Un aport considerabil în lichidarea opoziţiei dintre noţiunile de suveranitate şi putere de stat l-a făcut Raymond Carre de Malberg (1861 - 1935) în renumita sa lucrare "Contribution a la theorie generale de l'Etat", efectuând astfel o "purificare" juridică în teoria generală a statului din Franţa.
În puterea de stat el a văzut o proprietate a colectivităţilor etatice pe care o posedă prin efectul unei puteri care nu aparţine decât lor însuşi şi care se află consfinţită în sistemul lor de drept pozitiv, facultatea de a impune voinţa generală chiar şi celor care se opun, aducând totalitatea cetăţenilor la o unitate. Altfel spus, statul este caracterizat ca o putere capabilă să domine şi să reducă rezistenţele individuale. În acest sens, el a precizat că puterea de
stat ca şi suveranitatea este unică, deoarece nu pot coexista două puteri de stat pe acelaşi teritoriu, este indivizibilă, deci imposibil de a o fragmenta sau a o transfera, este irezistibilă în virtutea faptului că nimeni nu poate să se opună în mod întemeiat.
Raymond Carre de Malberg conchide că puterea de stat şi suveranitatea sunt două noţiuni echivalente[1]1.
Pierre Pactet, dezvoltând în continuare teoria lui Raymond Carre de Malberg, relevă că statul îşi determină el singur propria competenţă şi propriile reguli fundamentale, evident înscrise într-o constituţie, care condiţionează alte reguli aplicabile pe teritoriul său fără excepţii. Aceasta, spune Pierre Pactet, nu este alt ceva decât suveranitatea de stat[2]2.
Şi în opinia lui Mircea Lepădătescu puterea de stat trebuie să reprezinte o astfel de putere care să nu poată fi împiedicată în exercitarea şi realizarea voinţei ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate de nici o altă putere de stat. Prin urmare, ea trebuie să fie suverană, independentă faţă de alte puteri de stat din afara teritoriului pe care se exercită[3]3.
De aici putem defini că suveranitatea de stat este calitatea puterii de stat de a fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nici o imixtiune, scopul activităţilor sale pe plan extern şi intern, sarcinile fundamentale şi mijloacele necesare realizării lor.
Se observă o identitate în definiţiile aduse suveranităţii poporului (naţiunii) şi suveranităţii de stat, identitate care se manifestă prin dreptul poporului (naţiunii), al statului de a decide asupra dezvoltării sale independente.
Ioan Muraru precizează că, deoarece suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsura dacă am pune semnul egalităţii dintre puterea de stat şi suveranitate în virtutea faptului că în societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor (naţiunii) suveranitatea poporului sau suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat[4]4.
Evident, dacă cele trei noţiuni ale suveranităţii se găsesc adeseori înmănunchiate în una singură, autotcuprinzătoare, acest fapt nu ne poate duce la ideia negării existenţei a trei noţiuni distincte, simplificând astfel nejustificat explicaţiile privitoare la suveranitate.
[1] 1 [1] Raymond Carre de Malberg, op. cit., p.413
[2] 2 Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, 1991,p.40-41.
[3] 3 Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Editura Ştiinţifică, 1966, p.83.
[4] 4 Ioan Muraru, op.cit., p.161.