Este de necontestat că în ultimele decenii dezbaterile internaţionale privind „Libertăţile publice şi Drepturile omului” au cunoscut o amploare deosebită. Organismele Internaţionale specializate şi, în primul rând, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului şi Subcomisia pentru Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor, Organismele guvernamentale specializate, precum şi organizaţiile neguvernamentale au acordat şi acordă o atenţie deosebită problematicii drepturilor omului, punând accent pe:
- explicarea conceptului;
- analiza exigenţelor pe care le implică;
- examinarea realităţilor în acest domeniu în diferite zone şi regiuni ale lumii.
Dacă înaintea Revoluţiilor din Centrul şi Estul Europei din anii 1989-1991, un accent deosebit se punea pe dezvăluirea încălcărilor frecvente şi repetate ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în această zonă, acum sunt relevate:
- evoluţiile pozitive înregistrate;
- cerinţele de promovare, în continuare a drepturilor omului;
- garanţiile ce se impun pentru ca aceste drepturi să fie efective.
Abordat din unghiuri de vedere diferite, conceptul Drepturilor omului este receptat de comunităţile umane şi de către fiecare membru al acestora ca o instituţie firească, ce îngăduie:
- înţelegerea mai completă şi mai exactă a statutului fiinţei umane în cele mai diferite ipostaze ale sale;
- cunoaşterea mijloacelor politice, juridice, sociale, economice necesare pentru respectarea acestui statut;
- garantarea împlinirii cerinţelor impuse de acest statut prin măsuri adecvate de pedepsire a celor vinovaţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor inerente tuturor oamenilor.
În concepţia lui Platon (apud. D. Mazilu), sufletul omului este alcătuit din trei părţi:
- raţiunea, care îşi are sediul în cap;
- instinctele generoase, care îşi au sediul în inimă;
- poftele grosolane, care îşi au sediul în stomac.
În analiza pe care o face societăţii, Platon (427-347 î.e.n.) ajunge la concluzia că „dreptatea e de fapt un bine pentru oricine altul, decât pentru cel drept”.
Aristotel din Stagira (384-322 î.e.n.) sau Stagiritul, susţine că „omul are două mobiluri puternice: proprietatea şi dorul, care au un rol hotărâtor în opţiunile şi acţiunile umane.
În lucrarea „Politica”, Aristotel arată că familia este nucleul elementar al societăţii şi care contribuie la dezvoltarea proprietăţii private. În concepţia lui „omul este social prin natura sa, iar familia este prima treaptă de asociere a oamenilor, asocierea mai multor familii ducând la crearea satelor şi oraşelor; unirea mai multor sate şi oraşe dau naştere statului.
Arătând rolul individului în societate, bineînţeles făcând distincţie între stăpânii de sclavi şi sclavi (sclavul = un bun însufleţit), Aristotel spune că individul este o unitate şi că familia, cetatea, statul constituie pluritatea , iar desfiinţarea familiei, a proprietăţii private ar fi împotriva tendinţelor naturale, fiind dăunătoare.
Marcus Tullius Cicero (63 î.e.n. – 8 e.n.) condamnă „manierele tiranice şi metodele tiranice de conducere în societate, apreciind că ele nu pot duce la menţinerea autorităţii”. Mijloacele prin care se menţine autoritatea sunt, în concepţia lui „moderaţia şi cumpătarea”, iar autoritatea „nu trebuie să se întemeieze pe teamă, ci trebuie să fie rodul deplinei iubiri dintre oameni”.
Cicero argumentează că „dintre toate mijloacele, nimic nu este mai potrivit a-ţi dobândi şi păstra autoritatea decât a te face iubit, şi nimic mai dăunător, decât a inspira teamă”.
Seneca spunea că „omul este ceva sfânt pentru semenul său” şi de aceea trebuie respectat, să nu i se aducă vreo atingere.
Carus Titus Lucreţius aprecia că „fericirea este un scop al vieţii” iar „lipsa oricărei suferinţe, a oricărei nelinişti, a oricărei temeri” constituie realizarea fericirii. Iată că „dreptul la fericire” este unul dintre drepturile cele mai nobile ale omului şi el presupune realizarea libertăţii. Problema este cea a găsirii căilor şi mijloacelor de realizare, de dobândire a acestui drept.
Spinoza considera că menirea statului nu este aceea de „a constrânge pe cetăţeni prin teamă”, ci aceea „de a înlesni tuturor traiul zilnic şi munca nestingheritoare”.
Mihai Eminescu atrăgea atenţia că munca este esenţa libertăţii „fără muncă nu există nici libertate”. Cel care nu are nimic şi nu ştie să se apuce de un meşteşug, chiar dacă-i dai toate libertăţile posibile tot rob este. Rezultă că „sistemul libertăţilor e sistemul muncii” (apud D. Mazilu).
De asemenea „Dreptul la vot reprezintă exerciţiul unei importante libertăţi publice” (Al.D. Xenopol, 1847-1920, istoric, sociolog, filosof). Solidaritatea socială este, şi ea o expresie a drepturilor şi libertăţilor publice.
Eminentul sociolog român Dimitrie Gusti (1880-1955) demonstrând că „solidaritatea socială este circumscrisă în conceptul drepturilor omului, surprinde câteva elemente esenţiale care o definesc şi anume (apud. D. Mazilu):
- fiind o expresie a drepturilor şi libertăţilor publice, solidaritatea socială se exercită şi se manifestă în sensul promovării şi realizării unor drepturi greu de înfăptuit în absenţa solidarităţii;
- solidaritatea se manifestă în acţiunea umană.
Ca expresie a drepturilor şi libertăţilor publice solidaritatea se manifestă:
- în multe cazuri ca o acţiune spontană, şi
- ca o acţiune reglementată.
În ambele situaţii are aceeaşi finalitate şi anume într-ajutorarea / sprijinul reciproc.