Literatura de specialitate pune în evidenţă Drepturile omului şi libertăţilor publice şi prin dezbaterea pe larg a raporturilor existente între:
1) dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv;
2) dreptul natural şi dreptul pozitiv.
Dreptul obiectiv este ansamblul normelor juridice care prefigurează scopurile generale ale vieţii sociale” (M. Popa, 1996).
Aceste norme au caracter obligatoriu.
Calificarea dreptului în ipostaza de „obiectiv” nu înseamnă că normele juridice ar avea o existenţă independentă de voinţa, interesul sau conştiinţa oamenilor, fiindcă se are în vedere ansamblul normelor juridice, indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă (Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1993, p. 15).
Dreptul subiectiv „defineşte facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau apăra un anumit interes, legalmente protejat, împotriva oricărei încercări sau acţiuni de încălcare” (Jean Carbonnier, apud D. Mazilu, 2006). Dreptul subiectiv – spune D. Mazilu – însoţeşte fiinţa umană, încă din perioada concepţiunii – când fătul are deja o capacitate de folosinţă – şi până la moarte, care implică mai multe drepturi şi obligaţii, inclusiv cele legate de succesiune.
Dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului, pe care acesta o poate valorifica sau nu, ca de exemplu, dreptul de a încheia un contract, dreptul la recurs etc.
Dreptul natural reflectă nevoia omului de a trăi în societate, pentru că acolo unde există o societate organizată există şi „drept”, iar omul posedă instinctul sociabilităţii care presupune anumite reguli, norme.
Pornind de la dreptul obiectiv, se poate spune că dreptul pozitiv „nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare” (I. Ceterchi, I. Craiovan, 1993).
Altfel spus, dreptul natural este un „drept etern” iar dreptul pozitiv este cel în vigoare.
Dreptul natural porneşte de la câteva principii:
- respectarea a tot ceea ce este al altuia;
- în relaţiile sale naturale cu ceilalţi membri ai Comunităţii, omul îşi asumă anumite obligaţii, impunându-se principiul respectării angajamentelor;
- principiul reparării pagubelor pricinuite altora. Hugo Grotius preciza că dincolo de motivaţiile invocate de oameni în diferite ipostaze, repararea pagubelor pricinuite altora se impune cu necesitate, deoarece numai pe această cale:
- va fi descurajată provocarea unor pagube;
- oamenii se vor simţi la adăpost de acte sau fapte comise împotriva lor, acte şi fapte de natură a le provoca pagube. Reprezentanţii Şcolii Dreptului natural au considerat că „repararea pagubelor pricinuite este de natură să pună ordinea ce se impune în relaţiile dintre oameni, obligându-i să aibă respectul ce se cuvine pentru orice bun ce aparţine altuia”;
- principiul pedepsei echitabile, adică a unei pedepse meritate, aplicată în raport cu gravitatea faptelor comise.
Fiecare fiinţă umană are mai multe drepturi naturale cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la existenţă, dreptul la sănătate etc. Principiile fundamentale ale Dreptului Natural călăuzesc legiuitorul să promoveze asemenea norme pozitive, deci active, care să guverneze viaţa, existenţa, sănătatea şi securitatea fiecărei fiinţe umane. Raportul între Dreptul Natural şi Dreptul pozitiv – spune D. Mazilu – apare astfel ca un raport de la principiul fundamental la normă în acţiune, în vigoare. Conceptul Drepturilor Omului conţine şi defineşte ansamblul libertăţilor, pentru că accentul pus asupra acestor drepturi este „pe ideea şi realitatea libertăţilor noastre”. Avem drepturile ce ni se cuvin dacă ne bucurăm de libertăţile noastre.
J.J. Rousseau spunea că „libertatea este expresia cea mai edificatoare a drepturilor pe care oamenii trebuie să le aibă … iar libertatea nu se cerşeşte ci se cucereşte”, atrăgând, totodată, atenţia ca „este mai de dorit o libertate primejdioasă decât o sclavie liniştită”.
Unul dintre marii lideri ai Revoluţiei Franceze din 1789 aprecia că „libertatea se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia”.
Mai târziu, cu deosebire în ultimele decenii, pentru a pune în evidenţă locul şi rolul libertăţii în exercitarea drepturilor omului şi pentru a sublinia că acestea se realizează în societate, în cadrul fiecărei comunităţi umane, deci, într-o relaţie permanentă cu ceilalţi, se foloseşte, tot mai mult conceptul „libertăţi publice”.
Realizarea libertăţii individuale se manifestă prin realizarea libertăţilor publice şi invers.