Se consideră că ideile privind libertatea şi egalitatea s-au răspândit cu mai multă intensitate în ţările române sub influenţa schimbărilor petrecute în secolul al XVIII-lea în Europa occidentală şi, în principal, a celor survenite în Franţa în anii revoluţiei.
La începutul secolului al XIX-lea, în Moldova a început o mişcare de „emancipare politică”, ce a condus la elaborarea Constituţiei din 1822, apreciată ca un pas important în consacrarea drepturilor şi libertăţilor publice. Această Constituţie a fost considerată ca având un „caracter aristocratic” deoarece nu formula drepturile electorale. Alături de alţi analişti D. Mazilu consideră că „Proclamaţia de la Izlaz” din 9 iunie 1948 reprezintă o adevărată Declaraţie a drepturilor omului, afirmându-se că „tot românul este liber”.
Nicolae Iorga (apud D. Mazilu, 2006) sublinia că „libertatea cuvântului” este una din cele mai mari cuceriri în domeniul drepturilor omului. Analiştii români recunosc valoarea şi principiile consfinţite în Magna Charta Libertatum, cât şi a Bill-urilor, precum şi a Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite din 1776. De asemenea, se recunoaşte impactul hotărâtor asupra consacrării drepturilor omului pe care l-a avut Revoluţia Franceză.
„Rolul libertăţii civile şi politice” sunt considerate „două principii pe care se reazemă societatea modernă”.
Democraţia adevărată „trebuie să se reflecte în structurile pe care le promovează pentru ocrotirea tuturor intereselor îndreptăţite”.
În istoria românilor, un alt moment de referinţă în consacrarea drepturilor omului şi a libertăţilor publice, l-a reprezentat „Constituţia din 1866” apreciată a fi „o reglementare liberală în spirit european”, ea garantând poporului român toate libertăţile publice de care se bucură popoarele cele mai liberale din Europa civilizată. Această Constituţie a consacrat:
- libertatea conştiinţei;
- libertatea individuală;
- egalitatea înaintea legii;
- egalitatea în dobândirea exerciţiului drepturilor politice;
- inviolabilitatea domiciliului;
- libertatea întrunirilor;
- libertatea presei;
- dreptul de asociere;
- inviolabilitatea proprietăţii de orice natură;
- libertatea învăţământului;
- participarea tuturor românilor la drepturile civile şi politice şi toate libertăţile publice.
Constatându-se încălcarea unora dintre aceste drepturi şi libertăţi, analiştii au ajuns la concluzia că garanţiile nu erau complete şi nici cele mai adecvate.
Constituţia din 1923 dezvoltă şi precizează mai bine drepturile şi libertăţile publice, stipulate în Legea fundamentală din 1866, reuşind să ofere un cadru juridic adecvat împrejurărilor, pentru ca „personalitatea fiecăruia să se afirme cât mai bine”.