Unul dintre documentele cele mai importante în procesul consacrării Drepturilor omului şi Libertăţilor publice este „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” elaborată şi promovată de Revoluţia Franceză din 1789, adoptată de către Adunarea Naţională a Franţei, la 2 octombrie 1789.
Acest document de referinţă în gândirea mondială privind Drepturile omului a valorificat toate contribuţiile anterioare în domeniu, aducând totodată, contribuţii noi la elaborarea conceptului privind Drepturile omului. Nici un document sau lucrare de referinţă din acest domeniu nu au putut evita această Declaraţie, care va rămâne şi în viitor una din principalele surse de inspiraţie în problema dezbaterilor asupra Drepturilor omului şi Libertăţilor publice, ea fiind unul din textele fundamentale care au stat la baza „Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului”, adoptată la 10 decembrie 1948.
Declaraţia Revoluţiei Franceze abordează statutul fiinţei umane din perspectiva:
- a) drepturile naturale inalienabile – dreptul la viaţă, la existenţă, la sănătate, la securitate, şi
- b) drepturile cetăţeneşti, în sensul relaţie fiinţei umane cu Cetatea (D. Mazilu, 2006).
Într-o ţară / comunitate fiecare cetăţean are drepturi şi obligaţii publice, care sunt corelate cu drepturile şi obligaţiile publice ale celorlalţi. Chiar din titlul Declaraţiei se desprinde ideea că, fiecare om are şi calitatea de cetăţean (există şi apatrizi dar şi ei se supun legilor) adică, aparţine unei patrii anume şi locuieşte pe un anumit teritoriu, face parte dintr-o naţiune.
„Nesocotirea drepturilor omului sunt singurele pricini ale relelor publice şi ale corupţiei guvernelor”.
Revoluţia Franceză avea să recunoască tuturor fiinţelor umane unul din cele mai importante drepturi, acela de a se naşte şi a trăi în libertate, consacrat în formula celebră, care avea să fie preluată de toate documentele ulterioare în domeniu şi anume că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”.
Între dezideratele majore, Revoluţia Franceză a înscris pe frontispiciul său „Libertate, Egalitate, Fraternitate”.
În conţinutul celorlalte articole ale Declaraţiei sunt stipulate căile şi modalităţile practice pentru conservarea şi realizarea „drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului” (libertatea, proprietatea, siguranţa şi opunerea la asuprire).
În articolul IV al Declaraţiei se stipulează că „libertatea constă în putinţa de a face tot ceea ce nu vatămă altuia”, precizează în acest fel că, „practicarea drepturilor naturale ale omului nu are alte margini decât cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii realizarea aceloraşi drepturi”.
Revoluţia Franceză a consacrat principiul potrivit căruia „legea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că pedepseşte”. Toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii, sunt deopotrivă admişi „la toate demnităţile, la toate locurile şi slujbele publice, după capacităţile lor şi fără altă deosebire în afară de virtuţile şi talentele lor”. Aceste principii au fost preluate şi consacrate în toate legile fundamentale ale ţărilor democratice.