Într-o definiţie simplă, poporul este văzut ca un ansamblu de persoane care locuesc pe un teritoriu, ca o entitate concretă care alcătuieşte un stat. În literatura de specialitate, acest element inerent al statului se întâlneşte şi sub denumirea de populaţie. Îl considerăm incorect deoarece, termenul populaţie poate deveni o sursă de ambiguităţi. Având un caracter elastic, el se poate atribui şi la o zonă, o regiune. În afară de aceasta din populaţia unui stat fac parte şi cetăţenii străini şi apatrizii. În schimb, noţiunea popor are un înţeles concret şi se utilizează numai alături de noţiunea stat.
Pentru a identifica poporul unui stat au fost elaborate anumite criterii care include:
- un ansamblu de indivizi care se bucură de următoarele trăsături comune: o tradiţie istorică comună; identitate etnică; omogenitate culturală; unitate lingvistică; afinitate ideologică sau religioasă; un teritoriu comun; viaţă economică comună;
- ansamblu de indivizi trebuie să fie format dintr-un anumit număr de membri;
- ansamblul de indivizi ca un întreg trebuie să aibă voinţa de a fi identificat ca popor sau conştiinţa de a fi popor.
Discuţia asupra numărului necesar de indivizi, minim pentru formarea unui stat, nu are valoare ştiinţifică, deoarece criteriul principal în formarea statului este dreptul la autodeterminare care este condiţionat de mai mulţi factori, asupra căror ne vom opri în continuare.
Poporul unui stat poate fi constituit şi dintr-o singură etnie dacă ea este singura care s-a asociat în stat. În realitate, în statele contemporane
conveţuiesc alături de etnia de bază şi alte grupe etnice care în ansamblu constituie poporul.
Astfel, poporul Republicii Moldova îl constituie etnia de bază, românii (moldovenii), cât şi ruşii, ucrainenii, beloruşii, bulgarii, găgăuzii şi alţii care locuiesc pe teritoriul statului şi au calitatea de cetăţean al republicii5. Criteriile de identificare a unui popor sunt specifice numai pentru etnia de bază care a decis asocierea în stat şi nu pentru grupurile etnice .
De aici putem conchide că pe teritoriul unui stat nu pot exista două popoare, deoarece toate elementele constitutive ale statului se caracterizează prin unicitate, printr-o strânsă legătură politico-juridică cu profunde semnificaţii şi consecinţe.
- Grupurile etnice. Grupurile etnice reprezintă o parte a unei etnii de bază care s-a asociat în stat în alt spaţiu geografic (ruşii, ucrainenii, bulgarii etc.), şi care în virtutea anumitor factori istorici sa-u desprins de la etnia de bază şi s-a deplasat, aşezându-se cu traiul compact sau dispersat pe teritoriul etnic al altui popor.
Deoarece în Republica Moldova şi în alte state a apărut problema minorităţilor naţionale, fiind înaintate unele cerinţi care merg până la autodeterminare, unele explicaţii sunt necesare.
În documentele internaţionale, denumirii grup etnic s-a preferat minoritate naţională, care în fond nu-i schimbă natura politică şi juridică.
Primatul drepturilor individuale ale cetăţeanului este principiul care se află la baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950) şi a Actului Final de la Helsinki (1975), în care se precizează, prin folosirea formulei «persoane aparţinând minorităţilor», drepturile se acordă şi se protejează individual, şi se adoptă concepţia după care indivizii, şi nu grupurile etnice, sunt posesorii drepturilor. Totuşi, în Declaraţia de Principii asupra Minorităţilor a Naţiunilor Unite (1992), sa-u făcut unii paşi către recunoaşterea drepturilor colective. Această formulare a fost extinsă, pentru a cuprinde dreptul de a participa la viaţa socială, economică şi politică şi de a înfiinţa asociaţii ale minorităţilor naţionale, în texte care angajează politic dar nu şi juridic. Declaraţia din 1992 în art.3 prevede: “ Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exercita drepturile, inclusiv cele proclamate în această declaraţie, în mod individual sau împreună cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare”.
Însă, primatul integrităţii teritoriale a fost menţionat încă o dată în art.8 în care se spune că :” Nici o parte a acestei declaraţii nu poate fi interpretată ca permiţând o activitate contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, inclusiv suveranităţii egale, integrităţii teritoriale şi independenţii politice a statelor.»
CSCE de asemeni a introdus în discuţia despre protecţia minorităţilor sugestia că aceasta ar putea fi obţinută prin acceptarea unor forme de autoadministrare. În Raportul Reuniunii de la Geneva din iulie 1991, la nivel de experţi, privind minorităţile, se notează rezultatele obţinute în unele state ale CSCE în «legislaţia locală şi autonomă» 6 .
Conform protocolului adiţional adoptat la Cdansk la 12 mai 1994 de către Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene (UFCEE), autonomia este definită ca instrument de protecţie al grupurilor etnice. În funcţii de anumite condiţii, se evidenţiază trei forme de autonomie cum ar fi:
- Autonomie teritorială, în cazurile în care grupul etnic este majoritar în zona în care trăieşti;
- Autonomie culturală, pentru cazurile în care grupul etnic nu este majoritar în zona în care trăieşti;
- Autoadministrarea locală (autonomia locală), pentru cazurile în care membrii grupurilor etnice locuiesc în zone izolate, dispersate şi nu sunt majoritar decât în unităţi administrative mai mici (regiuni, comune).
Astfel, art. 111 din Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează că localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din Sudul Republicii, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie după statute speciale, trebuie înţeles că este vorba de autonomii administrativ teritoriale şi nu politice. Din aceste considerente, nici nu se poate discuta atribuirea unor statute care ar prevedea elemente de statalitate, ce cu regret nu au înţeles guvernanţii din 1994, recunoscând găgăuzilor chiar şi dreptul la autodeterminare.
- Naţiunea. În condiţiile în care pe lângă legătura politico-juridică mai există şi alte legături naturale de conveţuire suntem în prezenţa unei naţiuni.
Naţiunea ca persoană nu se confundă cu suma cetăţenilor care locuiesc la un anumit moment pe teritoriul naţional, adică cu poporul. Ea este aceea care înglobează trecutul, prezentul şi viitorul 7.
Cât priveşte definiţiile date naţiunii, ele sunt foarte diverse, unii autori mergând chiar la negarea acesteia. Considerăm totuşi că naţiunea exprimă istoria, continuitatea, mai ales continuitatea spirituală şi materială.8 Două elemente esenţiale ale conceptului de naţiune sunt demne de a fi evidenţiate. Primul element este de ordin psihologic, înţelegându-se unitatea profundă şi înnăscută de gândire şi de sentimente care alcătuieşte conştiinţa naţională şi care implică credinţa într-un destin comun, cimentată de faptele eroice din trecut şi de vicisitudinile comune. Al doilea element, care reprezintă oarecum exteriorizarea sensibilă a celui dintâi, este limba. Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi comune în trecut şi denotă o similitudine şi apropiere între indivizi; facilitează raporturile sociale şi permite comunicarea uşoară de tradiţii, care se perpetuează ca temei al culturi.9
Astfel, naţiunea o putem defini ca o comunitate istorică de oameni, constituită pe parcursul formării comunităţii teritoriale, a relaţiilor economice, a limbii literare comune, a trăsăturilor specifice ale culturii şi psihologiei naţionale.
După cum putem observa, naţiunea este rezultatul sau productul generat de unele elemente obiective cum ar fi: geografia, limba, tradiţiile, religia etc. Conform expresiei lui Maurice Hauriou, naţiunea este o mentalitate, o dorinţă de a convieţui colectiv10. Evident, astfel văzută naţiunea nu are nimic comun cu Statul-Rasial sau Naţiunea-Stat caracterizate prin exclusivism şi fanatism naţional.
Admiterea conceptului de naţiune se explică prin necesitatea aprecierii corecte a dreptului la autodeterminare, dreptul de a deveni stat pe care îl posedă naţiunile precum şi pentru identificarea particularităţilor individuale ale statelor.
5 Considerăm incorectă aprecierea din Legea Republicii Moldova din 23.12.1994 privind Statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz Yeri) în care se spune că purtător al statutului Găgăuziei este poporul găgăuz, puţin numeros care locuieşte compact pe teritoriul Republicii Moldova.
6 A se vedea mai concret Dennis Deletant, Autonomie şi autodeterminare, Revista Altera, nr.1, Liga Pro Europa, Târgu-Mureş, 1995.
7 Jean Gicquel, Dreiot constitutionnel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1989, p.226.
8 Ioan Muraru, op. Cit. P.158.
9 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozoifie juridică, Ed. Europa Nova, p.275.
1 0 Maurice Haoriou, Droit constitutionnel, Paris, 1929, p.240.