Drept

Definiţie. Dezvoltarea comunitară este acţiunea planificată în vederea rezolvării unor probleme comune oamenilor care împărtăşesc acelaşi spaţiu geografic, au importante relaţii economice şi sociale sau manifestă solidaritate culturală sau filosofică. Aceasta presupune creştere, evoluţie, îmbunătăţire cât şi o mişcare de la forme de organizare simple la unele mai complexe.

            Abordarea sectorială menţionează mai multe laturi ale dezvoltării comunitare:

1. dezvoltarea tehnico-economică ce presupune introducerea de noi tehnologii, maşini şi utilaje care, în ultimă instanţă servesc şi unor scopuri sociale;
2. dezvoltarea structurii şi utilizării forţei de muncă (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, apariţia de noi profesii etc.);
3. dezvoltarea diviziunii sociale a muncii (creşterea diferenţierii ocupaţionale şi a specializării rolurilor);
4. dezvoltarea formelor de organizare şi de conducere la nivel macro-social;
5. dezvoltarea politică (democratizare, lărgirea bazei de conducere etc.);
6. dezvoltarea demografică (creşterea populaţiei; natalitate; mortalitate).

Categoriile realităţii sociale vizate de procesul dezvoltării comunitare sunt:

• instituţiile şi organizaţiile din comunitate;
• rudeniile, vecinătăţile, clanurile, familiile, grupurile de prieteni, agenţii economici, agenţii socioculturali şi politici etc.;
• aşezări, habitat, locuinţe;
• mediu: rural / urban;
• populaţie în general.

Caracteristicile dezvoltării comunitare:

1. schimbarea se produce cu sprijinul membrilor comunităţii, prin participare publică;
2. fiecare participant la schimbare înţelege că se ajută de fapt pe sine;
3. luarea deciziilor ce privesc dezvoltarea se face prin intensificarea democraţiei participative;
4. abordarea este holistică;
5. schimbarea se face în sens pozitiv şi este ireversibilă.

Luarea deciziilor poate implica o largă varietate de procese şi metode, cu grade diferite de participare publică, rezultând decizii luate unilateral – fără implicarea publicului – sau decizii luate prin consens, cu efecte durabile şi relevante pentru toate părţile. Excluzând luarea deciziilor în mod unilateral, există trei tipuri de procese ce implică publicul la procesul decizional: consultarea, consensul şi colaborarea.

Consultarea se referă la acele activităţi care cuprind diseminarea (împrăştierea) informaţiilor şi recepţionarea reacţiilor publicului. Tehnicile consultării sunt diverse: întâlniri publice, audieri, scrisori deschise etc., urmărindu-se nu doar informarea şi educarea publicului ci şi obţinerea de răspunsuri şi reacţii din partea acestuia, fără să existe însă vreo garanţie a utilizării ideilor, sugestiilor sau informaţiilor oferite de publicul participant.

Influenţa comentariilor recepţionate depinde de deschiderea sau bunăvoinţa autorităţilor.

Limitele consultării constau în faptul că există o permanentă incertitudine că sugestiile recepţionate vor fi folosite, procesul consultării având un caracter cvasiarbitrar şi formal.

Consensul este procesul prin care se stabilesc înţelegeri sau se găsesc soluţii cu care sunt de acord toate părţile implicate sau cel puţin nu se ridică obiecţii (Conform Oregon Departament of Land Conservation and Development).

Consensul se poate obţine dar cu grade diferite de suport şi are loc atâta timp cât nici una din părţi nu se află pe nivelul al şaselea din următoarea scală:

1. Toată lumea este de acord.
2. Este o idee bună.
3. Ideea merită atenţie.
4. Există rezerve. Trebuie să se mai discute unele aspecte.
5. Îngrijorare, dar nemanifestată deschis.
6. Obiecţii serioase. Se încearcă blocarea deciziei.

Deciziile luate prin consens pot fi rezultatul unui proces colaborativ, dar şi al unuia autoritar. Cel din urmă poate conduce la un consens fals sau superficial şi apare atunci când nu toate părţile acceptă decizia sau o acceptă sub presiunea gândirii de grup.

Colaborarea este procesul fundamental prin care părţi independente lucrează împreună pentru a rezolva o problemă ce le afectează viitorul sau care îi preocupă la un moment dat (Gray, 1989).

Caracteristicile esenţiale ale colaborării sunt:

1. implică mai puţină competiţie pentru că toţi participanţii la proces se consideră mai degrabă contribuitori decât competitori;
2. este bazată pe învăţare, împărtăşirea informaţiilor şi experienţei, iar informaţiile sunt folosite într-o manieră strategică;
3. permite evidenţierea valorilor comune şi a beneficiilor rezultate din diferenţele existente între părţi;
4. este asemănătoare cu negocierea dar se anexează pe interesele comune şi nu pe cele divergente;
5. alocă responsabilităţi participanţilor;
6. generează concluzii în urma unui proces interactiv, interativ, reflexiv.

Teoria Dezvoltării Comunitare nu furnizează prescripţii detaliate potrivite oricărui sistem comunitar, ci mai degrabă exprimă o perspectivă unitară asupra dezvoltării. De aceea, programele aplicative pot utiliza teoria doar ca un cadru conceptual orientativ, ca bază logică pentru elaborarea unui ghid de lucru într-un sistem deschis sau structural democratic.