Demonstrând că suveranitatea este o calitate a puterii de stat, totuşi este necesar să subliniem că ea trebuie înţeleasă într-un sens strict deoarece în sens larg suveranitatea naţională se identifică cu puterea politică. Puterea politică se deosebeşte de alte forme ale puterii prin trăsături specifice şi caractere proprii, care îi conferă un rol dominant în societate, în ansamblul de forme ale puterii sociale.
Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu au explicat că politica a fost practicată din cele mai vechi timpuri, în virtutea faptului că omul, organizând o colectivitate şi conducând-o, a făcut de fapt politică. Altfel spus, politica înseamnă arta de a conduce, de a guverna o grupă, o colectivitate omenească[1]5.
Ion Deleanu precizează că, în expresia sa cea mai generală, politica este o modalitate sistemică de organizare şi conducere a raporturilor din cadrul unei comunităţi umane istoriceşte determinată, de menţinere a unei ordini interne a comunităţii[2]6.
Mărturie în acest sens este şi provenenţa cuvântului politică, de la grecescul polis, semnificând tot ceea ce se referă la viaţa statului. Termenul politică desemnează caracterul social al puterii. Îmbinarea celor două noţiuni - de putere şi de politică - dă naştere unei noi noţiuni, cea de putere politică ce se remarcă la nivelul societăţii globale (stat).
Prin urmare, colectivitatea umană, poporul (naţiunea), este unicul titular al puterii politice. Dreptul de a fi titular al puterii aparţine tuturor şi nicidecum unui individ sau unui grup de indivizi.
Noţiunea de putere politică este folosită deseori prin sinonimie cu aceea de putere de stat. În acest sens, Ioan Muraru ilustrează că ele evocă aceeaşi noţiune, însă pot fi folosite şi pentru evocarea noţiunilor care se află într-o strânsă legătură, dar sunt inconfundabile, şi care privesc fenomenul general (complex) numit putere[3]7. Astfel, dacă atributul politic desemnează caracterul social al puterii, expresia putere politică indică puterea poporului, a naţiunii.
Aşadar, puterea politică, prin care se subînţelege puterea poporului, are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea de stat. Aceasta din urmă este partea instituţionalizată a puterii politice, ale cărei trăsături se regăsesc în puterile statului, iar trăsăturile statului în totalitatea lor nu se regăsesc în ansamblul puterii politice. Explicit, puterea
statală este forma de organizare statală a puterii poporului.
În concluzie, puterea politică o definim ca putere a unei colectivităţi umane (popor, naţiune) organizate în stat, având un caracter organizat şi instituţionalizat, supremă în raport cu alte puteri sociale din cadrul teritorial al statului, care este exercitată în numele poporului pentru realizarea liberă şi conformă voinţei sale a problemelor lui interne şi externe.
Puterea politică se caracterizează prin unele trăsături esenţiale prin care ea se deosebeşte de alte categorii de putere, cum ar fi: unicitate, indivizibilitate. În afară de aceasta, puterea politică se manifestă şi printr-un caracter instituţionalizat, impersonal, permanent şi prin supremaţie.
Am menţionat anterior că unicul titular al puterii politice este poporul
(naţiunea), drept garantat prin normă constituţională[4]8. Aşa cum nu pot exista două sau mai multe popoare (naţiuni) organizate în cadrul uneia şi aceleiaşi formaţiuni statale tot aşa nu pot coexista două sau mai multe puteri politice. Existenţa mai multor puteri politice într-un stat ar duce inevitabil la împărţirea poporului şi la autodizolvarea lui, la consecinţe imprevizibile.
Unicitatea puterii politice este incompatibilă cu pluralitatea puterilor. Este adevărat că exercitarea puterii politice se face prin intermediul diferitelor categorii de putere cu care sunt învestite unele autorităţi ale statului şi care îndeplinesc diferite funcţii specifice şi relativ autonome (legiuitoare, executivă, jurisdicţională). Aceste autorităţi au primit denumirile funcţiilor care le-au determinat apariţia. Astfel, funcţia legislativă a fost încredinţată autorităţii lejiuitoare (parlamentului), cea executivă autorităţilor admin istrative (executive), iar cea jurisdicţională autorităţilor judecătoreşti. Deci, organizată statal puterea politică nu se devide şi nici nu se separă în două sau trei puteri. Această separare, după cum se menţionat, reprezintă o diviziune a funcţiilor între categoriile de organe ale statului şi nu semnifică pluralitatea şi nici divizibilitatea puterii, deoarece şi aceste “puteri” sunt exercitate în numele unicului titular al puterii politice, poporul[5]9.
Puterea politică este inalienabilă. Poporul, care este o fiinţă colectivă, exercitând puterea sa politică prin intermediul unui sistem organizat şi instituţionalizat de organe ale statului sau chiar prin intermediul statului, transmite puterea nu şi voinţa, care este generală. În acest sens, Georges Burdeau susţinea că statul nu poate voi şi acţiona pentru el însuşi, sunt necesari oameni pentru a voi şi acţiona, care în continuare vor constitui organele statului[6]0.
Organele învestite cu dreptul de a exercita puterea poporului sunt obligate să respecte această voinţă.
Instituţionalizată, puterea dobândeşte şi un caracter impersonal, ea existând în instituţii, în ea însăşi şi nu în oamenii care o exercită. Prin alte cuvinte, schimbarea autorităţii politice nu afectează suveranitatea, continuitatea statului.
Instituţionalizarea şi impersonalizarea puterii îi asigură un caracter permanent.
În virtutea faptului că puterea politică se caracterizează prin unicitate, indivizibilitate şi inalienabilitate, trăsături nespecifice altor forme de putere,îi este proprie supremaţia, adică superioritatea
faţă de orice altă categorie de putere socială existentă, şi nu poate fi îngrădită în realizarea scopurilor şi sarcinilor sale atât în interiorul, cât şi în exteriorul statului.
Observăm, trăsăturile specifice puterii politice sunt identice cu cele ale suveranităţii naţionale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii - poporul (naţiunea). Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că suveranitatea naţională trebuie înţeleasă ca putere politică.
[1] 5 Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, vol.1, Editura Casa Şcoalelor, 1924, p.424.
[2] 6 Ion Deleanu, Democraţia şi dinamica puterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p.28.
[3] 7 Ioan Muraru, op.cit., p.5.
[4] 8 Astfel, Constituţia Republicii Moldova, art.2 alin.2 prevede : "Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu" a României art.2 alin.2 :" Nici un grup şi nici o persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu"; a Franţei art.3 alin.2 : "Nici o formaţiune din popor şi nici un individ nu poate să-şi atribuie exercitarea ei (a suveranităţii)".
[5] 9 Ioan Muraru, sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, consideră că în orice societate organizată în stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Ioan Muraru, op.cit., p.10. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Bucureşti, 1993, p.17.
În acest sens Georges Burdeau susţine că în doctrina franceză în locul noţiunii concrete de funcţie s-a preferat noţiunea abstractă de putere de natură specială necesară unei autorităţi pentru a îndeplini funcţia sa.Georges Burdeau, op.cit., p.136.
[6] 0 Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, op.cit., p.84-85.