9 5 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, op.cit., p.27.
9 6 Petre P.Negulescu, Partidele politice, op.cit., p.48-49.
9 7 Pierre Pactet, op. cit., p.85.
9 8 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Chemarea, Iaşi, 1992, p.95.
9 9 Ghiţă Ionescu, Isabel de Madariaga, Opoziţia, Humanitas, Bucureşti, 1992, p.10.