Drept

Pravilele adoptate în cea de-a doua perioadă a regimului turco-fanariotJ

Şi legiuirile adoptate în această a doua fază sunt în esenţa lor feudale, însă prezintă anumite particularităţi atât sub aspectul conţinutului, cât şi pe planul formei.

1. Astfel, izvoarele bizantine pierd ponderea avută odinioară în favoarea principiilor de drept şi instituțiilor juridice extrase din codurile burgheze europene.
2. În al doilea rând, asistăm la o codificare la Legii Ţării şi sistematizarea acesteia pe instituţii juridice.

• În al treilea rând, se remarcă importante progrese pe planul sistematizării, precum şi pe planul tehnicii de reglementare juridică.

Sistematizarea pravilelor adoptate în această perioadă se apropie foarte mult de cea pe care o regăsim în codurile burgheze europene.

1. În al patrulea rând, aceste pravile sunt de regulă bilingve, fiind redactate în limba romană şi în limba neogreacă.
2. În sfârşit, pravilele acordă o atenţie deosebită aspectelor de drept procesual, în special Pravilniceasca Condică, fapt explicabil prin aceea ca după Pacea de la Kuciuk-Kainardji, ţările române, fiind atrase în circuitul economic european, asistăm la multiplicarea raporturilor juridice de natură civilă şi, mai ales, comercială între resortisanții ţărilor române şi cei din ţările europene, iar dispoziţiile de natură procedurală erau imperios necesare pentru a evita imunitatea de jurisdicţie aplicabilă resortisanților ţărilor europene în Imperiul otoman cu motivaţia că instanţele otomane erau islamice şi nu laice, iar procedura era învechită.

Prin aceste dispoziţii procedurale se dorea sublinierea ideii că ţările române sunt țări creştine şi nu islamice, că ele nu fac parte integrantă din Imperiul otoman, iar normele de natură procedurală sunt suficient de evoluate pentru a putea fi aplicate în cadrul unor eventuale litigii dintre resortisanţii autohtoni şi cei străini.

Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază a regimului turco-fanariotJ

Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază pot fi împărțite în 2 categorii:

• Nomocanoane şi legiuirile laice bizantine
• Nomocanonul lui Antim Ivireanul intitulat “Capetele de porunci”, apărut într-o a 2-a ediţie în 1785, prima ediţie apăruse în 1714.
• Traducerea realizată de către paharnicul Toma Carra a unei lucrări bizantine denumite ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos.
• Legiuirile laice româneşti, care la rândul lor se divid în 2 categorii:
  • Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn
  • Legiuiri oficiale, promulgate de către domnii fanarioţi

Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn

Din prima categorie fac parte 2 lucrări foarte importante:

1. “Pandectele lui Toma Carra” întocmite de acest mare poet şi pravilist în 1806 din ordinal domnul fanariot Alexandru Moruzi. Pandectele se doreau a fi o lucrare cu o structură tripartită, prima parte referindu-se la persoane, a 2-a parte referindu-se la lucruri, a 3-a parte referindu-se la acţiuni (structura acestei lucrări este inspirată din Institutele lui Gaius). Paharnicul Toma Carra nu a putut realiza decât o parte.

• A doua lucrare rămasă la stadiul de proiect este „Manualul juridic a lui Andronache Donici”, elaborate de același mare pravilist în 1814. Este primul Cod civil românesc. Această lucrare de o valoare ştiinţifică excepţională nu a fost promulgată oficial, întrucât Andronache Donici era un simpatizant al mişcării cărvunarilor din Moldova, dezavuata de domnul Scarlat Calimah, iar al doilea motiv este rivalitatea dintre Andronache şi ceilalţi pravilişti oficiali ai domnului. Pe același fond, lucrarea sa nu a fost promulgată oficial, dar s-a aplicat în practica instanțelor de judecată până la adoptarea Codului civil Alexandru Ioan Cuza (1865).

Pravilele adoptate de către domnii fanarioţi la rândul lor sunt de două categorii:

• lucrări cu caracter de cod
• legiuiri speciale

Codurile promulgate oficial

Legiuirile care au un caracter de codificare sunt:

• Pravilniceasca Condică
• Codul Calimah
• Legiuirea Caragea

Pravilniceasca Condică

Pravilniceasca Condică, denumită în limba neogreacă este “ Sintagmation nomicon” iar în limba română - “Mica rânduială juridică”. A fost elaborată la 1775 din ordinul domnului AL. Ipsilanti şi a intrat în vigoare abia în 1780 datorită împotrivirii Imperiului otoman.

Izvoarele acestei pravile sunt

• Legea ţării
• Bazilicalele
• Jurisprudenţa sau poveţele
• Doctrina juridică modernă, şi anume lucrările lui Montesquieu şi Beccaria

Autorul prezumtiv al acestei pravile este Ienăchiță Văcărescu.

Dispoziţiile acestei pravile s-au aplicat de facto până în 1818, când a intrat în vigoare Legiuirea Caragea, şi de iure până în 1865, când a intrat în vigoare codul civil Al. Ioan Cuza.

Codul Calimah(Condica ţivilă a Moldovei)

Iniţiativa elaborării acestei pravile aparţine domnului Scarlat Calimah care în 1813 a alcătuit două comisii pentru elaborarea pravilei, una pentru versiunea în limba neogreacă şi cealaltă pentru versiunea în limba română.

Comisia pentru versiunea în limba neogreacă avea următoarea componență: Christian Flechtenmacher, pravilistul oficial al domnului Scarlat Calimah, Anania Cuzanos şi Andronache Donici.

Comisia pentru versiunea în limba română avea următoarea componență: Christian Flechtenmacher, Petrache Asachi şi Damaschin Bojinca.

Versiunea în limba neogreacă a fost promulgată oficial de către domnul Scarlat Calimah în anul 1817, iar versiunea în limba română a fost promulgată abia în 1833.

Același cod civil conţine 2032 de articole structurate în 3 părţi şi un preambul care conţine 24 de articole. În acel preambul se precizează în mod expres că Legea ţării este drept comun în toate materiile reglementate de cod. Prima parte este intitulată Dritul Persoanelor, a 2-a parte este intitulată Dritul Lucrurilor, a 3-a parte este intitulată în mărginirile ce privesc “Dritul persoanelor împreună cu al lucrurilor”. De asemenea, codul are şi 2 anexe care cuprind regulile referitoare la concursul creditorilor şi vânzarea la mezat.

Izvoarele acestei pravile au fost:

• Legea ţării
• dreptul bizantin
• Codul Civil francez de la 1804
• Codul Civil austriac de la 1811, acesta din urmă la rândul său elaborat pe modelul cod civil francez

Legiuirea Caragea

Legiuirea Caragea elaborată din porunca domnului Ioan Gh. Caragea şi intrată în vigoare la 1819.

Autorii acestei pravile sunt Atanasie Cristopol şi logofătul Nestor. Acesta din urmă era mare logofăt al dreptății, adică un fel de ministru de justiţie şi, de asemenea, a fost primul român profesor de drept la școala domnească.

Proiectul legiuirii Caragea, aşa cum a fost elaborat de cei doi, a fost revizuit de stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu.

Această lucrare, spre deosebire de Codul Calimah, este eterogenă, deoarece reuneşte laolaltă dispozițiile de drept civil, de drept penal şi de drept procesual.

Legiuirea Caragea este structurată în 6 părţi:

1. prima parte - Despre obraze (capitol referitor la persoane)
2. a 2-a parte - Despre lucruri (capitol referitor la bunuri)
3. a 3-a p - Despre Tocmeli (capitol referitor la contracte)
4. a 4-a p - Despre daruri şi moşteniri (capitol referitor la liberalităţi). Aceste prime 4 capitole alcătuiesc un Cod civil.
5. a 5-a parte - Despre vini, adică este un cod penal
6. a 6-a parte – Despre ale judecăţilor, adică este un cod de procedură

Legiuirile speciale

În afara acestor legiuiri oficiale, care au caracterul unor coduri, au existat şi legiuiri speciale, adoptate de-a lungul timpului de către domnii fanarioţi în anumite materii.

Spre pildă, o legiuire specială foarte importantă este intitulată Sobornicescul hrisov dat în 1785 de domnul Al. Mavrocordat prin care erau reglementate relațiile dintre boieri şi ţăranii clăcaşi cu referire la numărul zilelor de clacă şi la nart (cânt de muncă pe are târnul clăcaş trebuie să o presteze într-o zi de clacă).

O altă categorie - Ponturile sau Urbariile între care cel mai important “Pontul Boierescului” promulgat în 1805 de către domnul fanariot Al. Moruzi.

Principalele instituții din pravile

INSTITUIȚIA PROPRIETĂȚIIJ

Dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale de străvechiul drept de folosinţă al ţăranilor, proces care a debutat cu reforma lui Constantin Mavrocordat.

Marcând trecerea de la concepţia feudală a proprietății divizate la concepţia burgheză a proprietății absolute, aceste legiuiri prevăd ca atributele proprietății pot fi împărţite între două persoane din care una are dritul fiinţei lucrului, iar cealaltă are dritul folosului lucrului sau cele două drituri se pot reuni asupra aceleiaşi pers şi atunci dreptul de proprietate este desăvârşit său absolut.

Aceeaşi tendinţă se degaja şi din textele care prevăd ca raporturile juridice dintre boieri şi ţăranii clăcaşi izvorăsc dintr-un contract de emfiteoză, prin urmare se confirmă împrejurarea că aceste raporturi nu mai au o bază legală, ci o bază contractuală.

Aceasta înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor lor. Transmiterea folosinţei unui părţi din moşie către ţăranii clăcaşi în baza unor contracte încheiate cu boierii nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor lor. Mai mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde şi asupra altor categorii de terenuri, altele decât cele arabile, în baza unui aşezământ pentru păduri şi dumbrăvi, dat de domnul Al. Moruzi. Astfel, utilizarea pădurilor de către ţăranii clăcaşi pentru satisfacerea unor necesităţi personale este condiţionată de plata unei taxe denumite zeciuială, ceea ce înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra pădurilor.

Asistăm totodată la tendinţa unor domni fanarioţi ca prin interpretarea tendenţioasă a unor instituții juridice să ajungă la desfiinţarea dreptului străvechi de proprietate, atât ale ţăranilor, cât şi ale boierilor. Aceasta în vederea asigurării resurselor necesare căpătuirii clientelei lor politice.

Spre pildă, cu ocazia elaborării Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea că, la origine, toate pământurile au aparţinut domnului şi, ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească, astfel încât terenurile stăpânite fără hrisov de danie urmau să treacă în proprietatea domnului în calitatea sa de titular al lui dominium eminens.

Însă Sfatul de obşte al Moldovei a respins această interpretare dată de domnul Scarlat Calimah, arătând că, potrivit Legii Ţării, doar terenurile pustii şi pustiite sunt terenuri domneşti şi, chiar dacă am admite că la origine toate terenurile au fost domneşti şi au intrat în stăpânirea boierilor şi ţăranilor fără hrisov de danie, ele oricum au devenit proprietatea acestora prin efectul uzucapiunii celei mai lungi (prescriptio longissimi temporis cu termenul de 40 de ani care, potrivit bazilicalelor, se aplică şi imobilelor domneşti).

MATERIA PERSOANELOR

Clasificarea persoanelor se face “după noroc“ în:

• slobozi
• robi
• sloboziţi - adică ţăranii care munceau pe moşiile boiereşti denumiţi clăcaşi

Legislaţia adoptată în această perioadă este o expresie a interesului boierilor de a spori numărul zilelor de clacă ca măsură extensivă de creştere a producţiei agricole pe fondul antrenării ţărilor române în circuitul economic european.

Astfel, Pravilniceasca Condică stabileşte un minim de 6 zile de clacă şi maxim de 12 zile de clacă, în timp de Legiuirea Caragea stabileşte un minim de 12 zile de clacă pe an, fără maxim şi cu un nart sporit.

De asemenea, asistăm la o creştere impresionantă a numărului scutelnicilor şi posluşnicilor care nu avea obligaţii fiscale faţă de stat, ci doar faţă de boieri, motiv pentru care, în 1814, în Țara Românească, s-a stabilit că în niciun judeţ numărul scutelnicilor şi posluşnicilor nu poate fi mare decât numărul birnicilor.

În ceea ce priveşte robii, aceştia erau asimilaţi lucrurilor, însă li se recunoaște o capacitate juridică limitată, ca şi în cazul sclavilor, în măsura în care aceasta era necesară realizării unor interese ale proprietarilor lor. Spre ex. robii puteau să apară ca reprezentanți ai stăpânului în raporturile acestuia cu ale persoane.

Ca un element de noutate este reglementarea persoanelor juridice în cadrul unui capitol distinct, fapt explicabil prin apariţia primelor societăţi comerciale ca urmare a dezvoltării relațiilor de producție de tip capitalist. Acestea erau denumite tovarăşii în Pravilniceasca Condică şi în Legiuirea Caragea şi persoane moraliceşti în Codul Calimah.

Erau reglementate următoarele aspecte referitoare la tovărăşiile neguţătoreşti şi anume:

• Formarea capitalului social al societății comerciale
• Administrarea societăţii
• Răspunderea asociațiilor
• Participarea acestora la câştiguri şi pierderi
• Stingerea sau încetarea societăţii comerciale

ALTE INSTITUŢII REGLEMENTATE DE PRAVILE SUNT FAMILIA, RUDENIA ŞI CĂSĂTORIA.

În aceste materii, pravilele se inspiră cu precădere din dreptul bizantin.

Rudenia putea fi de sânge sub întreita linie: suitoare - dreaptă linie, coborâtoare - dreaptă linie şi lăturalnică linie, zice Codul Calimah, sau rudenia de sânge putea fi de sus, de jos sau de alături - Legiuirea Caragea.

O altă formă de rudenie era rudenia duhovnicească, cea rezultată din botez şi cununie.

Erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi între slobozi şi robi.

Copiii rezultaţi din relaţia unui om liber cu un rob erau, potrivit Codului Calimah, oameni liberi, iar în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, spre pildă, Legiuirea Caragea prevedea separaţia de corp a soţilor, adică despărțirea în fapt a soţilor.

 În ceea ce priveşte zestrea sau dota era consacrată regula evaluării sau preţuirii bunurilor mişcătoare (bunuri mobile) ce intrau în componenţa dotei, cu excepţia bunurilor mobile prin natura lor (spre pildă robii şi animalele, zice Codul Calimah) efectul fiind acela că în cazul în care zestrea trebuia înapoiată soţul trebuia să răspundă în limitele valorii fixate în momentul preţuirii. În ceea ce priveşte robii de zestre, atât Pravilniceasca Condică, cât şi Codul Calimah prevedeau ca aceştia trebuie restituiţi în acelaşi număr cu cei conţinuţi în foaia de zestre.

Adulterul soţiei ducea la pierderea zestrei care trecea în proprietatea bărbatului, iar soţia adulterină urma a fi închisă în mănăstire. Codul Calimah este mai sever şi prevede că dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soţului care, dacă timp de 2 ani de zile nu îşi ia înapoi soţia din mănăstire, ea rămâne închisă la mănăstire pentru tot restul vieţii. Legiuirea Caragea este mai puţin severă şi restrânge dreptul de proprietate al soţului la jumătate din zestrea soţiei adulterine, iar aceasta nu mai poate fi închisă în mănăstire aşa cum prevedea Codul Calimah.

În ceea ce privește obligaţia de înzestrare, Codul Calimah prevede ca ea revine părinţilor, sau, dacă aceştia nu sunt în viaţă, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea prevăd ca sarcina înzestrării fetelor revine fraţilor acestora prin aplicarea privilegiului masculinităţii.

Totodată, pravilele introduc instituţii noi, după modelul codurilor burgheze europene, cum ar fi

• Instituţia tutelei, denumită epitropie
• Instituţia curatelei, denumită curatorie pentru administrarea bunurilor copiilor minori şi orfani
• Domnul Scarlat Calimah a înfiinţat chiar şi judecătorii epitropicești pe lângă judecătoriile de la roman şi Huşi şi o comisie epitropicească la nivelul întregii Moldove pe lângă mitropolia de la Iaşi.
• Este reglementată şi instituţia adopţiei denumită înfiere
• Totodată sunt aşezate pe baze moderne răspunderea civilă şi răspunderea penală pe baza criteriului răspunderii personale. Astfel, Pravilniceasca Condică arată ca soţia nu răspunde pentru datoriile soţului şi nici pentru faptele penale ale acestuia săvârşite fără participarea ei, după cum nici părinţii nu răspund pentru faptele comerciale şi pentru faptele penale săvârşite de copiii lor care nu mai sunt nevârstnici şi, ca atare, nu se mai afla în întreţinerea lor.

MATERIA SUCCESIUNILORJ

Moștenirea putea fi deferită ab intestat sau potrivit testamentului lăsat de defunct, dacă acesta este valabil întocmit și își produce efectele.

În materia moștenirii legale au vocație succesorală cele 3 categorii de rude de sânge până la gradul VIII, precum și soția supraviețuitoare.

• Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii, el dobândește o parte virilă, cât a unui copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar
• Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului dintr-o căsătorie anterioară, soțul supraviețuitor dobândește o cotă indiviză în proprietate, cuprinsă între 1/6 și 1/3 din moștenire.
• În lipsa altor rude, soțul supraviețuitor dobândește întreaga moștenire.
• Dacă nu există succesori se declară vacantă, fiind culeasă de către stat.
• Bunurile robului decedat fără moștenire revin stăpânului acestuia.

Toate legiuirile adoptate consacră rezerva succesorală pe care o denumește partea legitimă, precum și moștenirea destinată sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuielilor de înmormântare și de omenie a defunctului.

Între legiuirile din Țara Românească și Moldova avem o serie de deosebiri. Codul Calimah – se deschide succesiunea și-n cazul declarării morții civile a persoanei pe care o declară moarte politicească. Toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere sinisfora, echivalentul lui collatio dotis(raportul bunurilor dotale) pentru a veni la moștenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah, copiii naturali au dreptul de moștenire, dar vin în concurs cu cei legitimi, în timp ce Legiuirea Caragea consacră vocația succesorală a copiilor naturali doar la moștenirea mamei. Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate, precum necinstirea, acuzarea pe nedrept prin acțiuni penale, neîngrijirea în caz de boală(motive enumerate de Legiuirea Caragea) sau vătămarea reputației familiei prin comportament imoral, nerespectarea dreptei credințe(motive prezentate de Codul Calimah).

Moștenirea testamentară este atunci când defunctul a lăsat un testament care își produce efectele, adică nu este caduc. Testamentul se putea întocmi în formă scrisă-diată, sau în forma orală a 5 martori, aceștia putând consemna în scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admiși ca martori conform Codului Calimah femeile, robii și desfrânații.

MATERIA OBLIGAȚIILOR

În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevede multe dintre principiile de bază ale contractelor, iar Codul Calimah dezvoltă o adevărată teorie generală a obligaţiilor, consacrând ca izvoare de obligaţii legea, tocmeala (contractul) şi vătămarea pricinuită cuiva (delictul).

Ambele coduri clasificau tocmelile după forma lor în:

• Scrise
• Nescrise (prin viu grai)

Codul Calimah face distincţie între contracte sau tocmeli:

• Unilaterale - cele care generează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante
• Bilaterale (sinalagmatice) - generează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante

Potrivit legiuirilor, condiţiile de validitate ale contractelor erau:

• Capacitatea: era denumită vrednicia persoanelor. Ea era amănunţit reglementată în Codul Calimah, afirmându-se în acest sens că tot omul se socoteşte vrednic de a-şi câştiga dritul, însă după rânduielile făcute de legi. Aceste legi, însă, restrângeau capacitatea unor categorii sociale, potrivit discriminărilor de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât şi pentru drepturile politice. Erau consideraţi incapabili sau nevrednici şi cei condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni grave pe toată durata executării pedepsei.

• Consimţământul: Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă şi vicleşug, adică să nu fie vițiat prin violenţă sau dol.

• Obiectul: Codul Calimah arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerţ, adică în circuitul juridic civil.

• Cauza: Legiuirea Caragea reproduce după modelul Codului Napoleon principiul cauzei licite şi morale, arătând ca tocmeala împotriva pravilelor şi a năravurilor celor bune (un contract încheiat cu încălcarea legii şi a moralelor) nu se întocmeşte.

În ceea ce priveşte contractele în special, Pravilniceasca Condică reglementează contractul de împrumut, iar Legiuirea Caragea şi Codul Calimah cuprind prevederi referitoare la o mare varietate de contracte:

• Vânzarea
• Donaţia
• Schimbul
• Contractul de împrumut
• Contractele de depozit şi comodat
• Contractul de mandat
• Arenda
• Chezăşia
• Zălogul

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Amănunţit reglementat în ambele legiuiri ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare pe care îl atinseseră relaţiile de producţie de tip capitalist.

Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă orală. Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor imobile şi a robilor. Erau instituite anumite incapacităţi la înstrăinare, spre pildă, egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau averile mănăstirilor pe care le administrau şi, de asemenea, erau instituite anumite incapacităţi la dobândire, spre pildă, necreştinii nu puteau dobândi moşii. Aceste interdicţii sunt reglementate în Codul Calimah.

De asemenea, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune dacă preţul era mai mic de jumătate din valoarea de circulaţie a bunul. Dacă, însă, cumpărătorul dorea să păstreze bunul trebuia să completeze preţul până la limita minimă prevăzută de lege.

CONTRACTUL DE DONAȚIE

Este reglementat în mod asemănător în cele două coduri fiind prevăzute în mod expres cauzele de revocare a donaţiilor şi fiind, totodată, reglementate şi darurile de logodnă, cele de dinaintea nunţii şi cele de a doua zi după nuntă.

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

Amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică care stabileşte

• obligativitatea înscrisului
• menţiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă
• faptul că alături de înscris la încheierea contractului trebuiau să fie prezenţi cel puţin 3 martori pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.

În cazul în care debitorul nu plăteşte la scadenţă, creditorul se adresa instanţei care stabilea vânzarea la mezat (la licitaţie publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanţie de aur, astfel încât creditorul să se îndestuleze din preţul obţinut. Dacă împrumutul era garantat cu garanţi personali, numiţi chezaşi, atunci pravilele consacră în favoarea chezaşilor beneficiile de diviziune şi de discuţiune.

Beneficiul de diviziune = dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a cere divizarea datoriei intre toţi chezaşii (când sunt mai mulţi chezaşi).

Beneficiul de discuţiune = dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a-i cere creditorului să îl urmărească mai întâi în justiţie pe debitorul principal (chezaş=debitorul accesoriu) şi numai dacă acesta se dovedeşte a fi insolvabil şi în limitele insolvabilităţii sale să îl urmărească în justiţie pe chezaş.

După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introduce conceptul de cambie în materia împrumutului denumită poliţă sau carte de împrumutare.

Toate legiuirile admit şi existenţa împrumutului cu dobândă, dobânda este fixată la maxim 10% pe an cu interzicerea anatocismului (=dobândă la dobânda) şi a cametei (dobânda mai mare decât cea maximă admisă de lege).

Însă, aceste reglementări nu au oprit fenomenul acordării de împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti, dovadă că era încetăţenită practica ținerii la muncă a ţăranilor debitori de către boierii creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.

CONTRACTUL DE ARENDĂ

Foarte amănunţit reglementat - arendarea moşiilor.

Erau reglementate şi varietăţi ale arendei: contractul de emfiteoză şi contractul de clacă.

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE

Foarte amănunţit reglementat - obiect: imobilele cu destinaţie de locuinţă.

Sunt prevăzute în amănunţime obligaţiile ţăranilor clăcaşi faţă de moşie:

• plata dijmei la tarla
• numărul zilelor de clacă
• interdicţia de a aduce îmbunătăţiri, de a clădi şi de a defrişa fără acordul moşierului
• dreptul stăpânului moşiei de a moşteni casa, gospodăria şi îmbunătățirile funciare realizate de către clăcaşii fugiţi de pe moşie sau care au murit fără a avea moştenitori

MATERIA DREPTULUI PENAL

Dreptul penal clasifică infracţiunile în vini mari şi vini mici, şi nu desprinde cu totul conceptul de infracţiune de persoana făptuitorului, infractorului.

O foarte importantă categorie de infracţiuni: acelea care sancţionează abuzurile slujbaşilor domneşti.

• Pravilniceasca Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor faţă de împricinaţi şi ale ispravnicilor faţă de locuitorii judeţelor şi, totodată, faptele de corupţie ale judecătorilor şi ale celorlalţi slujbaşi ai instanţelor de judecată.

O altă categorie de infracţiuni amănunţit reglementată: cea care sancţionează faptele îndreptate împotriva noului sistem probator în justiţie.

• Este incriminată plastografierea de acte, pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul domnesc.
• De asemenea, este incriminată mărturia mincinoasă, martorii mincinoşi condamnaţi fiind înscrişi într-o aşa-numită condica a şireţilor. De asemenea, este sancţionat şi traficul de influenţă.

O altă categorie de infracţiuni o reprezintă cele săvârşite în legătură cu activitatea comercială.

În această materie, este incriminată bancruta frauduloasă. Cei în cauză erau denumiţi= mufluzi mincinoşi, adică: comercianţii care în mod fals pretindeau că sunt în faliment, adică în stare de incapacitate de plată, pentru a se sustrage de plata datoriilor către creditorii lor.

De asemenea, este accentuată răspunderea personală, atât în materia despăgubirilor penale, cât şi a celor civile şi este sancţionată atât pe plan penal, cât şi pe plan civil încălcarea dreptului de protiris.

De asemenea, se menţin pedepsele fizice şi în continuare judecătorul are o largă posibilitate de apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime şi maxime ale pedepselor, ci conţin formule destul de echivoce de genul “să se pedepsească” sau “să se pedepsească greu”. Se realizează totuşi un progres în direcţia dozării pedepsei în funcţie de poziţia subiectivă a făptuitorului. Astfel, Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat şi omorul necugetat (infracţiunea de omor şi infracţiunea de ucidere din culpă).

DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI DREPTUL PROCESUALJ

Instanţele se constituie ca nişte organe colegiale, ierarhizate şi specializate, în cadrul unui sistem stabilit în Pravilniceasca Condică, sistem care cuprinde următoare categorii de instanțe:

1. Judecătoria după la judeţe: compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ţinerea condicilor de judecată (grefier) şi doi slujbaşi mai mărunţi ai instanţei (aprozi şi agenţi procedurali). Cu toate acestea, ispravnicii judeţelor păstrează atribuţiuni de judecată fie singuri, fie împreună cu judecătorul din cadrul acestei instanțe.
2. Departamenturile:

• în materie civilă:
• la Bucureşti - 2 departamenturi: unul compus din 8 judecători, celălalt din 7 judecători.
• la Craiova - o judecătorie cu 4 boieri judecători
• la Iași - departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mărunte şi Divanul Judecătoresc pentru pricinile mai mari.
• în materie penală:
• la București - un departament al vinovăţiilor denumit în greceşte criminalion
• la Craiova – instanța asemănătoare compusă din 3 boieri
• la Iași - un departament al afacerilor criminale
• în materia litigiilor cu caracter de extraneitate (în care una dintre părţi este un străin):
• în Țara Românească= departamentul străinelor pricini
• în Moldova = departamentul treburilor străine

3. Departamentul veniţilor boieri, precum şi Divanul Olteniei de la Craiova - aceste instanțe judecau în primă instanţă: litigiile dintre boieri şi ca instanţă de apel: apelurile formulate de împricinaţi împotriva hotărârilor pronunţate de celelalte departamenturi.
4. Divanul Domnesc - prezidat de către domn (Țara Românească + Moldova).

DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL  

Pravilele introduc o serie de reforme menite să modernizeze activitatea de judecată, spre pildă:

1. introduse condicile de judecată.
2. devine obligatorie redactarea în motivarea hotărârilor cu arătarea capului de pravilă.
3. devine posibilă reprezentarea în justiţie:
   1. prin mandatari
   2. prin avocaţi
4. Se înfiinţează registre de publicitate imobiliară şi se introduce obligativitatea înscrierii în aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conţinute în: zapise, diate, seneturi şi foi de zestre.
5. Este introdus sistemul recuzării judecătorilor
6. se introduc termene de prescripţie pentru dreptul material la acţiune şi pentru exercitarea opţiunii succesorale
7. şi, de asemenea, sunt legiferate proceduri speciale cum ar fi: procedura mezatului, procedura falimentului şi procedura arbitrajului.