Facilitarea comunitară este procesul de asistare a comunităţii pentru ca aceasta să se organizeze în vederea luării unor decizii, a unei atitudini sau acţiuni cu scopul rezolvării unor probleme comune, prin procese participative. Cel care efectuează activitatea de asistare se numeşte facilitator comunitar.
1) Rezultatele aşteptate în urma procesului de facilitare:
1.1. Rezolvarea unor probleme specifice, punctuale. Deseori oamenii din comunitate au probleme „mărunte” pe care le pot rezolva singuri, dar nu au exerciţiul de a lucra împreună şi de a eficientiza folosirea resurselor propriei comunităţi. De exemplu, aşteaptă ca primăria să rezolve problema canalelor de pe marginea drumului pentru ca apa de ploaie să nu mai inunde şoseaua. Primăria nu are bani, dar prin liderii comunităţii, oamenii pot fi ajutaţi să înţeleagă că, lucrând fiecare o zi sau două cu uneltele pe care le au, pot realiza singuri lucrările;
1.2. Planificarea unor proiecte şi scrierea propunerilor de finanţare. Facilitatorul trebuie să-i înveţe pe oameni exerciţiul planificării şi cum se poate scrie un proiect;
1.3. Dezvoltarea unor lideri locali responsabili. Primul pas al mobilizării comunităţii este transferul de abilităţi şi cunoştinţe către liderii acelei comunităţi.
1.4. Construirea unei organizaţii comunitare, care să reprezinte comunitatea şi să o mobilizeze ori de câte ori aceasta se confruntă cu o nouă problemă (formarea unui nucleu puternic, organizat);
1.5. Revitalizarea instituţiilor locale.
1.6. Crearea de coaliţii şi reţele.
2) Facilitare comunitară – organizare comunitară – dezvoltare comunitară.
Organizarea comunitară este un proces asemănător celui de facilitare din punct de vedere al etapelor, diferenţa fiind gradul de implicare a persoanei ce mobilizează comunitatea, a organizatorului comunitar. Organizatorul este la fel de activ în toate etapele procesului. Organizatorul este un bun cunoscător al comunităţii, şi, el fie face parte din comunitate, fie este angajat de aceasta să presteze munca respectivă.
Ca şi facilitatorul, rămâne „în umbră”. Coordonând dar nu „primind laurii” pentru succesul unei acţiuni. El este mâna dreaptă a liderilor, dar nu este lider.
Dezvoltarea comunitară este, de fapt, rezultatul folosirii, ca instrumente de lucru, a facilitării comunitare sau / şi organizării comunitare.
Facilitatorul comunitar are un rol activ în special în primele etape ale procesului pentru ca în ultima etapă el să fie mai mult o persoană resursă, rolul său activ fiind preluat de către liderii comunitari.
- Principiile de acţiune ale facilitatorului:
- facilitatorul reţine ideile şi părerile membrilor unei comunităţi, nu oferă acestora propriile păreri;
- el este atent la CUM participă membrii grupului pe tot parcursul acestui proces, nu numai la ce se obţine;
- facilitatorul este imparţial .
- Inventarul aptitudinilor personale
Abilităţile cerute (pe baza testelor) de activitatea facilitatorului se axează pe:
- comunicare;
- organizare;
- lucrul cu oamenii, în grupuri de oameni;
- cunoştinţe necesare în domeniu.
- Abilităţi de facilitare
Facilitatorul trebuie să deţină:
- cunoştinţe de bază legate de comunicare şi abilitatea de a comunica eficient;
- cunoştinţe despre dinamica grupului, abilitatea de a lucra cu grupuri;
- cunoştinţe şi abilitatea de a organiza întâlniri eficiente;
- noţiuni legate de motivaţie;
- abilitatea de a transmite acest gen de cunoştinţe –specifice muncii de facilitator – altora;
- cunoştinţe legate de planificare;
- noţiuni legate de structura procesului de facilitare comunitară.
Un aspect esenţial în activitatea facilitatorului îl reprezintă transferul cunoştinţelor şi abilităţilor către lideri.
3) Etapele facilitării comunitare
- a) cercetarea / culegerea de date şi informaţii despre comunitate, care include:
- documentarea = identificarea elementelor caracteristice comunităţii, date istorice, demografice, situaţia şcolarizării etc.;
- realizarea primului contact cu comunitatea;
- elaborarea „hărţii” comunităţii;
- b) identificarea nevoilor şi liderilor comunităţii:
- discuţii din „uşă în uşă”;
- interviuri cu liderii;
- c) mobilizarea liderilor şi a comunităţii:
- întâlnirea liderilor;
- motivarea liderilor;
- dezvoltarea de abilităţi liderilor;
- mobilizarea comunităţii;
- întâlnirea comunităţii;
- d) planificarea:
- planificarea activităţilor;
- planificarea pentru susţinerea şi întărirea structurii comunitare.
- Etapa de culegere a informaţiilor
- Documentarea. Sursele oficiale de informaţii se ordonează ierarhic:
- la nivel judeţean;
- la nivelul municipiului / comunei.
Datele oficiale culese se completează cu date din teren, urmărindu-se descrierea comunităţii pe patru dimensiuni:
- dimensiunea fizică (spaţială, geografică): localizare geografică, relief, climă, elemente de urbanism şi amenajarea teritoriului etc.;
- dimensiunea socio-demografică: numărul locuitorilor, structura pe vârstă şi sex, căsătorii, divorţuri, populaţie activă / ocupată, decese etc.;
- dimensiunea dotării edilitare: starea drumurilor, surse de alimentare cu apă, reţeaua de distribuţie a apei, sistemul de canalizare, clădiri publice etc.;
- dimensiunea economică: activităţi aducătoare de venit, ocupaţii tradiţionale etc.
O listă orientativă a surselor formale de date / informaţii ar fi:
La nivel judeţean:
- Prefectura – Serviciul Analize, Sinteze şi Rapoarte;
- Consiliul Judeţean;
- Direcţia Programe, Prognoze şi Buget-Finanţe;
- Comisia de urbanism şi sistematizare a teritoriului;
- Camera de servicii publice;
- Serviciul de stare civilă;
- Direcţia Judeţeană de Statistică;
- Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului Administrativ (OCOTA);
- Direcţia tehnică;
- Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială;
- Direcţia Sanitară;
- CONEL;
- ROMTELECOM;
- Direcţia Generală de Poştă şi Telecomunicaţii;
- Inspectoratul Şcolar Judeţean;
- Agenţia de Protecţia Mediului.
La nivelul municipiului / comunei:
- Primăria:
- secretarul primăriei care are evidenţa datelor statistice referitoare la comunitate şi care, de regulă, este persoana cea mai informată;
- agentul agricol;
- agentul fiscal;
- primar, viceprimar;
- dispensarul medical;
- dispensarul veterinar;
- Şcoala (director, profesor, diriginţi, învăţători, educatori);
- Poştă;
- Poliţie;
- Biserică.
Acest al doilea nivel de informare (local) are dublu rol:
- de verificare a informaţiilor obţinute la nivel judeţean, întrucât deseori apar distorsiuni;
- de obţinere a informaţiilor de detaliu pentru a se stabili care este comunitatea (nu comuna) care are nevoie de facilitare (datele judeţene sunt pe comună nu comunitate).
Primul contact cu comunitatea
Această etapă poate fi numită „Faţă în faţă cu tine însuţi”, prin care facilitatorul abordează primul locuitor.
Experienţele primului contact cu comunitatea sunt diferite pentru că fiecare comunitate are specificul său. Există câteva elemente care trebuie luate în calcul înainte de intrarea în orice comunitate:
- ţinuta vestimentară să fie moderată, nici foarte elegantă nici neglijentă;
- limbajul să fie accesibil la nivelul de pregătire al persoanei cu care se discută;
- de la început trebuie justificată prezenţa în comunitate şi odată cu prezentările se explică motivul veniri / intrării în comunitate.
Harta comunităţii
Pe lângă harta fizică (geografică) ce prezintă căile de acces, poziţionarea faţă de alte localităţi etc., este foarte importantă şi utilă întocmirea unei hărţi sociale (sociograma sintetică a comunităţii) şi o hartă a puterii ca imagine grafică a recunoaşterii liderilor de către comunitate. Uneori, pe aceeaşi hartă pot fi menţionate toate elementele: fizice, sociale şi de putere.
Informaţiile referitoare la mediul social trebuie să cuprindă: grupurile minoritare, reţeaua de legături de rudenie, de prietenie, vecinătate, profesională etc.
Elementele vizate de facilitator sunt:
- oamenii:
- cei ce doresc să se petreacă o schimbare în comunitate;
- cei care au anumite probleme specifice;
- cei care au calitatea şi capacitatea de a mobiliza alţi oameni;
- liderii formali politici şi sociali;
- liderii de vârstă;
- cei care au calităţi oratorice şi persuasive etc.
- b) istoria şi evenimentele:
- cele din trecut, care au influenţat viaţa comunităţii;
- cele recente, al căror impact este încă neclar;
- cele ce se prefigurează;
- evenimentele care antrenează, de regulă, comunitatea;
- istoria economică;
- c) locurile:
- aşezămintele, locurile sau instituţiile cele mai căutate şi frecventate de localnici (biserica, primăria, magazinele etc.);
- aşezarea caselor sau blocurilor pe o stradă / cartier;
- poziţia străzilor în raport cu zona centrală;
- locuri de întâlnire la sărbători şi evenimente speciale din viaţa comunităţii;
- locuri de petrecere a timpului liber etc.
- Etapa de identificare a nevoilor şi liderilor comunităţii.
Principiul de lucru în această etapă este: „Nu presupune, întreabă”.
Facilitatorul este un centralizator de informaţii şi în nici un caz lider de opinie.
Metodele utilizate sunt:
- discuţii, din uşă în uşă;
- interviul cu liderii.
Informaţiile culese prin metoda „din uşă în uşă” sunt, deseori mai importante decât cele furnizate de oficialităţile locale.
Diagnosticul comunităţii prin aceste două metode, alături de cele utilizate în etapa anterioară vizează aspectele de ordin geografic, economic şi social, urmărindu-se identificarea elementelor specifice pe caracteristici:
- structuri politice şi administrative;
- elemente demografice;
- economie;
- relaţii de putere / stratificare socială;
- existenţa şi capacitatea de influenţă a liderilor;
- organizaţii şi funcţiile lor;
- elemente culturale şi de tradiţie;
- sănătate, asistenţă medicală, alimentaţie;
- educaţie;
- istoria comunităţii;
- existenţa mass-media / a unor canale de comunicare.
Discuţii din uşă în uşă
Sunt un tip de interviu nestructurat, de scurtă durată – maxim 15’ - care se desfăşoară la locuinţele celor din comunitate (în mediul rural chiar şi la poartă). Faptul că este un interviu de scurtă durată nu înseamnă că se renunţă la partea introductivă, de prezentare personală şi a scopului discuţiei. Este recomandabilă prezentarea unei legitimaţii sau a unui ecuson. Întrebările trebuie să fie simple, scurte, în termeni accesibili. Dacă intervievatul doreşte să vorbească mai pe larg,nu trebuie oprit,ci doar dirijat treptat, cu tact, astfel încât să poată fi atins scopul interviului.
Există câteva reguli care măresc eficienţa interviului de acest gen:
- nu se discută cu mai multe persoane deodată, pentru a se evita influenţa opiniei personale;
- se folosesc tehnicile de comunicare eficientă (înlăturarea barierelor, de comunicare);
- este importantă părerea cât mai multor oameni;
- interviul trebuie să se desfăşoare în toate zonele comunităţii şi în toate grupurile minoritare identificate în faza de documentare sau chiar în etapa în curs;
- nu trebuie omisă abordarea liderilor formali – directorii de şcoală, oameni de afaceri etc.;
- este recomandabil ca părerile expuse la o astfel de discuţie să nu fie transmise următoarelor persoane intervievate. Dacă totuşi interlocutorul insistă, se pot da răspunsuri la finalul discuţiei;
- se pun întrebări pentru a obţine informaţii suplimentare, respectându-se următoarele criterii:
- se pune o singură întrebare o dată;
- întrebările sunt clare şi concise;
- se pun întrebări deschise;
- se pun întrebări pentru aprofundarea cunoaşterii;
- se oferă timp suficient pentru răspuns;
- se păstrează tăcerea atunci când interlocutorul se gândeşte.
ÎNTREBĂRI CHEIE – în cadrul unui interviu prin metoda „din uşă în uşă”:
- Ce vă place cel mai mult la comunitatea dumneavoastră?
- Ce vă place cel mai puţin?
- Este o problemă care vă deranjează în mod deosebit?
Dacă da:
- Cine credeţi că trebuie să o rezolve?
- Credeţi că oamenii din comunitate pot ajuta la rezolvarea ei?
- Dacă da, în ce fel?
- Sunteţi dispus să sprijiniţi un program care să conducă la rezolvarea problemei?
- Dacă da, în ce fel?
PAŞII INTERVIULUI:
- Stabilirea obiectivelor;
- Fixarea întrebărilor cheie;
- Stabilirea numărului de interviuri şi intervalul de timp alocat;
- Stabilirea de întâlniri periodice cu echipa de operatori de teren (dacă sunt);
- Prelucrarea;
- Analiza informaţiilor culese.
AVANTAJE
- cuprinde o mare varietate de oameni;
- constituie începutul unei relaţii personale şi ajută la identificarea potenţialului de lider al persoanei respective;
- poate atrage oamenii pentru acţiuni concrete;
- promovează şi oferă o imagine corectă a acţiunii derulată de facilitator.
DEZAVANTAJE
- necesită timp;
- în mediul urban este, deseori, dificil de realizat, pentru că oamenii sunt mai reticenţi şi acceptă mai greu accesul în casă a unui „necunoscut”;
- în mediul rural este dificil de a nu se supune atunci când facilitatorul este servit cu mâncare şi băutură.
Alte aspecte ale acestei metode vizează faptul că realitatea oferită de munca de teren depăşeşte cadrele teoretice, necesitând soluţii noi pentru situaţii neaşteptate. Se poate întâmpla, de pildă, ca în jurul facilitatorului să se strângă vecinii sau trecătorii curioşi, care cu greu pot fi împiedicaţi să intre în discuţie.
Soluţia poate consta în a renunţa la discuţia cu o singură persoană şi oferirea posibilităţii tuturor să-şi exprime opinia. Acest gen de discuţie a fost denumit „discuţie cu grupuri ad-hoc”, pentru că se află la jumătatea distanţei între interviul individual şi focus-grup, care este o discuţie de grup pregătită şi anunţată anterior.
Experienţa arată că, adesea, aceste grupuri ad-hoc sunt o bună ocazie pentru facilitator de a sesiza modul de interacţiune între localnici.
Dinamica grupului poate furniza primele indicii în legătură cu ierarhia reprezentanţilor diferitelor grupuri sociale şi anticipează comportamentul locuitorilor într-o viitoare întâlnire organizată a comunităţii.
Discuţia de acest gen, are însă şi unele dezavantaje: anumite întrebări iniţiale s-ar putea să rămână fără răspuns, iar înregistrarea intervenţiilor şi a reacţiilor participanţilor este dificilă.
Recomandările pentru facilitatorul aflat în această situaţie sunt următoarele:
- să nu plece cu un plan de lucru rigid, în minte;
- să nu ignore nici un aspect al discuţiilor de grup: structura grupului după sex, vârsta aproximativă; reacţiile verbale ale participanţilor, dar şi cele non-verbale (ton, mimică, gestică, postură etc.);
- să-şi evalueze, iniţial, potenţialul de a face faţă unei astfel de discuţii şi abia apoi să ia decizia de a o încuraja sau încheia.
Interviul cu LIDERII este diferit de cel precedent, prin aceea că este anunţat, programat şi durează ceva mai mult (30, 40 minute). Acesta se desfăşoară cu liderii identificaţi de majoritatea locuitorilor din comunitate, dar şi cu liderii din „domeniul problemei” identificate ca prioritară pentru comunitate. Scopul interviului cu liderii este dublu:
- de a afla informaţii suplimentare privind nevoile comunităţii, din punctul de vedere al acestora;
- de a informa liderii, în detaliu, cu privire la paşii următori ai procesului de facilitare, de a evalua gradul în care aceştia s-ar putea implica în problema identificată de comunitate ca prioritară şi, astfel, se poate iniţia un proces de mobilizare a liderului ca să devină mai activ în lucru cu comunitatea în problema respectivă.