Drept

Al doilea element al statului, de asemeni natural, este constituit din teritoriul, prin care se înţelege o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport permanent cu poporul. Această suprafaţă de pământ este formată din suprafeţe terestre, acvatice, marine, subsol şi coloana aeriană aflată de asupra acestora.

Teritoriul este indisolubil legat de popor şi din aceste considerente este denumit şi teritoriu etnic.

Fără acest element, un ansamblu de fiinţe umane, cât de numeroase nu ar fi, nu ar pute constitui un stat. Cu alte cuvinte, delimitarea teritorială, stabilirea exactă a spaţiului geografic asupra căruia se exercită puterea de stat (suveranitatea), apare ca o caracteristică esenţială a statului.

Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra poporului, adică o autoritate  de ordin public care nu se confundă cu raporturile private. Această confuzie a avut însă loc, în anumite epoci, de exemplu, în regimul feudal unde monarhul se considera ca proprietar al pământului. După fărâmiţarea feudalismului şi formarea statelor naţionale  este elaborată ideea de supremaţie   teritorială, de o putere a statului asupra teritoriului, ce reprezintă un aspect al suveranităţii.

Pentru o bună înţelegere a rolului teritoriului vom menţiona funcţiile acestuia:

• Permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;
• Constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o unitate coerentă a populaţiei;
• Constituie simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale;
• Sub aspect fizic şi în anumite limite determină întinderea şi prerogativelor publice, suveranitatea şi independenţa;
• Asigură şi accentuează calitatea însăşi a cetăţenilor, trăsătura lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu;
• Constituie un mijloc de acţiune al statului, întrucât autorităţile publice se pot manifesta eficient doar în anumite limite teritoriale 11 .

Constituţia Republicii Moldova în art.3 fixează teritoriul ca element constitutiv al statului, precizând că el este inalienabil ceea ce înseamnă că nu poate fi înstrăinat. Inalienabilitatea se înţelege de asemeni că pe teritoriul Republicii Moldova nu se pot autodetermina alte etnii nu pot constitui state sau altfel spus republica nu poate fi federalizată nici sub un aspect.

1. Frontierele teritoriului. Alin.2 al art.3 din Constituţie prevede că frontierile ţării sunt consfinţite prin lege organică. Frontierele sunt necesare pentru a delimita teritoriul statului de alte state şi pentru a fixa în spaţiu competenţa statală sau limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat. Conform Legii nr.108-XIII din 17..05.1994 privind frontierele de stat a Republicii Moldova, republica dispune de frontiere terestre, fluviale şi aeriene care se trasează: pe uscat - pe liniile distincte de relief, pe sectoare fluviale – pe linia de mijloc a râului, pe cale navigabilă principală sau pe talvegul râului, pe lacuri şi alte bazine de apă – pe linia dreaptă care uneşte ieşirile frontierii de stat la malurile lacului sau ale altui bazin de apă.

În concluzie, scoatem în evidenţă faptul că teritoriul de stat a fost şi  este un element esenţial în formarea şi existenţa popoarelor (naţiunilor), în procesul dezvoltării statelor naţionale în conformitate cu principiile autodeterminării.

2. 2. Organizarea administrativ-teritorială. Am demonstrat că teritoriul statului este indivizibil la fel ca şi poporul care se bucură de unitate şi nu poate fi divizat. Cât priveşte organizarea administrativ teritorială a statului vom elucida unele probleme specifice.

În primul rând, trebuie să ştim că termenul de “împărţire” a teritoriului în unităţi administrativ teritoriale, care este pe larg utilizat în Republica Moldova de către funcţionarii din administraţia publică nu este corect deoarece, după cum se ştie teritoriul este indivizibil. Corect este termenul de delimitare. Bineînţeles, suntem departe de gândul că cei care utilizează termenul de “împărţire” ar nega teoria indivizibilităţii teritoriului statului, este vorba mai mult de o acurateţe ştiinţifică a exprimării. În rîndul doi,  menţionăm că necesitatea organizării administrativ teritoriale se explică prin faptul că în orice stat, în special în cazul celor mai mari, ar fi foarte dificilă  exercitarea puterii unitare doar prin intermediul organelor centrale, lipsindu-le careva puncte de sprijin în teritoriu. De aceea, în fiecare unitate administrativ-teritorială, organele reprezentative locale exercită puterea de stat conform unei politici unitare, promovate la nivelul întregii societăţi de către organele centrale ale puterii de stat. În cadrul acestor unităţi administrativ-teritoriale se găsesc situate autorităţile administraţiei publice locale.

În literatura de specialitate se întâlnesc două opinii privind natura organizării administrativ-teritoriale.

Unii consideră că are loc delimitarea teritoriului şi a populaţiei în unităţi administrative, alţii împărtăşesc opinia că are loc numai delimitarea teritoriului în unităţi administrative12 . Ne raliem ultimei opinei deoarece considerăm că în organizarea administrativă a teritoriului elementul unic este teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat el devine obiectul delimitării. Populaţia nu constituie o bază a organizării puterii, deoarece cum deja am arătat în ea se cuprind şi cetăţenii străini şi apatrizii şi din aceste considerente nu poate fi obiect al delimitării. Totuşi rolul populaţiei în organizarea administrativ-teritorială, cum consideră cu bună dreptate Ioan Muraru, nu poate fi neglijat. În procesul delimitării teritoriului, alături de criteriile: geografic, social, economic, climateric, căi de comunicaţie etc., neapărat trebuie să se ea in consideraţie şi criteriul demografic, braţe de muncă, şomaj etc. Deci, delimitarea teritoriului este un factor fix, iar populaţia un factor mobil.

În altă ordine de idei vom menţiona şi faptul că în statele contemporane, în care colectivităţilor locale li s-a garantat prin normă constituţională dreptul la administrarea autonomă a unor probleme de interes public local, unitatea administrativ-teritorială şi-a schimbat natura juridică. În cadrul  ei alături de  realizarea unitară a puterii de stat,  în baza principiului descentralizării administrative, are loc şi administrarea autonomă a unor interese publice locale.

Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că delimitarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale are loc în scopul realizării unitare a puterii de stat şi realizării unor interese publice locale ale colectivităţilor integrate în unităţile respective.

Cât priveşte organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, articolul 110 din Constituţie precizează caracterul organizării administrative a teritoriului  şi cadrul juridic al localităţilor.  Legea din 7.12.1994 privind organizarea administrativ-teritorială dezvoltă reglementările constituîionale, stabilind structura unităţilor administrativ-teritoriale sub forma: raioanelor, oraşelor şi satelor.

Satul este unitatea administrativ-teritorială de bază. Un sat reprezintă populaţia rurală, unită prin teritoriu, relaţii economice, social-culturale, tradiţii şi obiceiuri. Două sau mai multe sate se pot asocia pentru a constitui o singură unitate administrativ-teritorială, numită comună.

Oraşul - este o unitate administrativ teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic şi social cultural. Oraşelor le revine un rol deosebit în viaţa economică, social-culturală, ştiinţifică şi administrativă a ţării, acordându-li-se, în anumite cazuri, statutul de municipiu. 

Potrivit art.7 din Legea privind administraţia locală, în Republica Moldova există patru oraşe cu statut de municipiu: Chişinău, Bălţi, Bender, şi Tiraspol. Unităţile administrativ-teritoriale se constituie, potrivit legislaţiei în vigoare, atunci când acestea reprezintă o populaţie care depăşeşte 1,000 de locuitori şi dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreţinerea aparatului primăriei şi a instituţiilor sferei sociale. Formarea, desfiinţarea şi schimbarea statutului unităţilor administrativ-teritoriale ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, la propunerile Guvernului şi a autorităţilor administraţiei publice locale. Parte integrantă a legii fac şi cele 3 anexe ale sale, care: 1) stabilesc structura raioanelor şi a oraşelor de reşedinţă; 2) stabilesc municipiile (oraşele şi satele din componenţa lor); 3) stabilesc numărul raioanelor, precum şi satele şi oraşele din componenţa lor. Se cuvine de menţionat faptul, că Republica Moldova a moştenit o organizare administrativ-teritorială, constituită din 40 raioane şi 10 oraşe de subordonare republicană, creată şi acomodată necesităţilor vechiului regim, având un grad   înalt de birocratizare şi de centralizare a puterii  în cadrul unor mici şi fragmentate unităţi administrativ-teritoriale. Pe un teritoriu de 33,7 mii km. pătraţi, cu o populaţie de 4,3 milioane, astfel încât la o unitate administrativ - teritorială de nivelul doi revin, în mediu, câte 86 mii locuitori, unele raioane având cu mult mai puţin de medie, cum este cazul raionului Căinari - cu 42,7 mii; Taraclia - 44.3 mii; Şoldăneşti - 45,8 mii; Leova - 52.8 mii. Pentru utilitatea comparaţiei, vom aduce câteva exemple din practica cunoscută privind organizarea administrativă a teritoriului.

 

ţara	suprafaţa	populaţia	unităţi administrativ-teritoriale	populaţia aflată într-o unitate administartiv-teritorială (mediu), mii
1	2	3	4	5
Franţa	551	55	96	572
Suedia	450	8,5	26	327
Belgia	30,5	9,9	9	1 mln
România	237,5	23	40	560

 

 

Comentând cifrele din  coloana nr.5, observăm că în cazul în care administrarea publică locală este organizată pe baza principiilor autonomiei locale şi a descentralizării administrative (care nu prevede raporturi de subordonare între autorităţile publice reprezentative de diferite niveluri), mărimea unităţilor administrativ - teritoriale de nivelul doi trebuie calculată nu din considerente politice sau ideologice, ci ţinându-se cont de potenţialul economic, pentru a face posibilă dezvoltarea unor centre regionale industrializate, dispunând de capacităţi considerabile pentru prestări de servicii publice, dispunând de căi de comunicaţii şi telecomunicaţii, cât şi de condiţiile demografice, climaterice. Nu putem afirma, în acest sens, că  Legea privind organizarea administrativ teritorială  din 7.12.94 a introdus o nouă formulă de organizare administrativ-teritorială, legiferându-se practic vechea structură de 40 de raioane, gândită şi plămădită în perioada fostului regim totalitar. Mai mult de atât, Legea din 7.12.94 a stipulat anumite prevederi care vin în contradicţie cu principiile noii Constituţii a Republicii Moldova.  Astfel, art.4, alin.2 din lege stabileşte că:  “două sau mai multe sate se pot uni şi forma o singură unitate administrativ-teritorială - numită comună”. Nu am avea obiecţii faţă de termenul “comună” care este o denumire corectă, delimitând satul ca unitate istorică, geografică, şi teritorială de satele care sunt administrate în comun de o singură autoritate publică locală, dacă aceasta nu ar veni să corecteze articolul 110 al Constituţiei, care prevede că, sub aspect administrativ, teritoriul Republicii este organizat în raioane, oraşe şi sate.

 

 

1                      1 Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muaru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992, p.18.

1                      2 A se vedea Ioan Muraru, op.cit., p.146-149.