Regimul a fost instaurat după mazilirea domnilor Dimitrie Cantemir al Moldovei şi Constantin Brâncoveanu al Țări Româneşti şi a durat până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821.
În cadrul regimului turco-fanariot întâlnim 2 etape:
- Prima etapă, care a debutat cu instaurarea regimului şi s-a sfârşit în 1774 cu pacea şi Tratatul de la Kuciuk-Kainardji.
Aceasta este etapa de apogeu a dominaţiei otomane asupra ţărilor romane.
Domnii sunt numiţi direct de poartă, ei sunt asimilaţi paşilor şi integraţi în sistemul administrativ otoman şi se comportă ca nişte arendaşi, ca nişte simplii guvernatori, fiind preocupaţi cu precădere de îndeplinirea obligaţilor fiscale şi de căpătuirea clientelei personale.
Domnii fanarioţi erau recrutaţi din rândul unor elemente arogene provenite din cartierul Fanar al Istanbulului.
Tronurile celor 2 ţări erau scoase la mezat şi acordate celui care oferea cea mai mare sumă, iar durata domniei era de 2, 2ani şi jumătate.
Există şi practica mutării domnului dintr-o ţară în alta care avea şi consecinţe pozitive: unificarea legislativă a celor 2 ţări.
În prima perioadă se instituie monopolul otoman asupra comerţului exterior al ţărilor romane, sens în care acestea erau obligate să exporte pe piaţa otomană toate produsele la preţ inferior valorii de piaţă a produselor exportate.
- În cea de-a doua etapă asistăm la slăbirea dominației otomane în contextul declinului imperiului otoman şi creşterea considerabilă a influenţei Rusiei asupra celor 2 ţări române.
Rusia şi Turcia îşi împart sfera de influenţă, în sensul că Turcia rămâne puterea suzerană, dar Rusia devine puterea protectoare.
Un element foarte important este înlăturarea monopolului otoman asupra comerţului exterior al ţării romane, acestea fiind atrase în circuitul european şi devenind principalul exportator de produse agricole.