În prima fază nu s-au cunoscut aspecte notabile, deoarece asistăm la apogeul dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti.
CONSTANTIN MAVROCORDAT
Prima fază a regimului a fost dominată din perspectiva elaborării dreptului de personalitatea lui Constantin Mavrocordat. El s-a remarcat că o figură aparte în galeria domnilor fanarioţi şi a dominat prin erudiţia şi activitatea sa această primă fază.
Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii (6 în Țara Românească şi 4 în Moldova) în total 22 de ani de domnie, un record rămas neegalat pentru epoca respectivă.
Fiind o persoană extrem de erudită a încercat să guverneze ţările române în spiritul absolutismului iluminat asemenea împăraţilor Austriei.
REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDATJ
El a realizat o serie de reforme care au dus la modernizarea statului şi înlăturarea instituțiilor feudale.
Aceste reforme se impuneau cu necesitate, deoarece:
- relaţiile de producţie de tip feudal se aflau în plină descompunere
- noile relaţii de tip capitalist apar şi se dezvoltă
- vechile monopoluri feudale sunt înlăturate
- suprastructura instituţională a ţărilor române trebuia pusă în acord cu baza economică
Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme care au fost consacrate prin aşezământul din 1740 şi publicate în revistă „Mercure de France”.
Aşezământul din 1740 cuprinde următoarele reforme:
Reforma în domeniul organizării cultului religios
În articolele 1-4 se realizează o reformă în domeniul organizării cultului religios, în sensul că preoţii şi mănăstirile sunt scutite de dări, dar drepturile de judecată alea acestora sunt limitate şi se introduc episcopiile mănăstireşti ca instrumente de control cu privire la modul în care erau administrate bunurile bisericii.
Reforma privind instituția boieriei
În articolul 5 se realizează un nou statut juridic al boierilor, calitatea de boier fiind legată de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat şi nu de stăpânirea unei moşii.
Sub acest aspect boierii se împart în 2 categorii:
- boierii veliţi şi urmașii lor care purtau denumirea generică de neamuri, adică cei care deţineau dregătorii în cadrul Divanului Domnesc (organul de stat care a înlocuit Sfatul Domnesc). Aceştia erau scutiţi de dări.
- boierii mazili care îndeplineau dregătorii mai mici şi nu erau membrii ai Divanului, ei erau scutiţi doar de o parte din dari.
Reforma privind administrația locală, conducerea județelor
În articolele 7-8 se prevede că la conducerea judeţelor din Țara Românească şi a ţinuturilor din Moldova sunt aşezaţi 2 ispravnici: unul cu atribuţiuni administrative şi celălalt cu atribuţiuni judecătoreşti, ceea ce a reprezentat un prim pas în consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat. S-a prevăzut acordarea de lefuri pentru toţi dregătorii, sens în care a fost creată o aşa-numită casă a rasurilor, un fond alimentat de anumite impozite şi care era destinat pentru plata lefurilor slujbaşilor româneşti.
Reforma fiscală
Constantin Mavrocordat a realizat o reformă fiscală în articolele 9,10,12,13 prin care a suprimat unele dări şi a unificat toate celelalte dări într-una singură denumită „sama obştească”, plătibilă în 4 sferturi. Ulterior, cuantumul a crescut, ajungându-se la 12 sferturi. Aceasta reformă a pus capăt haosului fiscal care domina ţările romane.
Reforma socială
Prin aşezământul din 1740, Constantin Mavrocordat a realizat şi o reformă socială, dar în sens negativ - a interzis strămutarea ţăranilor dependenţi de pe moşii şi i-a obligat pe aceştia să lucreze un anumit număr de zile pentru boieri, fără a preciza însă numărul de zile, ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea boierilor.
Pe acest fond, între 1741-1746 asistăm la un masiv fenomen de bejenie (fuga de pe moşie) aceştia refugiindu-se la Sud, unde statul lor juridic era mai blând. Asistăm la o diminuare considerabilă a bazei de venituri a statului, ceea ce l-a determinat pe Mavrocordat să realizeze cea mai importantă reformă a sa, reforma socială.
Astfel, printr-un aşezământ dat la 1 martie 1746, în Țara Românească, Mavrocordat a stabilit că cei care se întorceau în ţară urmau a fi iertaţi de rumânie pe baza unor certificate de iertare de rumânie emise de Divanul domnesc.
Ţăranii fugiţi care se întorceau se puteau stabili pe orice moşie, iar foştii lor stăpâni nu-i mai puteau urmări. Aceştia aveau obligaţia de a munci un anumit număr de zile şi de a plăti o dijmă la produsele obţinute de pe terenurile pe care le cultivau. Acest aşezământ conţinea un viciu juridic - nu preciza data până la care cei fugiţi trebuiau să se întoarcă pentru a beneficia de prevederile aşezământului, astfel încât aşezământul din 1 martie 1746 în loc să stopeze fenomenul bejeniei l-a amplificat.
Şi mai mulţi ţărani au fugit pentru a se putea întoarce şi beneficia de prevederile aşezământului. Mavrocordat a dat la 5 august 1476 un nou ordin prin care a dispus eliberarea tuturor românilor din starea de dependenţa de tip feudal, stăpânii lor fiind invitaţi să-i elibereze fără plată, iar dacă refuzau erau obligaţi să-i elibereze cu plata unei sume de 10 talere.
La 1 iunie 1749, pe când era domn al Moldovei, Mavrocordat a dat un aşezământ asemănător pentru Moldova pentru că el prevedea eliberarea gratuită şi necondiţionată a vecinilor.
Această reformă a avut următoarele consecinţe:
- încetează starea de dependenţa de tip feudal
- raporturile dintre boieri şi ţărani nu mai au o bază legală, ci au o bază contractuală, în sensul că se încheie anumite învoieli între boieri şi ţărani prin care ţăranii primesc în folosinţă o parte din moşii şi în schimbul acestei folosinţe sunt obligaţi să presteze un număr de zile de clacă pentru boieri şi să plătească dijma la produsele obţinute de pe terenurile primite în folosinţă
Raporturile dintre boieri şi ţăranii deveniţi clăcaşi sunt raporturi contractuale. Aceasta înseamnă că din punct de vedere formal, juridic, situaţia ţăranilor s-a îmbunătățit. În fapt însă, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece aceste învoieli aveau caracterul unor contracte de adeziune - ţăranii nu le puteau încheia decât în condiţiile impuse de boieri, ei trebuiau să adere la un contract ale cărui clauze nu le puteau negocia datorită discrepanței majore de statut dintre părţi. Astfel, au intervenit o serie de abuzuri de la boieri, care în special în faza a două erau interesaţi de creşterea producţiei agricole, datorită faptului că odată înlăturat monopolul otoman asupra comerţului exterior al țărilor române ei deveniseră principalul exportator de produse agricole pe piaţa europeană. Creşterea producţiei agricole la epoca respectivă se făcea prin metode extensive, adică prin creşterea numărului zilelor de muncă.
Domnii fanarioţi au dat o serie de urbari (hotărâri domneşti) prin care s-au fixat anumite limite pentru numărul zilelor de clacă şi, totodată, s-a stabilit şi narcul, adică cantitatea de muncă care trebuia prestat într-o zi de clacă. Tot prin aceste urbarii se prevedea şi faptul că ţăranul este legat de sat, pe care nu-l poate părăsi până nu-şi îndeplineşte obligaţia de a presta numărul respectiv de zile de clacă, în caz contrar el putând fi readus cu forţa înapoi.
Prin reforma lui Mavrocordat nu a fost înlăturată cu totul starea de dependenţă de tip feudal, în sensul că au mai rămas anumite categorii sociale aflate în stare de dependenţă de tip feudal şi anume scutelnicii şi posluşnicii. Scutelnicii sunt cei care îndeplineau anumite activităţi care necesitau o oarecare calificare în cadrul curţilor boiereşti, iar posluşnicii sunt cei care îndeplineau activităţi necalificate. Şi unii, şi alţii aveau obligaţii fiscale numai faţă de boieri şi nu aveau faţă de stat.