Drept

• 1. Noţiuni generale.

Teoria separării puterilor în stat are o largă răspândire în statele democratice contemporane. Statul nu poate fi considerat democrat şi de drept dacă puterile nu sunt separate, echilibrate. Nu trebuie să se înţeleagă însă, că această teorie este o invenţie contemporană, sau o componentă a democraţiei, un principiu la modă care indică gradul de democratizare a societăţii.

Teoria a apărut încă în secolul luminilor ca o necesitate de stăvilire a abuzurilor nelimitate de putere ale unei persoane care se identifica cu statul, de exemplu, Regele Ludovic al XIV  care este cunoscut şi prin celebra sa exlamaţie l`Etat se moi!( Statul sunt eu).

Aristotel în Politica a demonstrat că în orice stat sunt trei părţi (funcţii) de care leguitorul trebuie să ţină cont: 1) adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; 2) corpul magistraţilor[1], căruiea terbuie să i se hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire; 3) corpul judecătoresc[2].

Concepţia lui Aristotel, mai târziu, a fost dezvoltată de John Locke (Traite du gouvernement civile, 1960) care vorbea şi el de trei funcţii distincte ale statului, bineînţeles nu într-o viziune contemporană.

În continuare, ideea a fost preluată şi dezvoltată de Montesquieau în celebra sa lucrare Despre spiritul legilor, fără a face trimitere la Aristotel sau John Locke, de unde s-a creat falsa impresie că Montesquieau este fondatoruil, părintele teoriei separării puterilor în stat.

Oricum, aportul lui Montesquieau în definitivarea teoriei este inestimabil, deoarece de la el încoace ea a început a fi aplicată în practică.

• 2.Cum poate fi puterea separată?

Explicând conceptul de “separarea a puterilor” Montesquieau scria: în fiecare stat există teri puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitooare la cele care ţin de dreptulş civil. În virtutea celei dintâi, principile sau autoritatea face legi. În virturea celei de-a doua, delară război sau închee pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preântâmpină năvălirile. În virtutea celei de a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta  din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur si simplu, putere executivă a statului[3].

În secţiunile precedente am demonstrat că suveranitatea are un caracter unic, este indivizibilă, inalienabilă, imprescriptibilă şi că între suveranitate şi puterea de stat se poate pune semnul egalităţii deci, şi puterea dispune de aceleaşi calităţi. Devine firească întrebarea, cum poate fi atunci puterea de stat separată în mai multe puteri, şi dacă Montesquieau şi alţi gânditori ştieau de aceasta şi dacă au ţinut cont de aceste calităţi la elaborarea teoriei. Evident, ştiea şi au ţinut cont.

Mai mult de atât, la timpul respectiv, teoria a fost supusă unor critici acerbe. Primul care a observat disensiunile dintre teoria unicităţii puterii şi teoria separării puterilor a fost J.J.Rousseau care scria: “Dacă politicienii noştri, neputând să împartă suveranitatea în principiu, o împart după obiectul ei, o împart în forţă şi în voinţă, în puterea leguitoare şi puterea executivă, în drepturi fiscale de justiţie şi de război, în administarţie interioară şi în puterea de a trata cu străinii, uneori ei confundă toate aceste părţi şi alte ori le separă… Ei cad în această greşală din pricina că nu au noţiuni exacte despre autoritatea suverană şi pentru că iau drept părţi ale acestei autorităţi ceea ce nu reprezintă decât emanaţii ale ei.”[4]

În acest sens, este greu de reproşat vestitului gânditor, dar la o privire atentă, vom observa că încă Aristotel vorbea de trei părţi de care leguitorul se v-a ocupa, prin trei părţi înţelegându-se trei funcţii. J. Berthelemy a aranjat lucrurile la locurile lor afirmând că statul nu poate avea de cât două puteri, în sensul de organe care corespund celor două funcţiuni ale lui: de legiferare şi de eutare[5]. Nu vom polemiza pe marginea numărului de funcţii, două, trei sau mai multe, important este de reţimut că prin puterea legislativă, executivă şi jurisdicţională se subânţelege un set de organe, care  fiind învestite cu atribuţii dispun de  capacitatea de a impune un comportament, o conduită, altfel spus exercită puterea realizâd funcţiile juridice ale statului.

Cât priveşte conţinutul şi sensul teoriei separării puterilor, chiar din interpretarea lui Montesquieau, se vede că este vorba nu atât de separaţie cât de un echilibru şi o independenţă relativă a acestora. “Astfel, puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, scria Montesquieau, deoarece activitatea la care mereu se referă ea cere rezolvarea promtă a tuturor chestiunilor. Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legislativ şi durata sesiunilor sale, şi trebuie să ea parte la legiferare prin dreptul său de veto. Puterea legislativă poate ancheta şi pedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru cât priveşte pe monarh, ea nu poate să judece[6]”. “Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adica la inacţiune,” susţinea Montesquieau demonstrâd astfel că ele nu pot fi separate şi independente total. “Dar întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”[7].

În concluzie, putem afirma că teoria separării puterilor trebuie înţeleasă ca o teorie de echilibrare a lor, a unui sistem de frâne şi contrafrâne, de balanţe şi contrabalanţe, care ar influenţa reciproc puterile, nepermiţând depăşirea limitelor, stabilite de constituţie, în exercitarea atribuţiilor.

• 3. Aplicarea teoriei separării, echilibrului puterilor în stat.

Odată cu apariţia constituţiilor scrise, principiul separării, echilibrului puterilor în stat s-a bucurat de o largă aplicare. În unele constituţii principiul nu este înscris expres dar, modul în care sunt echilibrate puterile , vorbeşte de existenţa lui.

De exemplu, în Constituţia SUA (1787) primele trei articole: acordă puterea legislativă federală congresului; puterea executivă preşedintelui; iar puterea judecătorească tribunalelor. Acordarea puterii legislative Congresului prin art.1 implică faptul că ramurile executivă şi judecătorească sunt delimitate prin actele legislative promulgate de Congres. Acest lucru este subliniat prin art.VI şi II care, respectiv, denumesc aceste acte legislative, “legea supremă a ţării” şi indică preşedintelui sp “aibă grijă” ca ele “ să fie corect aplicate”[8].

La fel şi constituţiile Spaniei, Belgiei denumeşte autorităţile statale ca puteri.

Unele constituţii (Elveţia, Republica Moldova) prevăd expres principiul separării puterile în stat în legislativă, executivă şi jurisdicţională.   

Alte constituţii (România) nu  divizează autorităţile în puiteri, nu folosesc termenul separarea puterilor, însă, realizează echilibrul autorităţilor care exercită puterea.

Principiul separării, echilibrului puterilor în fiecare stat  este aplicat în raport direct cu forma de guvernământ. Aceasta, indiferent care  ar fi, comportă două aspecte bine conturate: 1) Separaţia parlamentului vis-à-vis de guvern; 2) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi[9].

În regimul prezidenţial (SUA) preşedintele concentrează în mâinile sale toată puterea executivă, autoritatea acesteea provenind dintr-o investitură populară. Din aceste considerente el este independent de puterea legislativă (congres) şi nu poartă în faţa acesteea răspundere politică. Astfel, în regimul prezidenţial, fiecare putere este independentă în ceea ce priveşte activitatea încredinţată prin constituţie, având o serie de mijloace de influenţă una asupra celeilalte. De exemplu, preşedintele dispune de dreptul de veto, dreptul de a adresa mesaje, dreptul de a ocnvoca şi amâna congersul şi altele.

La rândul său, Congresul exercită control asupra executivului prin comisii de anchetă, votarea legilor fiscale, controlul numirii unor înalţi funcţionari de stat, controlul asupra activităţii externe prin ratificarea tratatelor etc.

Puterea judecătorească exercită influenţă asupra celorlalte două puteri prin controlul constituţionalităţii şi legalităţii legilor şi altor acte juridice. Însă, practica activităţii organelor publice ale SUA demonstrează că separarea rigidă a puterilor a dus la o creştere a rolului instituţiei prezidenţiale care a re o influenţă crescând asupra legislativului.

În regimurile semi-prezidenţiale (Franţa, Portugalia, Austria, România, Republica Moldova), ca şi în regimurile prezidenţiale, şeful statului nu răspunde politic în faţa parlamentului, însă, această răspundere o poartă guvernul în frunte cu primul munistru care este aprobat în funcţie de către parlament.

Ori cum, în sistemul semi-prezidenţial preşedintele ales de popor este considerat ca şef al executivului, necătând că atribuţiile de care dispune au mai mult un caracter reprezentativ. El propune parlamentului candidatura prim-ministrului, participă la formarea guvernului, prezidează şedinţele guvernului când asistă la ele, poate înainta demisia guvernului.

În unele condiţii, stabilite de constituţie, preşedintele poate dizolva parlamentul cu unele exepţii (Republica Moldova) preşedinţii nu au dreptul la iniţiativă legislativă, însă ei pot întoarce parlamentului, unele legi trimise spre promulgare, pentru a fi revăzute. În acest caz parlamentul este pus în faţa dilemei, ori o rediscută ori o reconfirmă dar deja cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor.

Un rol important exercitarea efectivă a puterii o au şi autorităţile jurisdicţionale, cum ar fi Curtea Constituţională, cartea administrativă (contenciosul administrativ) care nu permite încălcarea constituţiei şi abuzul de putere.

Şi în regimul parlamentar,  are chiea dacă parlamentul este acela care constituie executivul, ultimul are prerogative importante şi mecanisme de a influenţa legislativul. Este adevărat, preşedinţii aleşi de către  parlament au mai restrânse decât cei din regimurile semi-prezidenţiale, totuşi  ei promulgă legi, convoacă parlamentul, primesc şi acreditează diplomaţi, pot dizolva parlamentul etc. Şeful guvernului deţine importante atribuţii, conduce politica generală a ţării şi răspunde de realizarea ei, fiind de fapt personajul politic principal al ţării.

Puterea judecătorească în regimurile parlamentare este organiyată după aceleaşi principii ca şi în regimurile prezidenţiale şi semi-prezidenţiale. Caracterizând regimul parlamentar Pierre Pactet a evedenţiat următoarele:

• Disocierea organelor executive şi procedura de “contreseing”;
• Responsabilitatea politică a guvernului şui dizolvarea parlamentului;
• Colaborarea guvernului cu parlamentul.[10]

• 4. Separarea, echilibrul puterilor în în Republica Moldova.

Cum deja am menţionat anterior, prima reglementare privind separarea puterilor în Republica Moldova a fost enunţată în Declaraţia Suveranităţii aoptată la 23 iunie 1990.

După 27  august 1991, Republica Moldova ca stat suveran şi independent a început implimentarea noilor principii de dezvotarea a statalităţii, bazate pe tradiţiile statelor democratice occidentale. Deşi, cu unele devieri de la doctrina clasică a separării puterilor, explicate prin situaţia social-politică după declararea independenţei, principiul separării, echilibrului puterilor a început a fi aplicat în practică, corectându-se mereu raporturile dintre autorităţile investite cu dreptul exercitării puterii.

În noua Constituţie adoptată la 29 iulie 1994 în art.6 a fost fixată rteglementarea: “În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei”. În baza acestei reglementări, toate acţiunile, raporturile autorităţilor care exercită puterea trebuiesc corelate cu principiul enunţat.

Evident, astăzi nu există un etalon al separării, sau a echlibrului puterilor, dupăm care s-ar putea verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat găseşte mecanismele necesare pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea atribuţiilor ce le revin în limitele stabilite de Constituţie, pentru a nu permite uzurpare puterii, suprimarea democraţiei şi libertăţii.

Şi în Republica Moldova, adesea ori, aplicarea principiului trezeşte unele nedumeriri, obiecţii şi sugestii critice, unele pronunţate altele nepronunţate public, dar perceptibilşe din raporturile legislativului cu executivul.

1. Raporturile Parlament – Şef de Stat.

Alin.2 al art.1 din Constituţie fixează forma de guvernământ  a statului – republica, iar alin.3 al aceluiaşi articol prevede că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valorile supreme şiu sunt garantate. Această garanţie nu are un aspect declarativ, sau decorativ, ea este realizată şi prin sistemul de fraâne şi balanţe care vin să echilibreze puterile în stat.

Parlamentul, conform art.60 din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al poporului şi u78nica autoritate legislativă a statuluui. Aceată reglementare dezvoltă prevederile art.2 din Constituţie care stabileşte că suveranitatea naţională este exercitată şi prin organele reprezentative ale statului.

Devine clar că, Parlamentul sau legislativul care exercită suveranitatea are investitură de la popor, naţiune, şi are puteri nelimitate deoarece el este competent de aşi stabili competenţa.. Însă, pentru bunul mers al lucrurilor, Constituţia stabileşte unele limite de competenţă şi fixează unele mecanisme pentru a înlesni raporturile cu alte autorităţi care exercită puterea. Astfel, conform art.66 din Constituţie Parlamentul:

• adoptă legi, hotărâri, moţiuni;
• aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
• aprobă doctrina militară a statului;
• aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lşui;
• alege şi numeşte persoane oficiale de stat;
• exercită controlul parlamentar asupra puterii executive;
• iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele statului;
• suspendă activitatea organelor de administraţiei publice locale, în cxazurile prevăzute de lege.

Atribuţiile enumerate pot fi divizate în două categorii: 1) de conducere; 2) de control. Prima categorie serveşte pentru îndeplinirea funcşiei legislative iar a doua categorie pentru controlul activităţii organelor executive. Raporturile cu autorităţile executive, însă, iau naştere din ambele categorii de atribuţii, prin intermediul căror Parlamentul se implică în activitatea acestora.

De exemplu, raporturile Parlamentului cu Şeful Statului au următorul conţinut:

• în baza art.79 primeşte jurământul Preşedintelui;
• poate prelungi mandatul acestuiea prin lege organică, în caz de război sau catastrofă (art.80);
• poate hotărî punerea sub acuzare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul  deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune (art.80);
• ascultă message cu privire la principalele probleme ale naţiunii (art.84);
• ratifică tratatele internaţionale încheiate (art.86);
• aprobă declararea mobolizării parţiale sau generale (art.87);
• în cazul săvârşirii unor fapte grav, suspendă preşedintele din funcţie cu votul a două treimi din deputaţii aleşi (art.89);
• aprobă resursele finaciare ale aparatului preşedintelui şi le include în bugetul de stat (art.95):

Şeful statului, la rândul său, este dotat cu unele mecanisme de influenţă asupra legislativului. 

• conform art.73 dispune de iniţiativă legislativă;
• după consultarea majorităţii parlamentare desemnează un candidat la funcţia de Prim-ministru(art.82);
• poate lua patre la lucrările Parlamentului adresându-i message (art.89);
• poate dizolva Parlamentul în cazul imposibilităţii formării guvernului sau a blocării procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni, precum şi înb cazurile în care acesta nu a aceptat viotul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură (art.85);
• prezină parlamentului cererea de demisie (art.90);
• promulgă legile şi este în drept, în cazul în care are obiecţii să o trimită, în termen de cel mult două săptămâni, sprre reexaminare (art.93).

Nu vom comenta eficienţa unor sau altor mecanisme de influenţă, menţionăm doar că, în unele cazuri, textele defecte din Constituţie nu permit realizarea eficientă a acestora. De exemplu, art.93 prevede că în  cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărârea adoptată anterior asupra unei legi trimise spre reexaminare de Preşedinte el este obligat s-o promulge. În mod normal, în cazul în care legea este trimisă spre reexaminare, Parlamentul, dacă nu doreşte să ţină cont de obiecţiile Preşedintelui, trebuie s-o reconfirme cu votul a două treimi din deputaţii aleşi, faţă de majoritatea simplă (50 +1) necesară pentru adoptarea unei legi organice. Menţinerea hotărârii adoptate cu acelaşi numă de voturi, sau chiar mai puţine decât la prima votare, lipseşte de sens acest mecanism de echilibrare a puterilor şi-l transformă într-o formaliate.

2. Raporturile Parlament-Guvern.

În ce priveşte Guvernul Parlamentul Republicii Moldova dispune de importante mecanisme de influenţă asupra activităţii lui. Printre acestea vom enumera:

• acordă votul de încredere asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului(art.98);
• poate cere informaţii şi documente necesare (art.104);
• poate solicita prezenţa membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului (art.104);
• Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebări şi interpelări formulate de deputaţi (art.105);
• retrage încrederea acordată la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi (art.106).

Cât priveşte instrumentele puse în mâna Guvernului pentru a influenţa  legislativul ele sunt foarte modeste, am spune chiar lipsesc aproape total. Guvernul dispune numai de:

• iniţiativa legislativă (art.73);
• dreptul de a demisiona (art.6 din Legea cu privire las Guvernul republicii);
• dreptul de a participa la lucrările sesiunilor Parlamentului cu exprimarea opiniilor pe marginea chestiunilor examinate (art.8 din Legea cu privire las Guvernul republicii)

 Leguitorul nu a prevăzut pentru executiv solicitarea adoptării, cu procedura de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; Guvernul nu-şi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, declaraţii de politică generală sau proiect de lege precum nu este nici abilitat de a emite ordonanţe în domeniile care nu ţin de obiectul legilor organice.â

Cât priveşte obiecţiile precum că: atribuţiile Preşedintelui Republicii privind participarea la formarea Guvernului, la remanierile guvernamentale c sunt neînsemnate şi se reduc doar la regiferarea formală a unor acţiuni la propunerea Prim-ministrului; Preşedintele nu dispune de instrumente constituţionale necesare pentru a influenţa politica promovată de Guvern în diferite domenii, precum şi asupra actelor adoptate de Guvern vom menţiona următoarele.

1. Guvernul este un organ colegial, selectat sau acceptat de Prim-ministru (echipa sa) după calităţile profesionale, unitatea de opinii sau de convingeri ale acestora asupra programuluii de guvernăţânt cu scopul de al transpune în viaţă;
2. 2. Echipa Guvernului se constituie în funcţie de direcţiile principale ale programului de guvernământ acceptat de Parlament care prin el îşi materializează promisiunile electorale. Guvernul primind investitura îşi asumă responsabilitatea politică pentru realizarea programului.

În situaţia dată nu poate fi vorba de înzestrarea Preşedintelui cu dreptul de revocare şi numire pe unii membri ai Guvernului la propria lui discreţie deoarece: sa-r îtrerupe legătura logică între echipă şi program; echipa, între timp, ar putea fi schimbată totalmente, fără concursul Prim-ministrului , acesta pomenindu-se “al său printre străini”; Parlamentul, ca autoritate ce acordă votul de încredere şi acceptă responsabilitatea politică a Guvernului, sa-r substituii în drepturi cu Preşedintele, faţă de care Guvernul nu-şi asumă responsabilitatea politică, din simplu motiv că şi Preşedintele şi Guvernul reprezină puterea executivă; implicarea Preşedintelui în activitatea de guvernare ar trebuii să atragă după sine responsabilitatea politică  pentru consecinţele realizării programului ceea ce nu prevede nici un sistem de guvernământ.

Astfel fiind văzute lucrurile, se face necesară explicaţia, al cui “om de încredere” trebuie să fie Prim-ministrul, al Preşedintelui ţării sqau al Parlamentului ?

Răspunsul este simplu, al formaţiunii politice sau al autorităţii care şia asumat responsabilitatea pentru guvernarea statului. Această autoritate este Parlamentul, iar responsabilitatea şi-o asumă partidul majoritar sau coaliţa parlamentară care a creat executivul.. Programul de activitate a Guvernului (guvernământ) acceptat de către Parlament, deja am menţionat, este de fapt materializarea promisiunilor electorale a celor care au câştigat alegerile şi au constituit Guvernul, altfel devine un non sens alegerile cu alternativă de candidaţi.

Cât priveşte Preşedintele Rewpublicii, el are posibilitate de a influenţa Guvernul şi de a evita convergenţa responsabilităţii politice a Guvernului prin intermediul unor procedee constituţionale. Astfel, el are dreptul de a participa la şedinţele Guvernului şi a le prezida, de a consulta Guvernul în probleme urgente şi de importaţă deosebită. Acest drept îi conferă posibilitatea de a participa nemijlocit la procesul de adoptare a celor mai importante decizii guvernamentale, de a le influenţa prin autoritatea sa de Şef de Stat, de garant sal suveranităţii, prin calitatea sa de autoritate reprezentativă. Înafară de aceasta, Preşedintele dispune şi de dreptul de a suspenda actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, până la adoptarea definitivă a deciziei de către Curtea Constituţională. Acest drepr obligă Preşedintele să asigure legalitatea hotărârilor Guvernului.

Cum se explică însă, conţinutul art.82 din Constituţie în baza cărui Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi numeşte Guvernul?

Această atribuţie Şeful Statului o deţine în conformitate cu principiul separării, echilibrului puterilor, ca mediator între puterile statului, atribuţie care legiuitorul nu a înscris-o expres în textul Constituţiei dar care se subînţelege[11].

Dupe consultarea majorităţii parlamentare Preşedintele, în mod normal, trebuie să desemneze la funcţia de Prim-ministru candidatura desemnată de majoritatea parlamentară. În cazul în care această majoritate nu este constituită, Preşedintele  trebuie să negocieze cu fracţiunile parlamentare asupra unei candidaturi sau să propună consecutiv toate candidarturile desemnate, iar dacă acestea nu vor putea forma Guvernul, Preşedintele v-a aplica prevederile art.85 din Constituţie dizolvând Parlamentul.

3. Raporturile Parlament, Şeful Statului - autorităţile jurisdicţionale.

Raporturile dintre legislativ, Şeful Statului şi autorităţile jurisdicţionale trebiesc apreciate în conformitate cu prevederile art.116 din Constituţie care fixează că judecătorii sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili.

Ori cum, Parlamentul este autoritatea care stabileşte pentru judecători competenţe, adoptând Coduri de procedură civilă, penală, jurisdicţie constituţională; Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie; Legea privind organizarea judecătorească; Legea cu privire la statutul judecătorului etc.

Din aceste considerente raporturile cu organele jurisdicţionale sunt limitate. Odată create şi investite cu competenţă ele se bucură de o independenţă mai mare faţă de celelalte puteri şi o influenţă mai mică din partea lor. Totuşi, Parlamentul şi Şeful Statului îşi aduc aportul la numirile în funcţii de judecători, şi deci la această etapă pot avea loc numiri dictate de interesele partidului de guvernământ sau majorităţii parlamentare sau a partidului care a câştigat alegerile prezidenţale.

Astfel, Preşedintele şi membrii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de către Parlament (art.116). Judecătorii celorlalte instanţe judecătoreşti sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior la Magistraturii (art.116).

Însă, pentru a reduce la minium posibilitatea numirii în funcţii de judecători după alte principii decât profesionalism înalt, onestitate, fidelitate faţă de lege art.116 din Constituţie prevede numirea pentru prima dată pe un termen de 5 ani, apoi de 10 ani. Dupe expirarea termenului de 15 ani judecătorii vor fi numiţi în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă (65 ani conform art.11 din Legea cu privire la statutul judecătorului).

În acelaşi scop este creat şi Consiliul Superior al Magistraturii, din care fac parte: Ministrul justiţiei, Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Preşedintele Curţii de Apel, Preşedintele Judecătoriiei Economice, Procurorul General, şi care asigură numirile, deplasările, promovările şi măsurile disciplinare faţă de judecători.

Constituţia nu califică Curtea Constituţională autoritate judecătorească, art.134 numind-o unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Curtea Constituţională este independentă de orice autoritate publică şi se supune numai constituţiei deoarece ea a fost creată pentru a garanta supremaţia constituţiei, asigurării realizării principiului separării puterilor în stat. Pentru a păstra echilibrul puterilor Curtea Constituţională se compune din 6 judecători dintre care, 2 judecători numiţi de Parlament, 2 de Preşedintele Republicii şi 2 de Consiliul Superior al Magistraturii.

[1]              Prin magistraţi la timpul respectiv se înţelegea funcţionarii superiori, înalţi demnitari.

[2]              Aristotel, op.cit., sec.1.

[3]              Montesquieau, op.cit.,p.195.

[4]              J.J.Rousseau, op. cit., p.116.

[5]              J. Berthelemy, Traite elementaire de droit administratif, Ed.Arthur Rousseau, Paris, 1930, p.11.

[6]              Montesquieau, op. cit., p.204.

[7]              Ibidem.

[8]              A se vedea mai pe larg David P.Currie, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Comentarii, Ed.Nord-Est SRL, Iaşi, 1992, p.37-44.

[9]              Maurice Duverger, Institutions politiques et droit fconstitutionnel, Paris, 1988, p.160.

[10]             Pierre Pactet, op.cit., p.146.

[11]             De exemplu, în Costutuţia României, art.80 alin.2 prevede că Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum între stat şi societate.