Drept

 În ştiinţa şi practica dreptului, un domeniu central îl reprezintă materia “Răspunderea Juridică”. Aceasta pentru că răspunderea juridică este, în esenţă, o garanţie a realizării dreptului, un factor de eficienţă a acestuia.

             Răspunderea juridică este considerată de savanţi „cheia de boltă” a întregii răspunderi sociale, poziţie ce continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri pănă azi, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluţie a întregii vieţi sociale.[1]

          Răspunderea juridică este o instituţie importantă în orice sistem de drept, alcătuită din totalitatea normelor care reglemntează ansamblul raporturile juridice de răspundere.

          Noţiunea modernă de răspundere juridică este de dată relativ recentă. Încă din secolul trecut, sub influenţa doctrinei civile şi a celei penale, răspunderea a fost privită, mai ales de autorii francezi ca o obligaţie de a suporta o daună (o reparaţie) sau o sancţiune. Astfel, s-a afirmat că responsabil este acela care este ţinut să repare o daună. Alţi autori au considerat această definiţie ca fiind prea largă întrucît, potrivit ei, responsabil juridic ar fi şi cel ce-şi produce singur o daună. Pentru delimitare s-a arătat că, responsabilitatea presupune totdeauna un conflict între două părţi, iar responsabil ar fi acela care este ţinut să repare o daună.[2]

     În literatura de specialitate autohtonă şi română sunt diferite abordări teoretice ale fenomenului răspunderii juridice.

     Spre exemplu, Gh. Avornic, menţioneză că “răspunderea juridică este o măsură de constrîngere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite şi exprimată   prin aplicarea unor sancţiuni cu caracter material, oranizaţional sau de ordin patrimonial.”[3]

Tot aici se invocă şi faptul că răspunderea juridică reprezintă un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice, reprezentat prin agenţii, autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice.

       Conform autorilor români  Constantin Stătescu şi Coreliu Bârsan, răspunderea juridică are o caracteristică esenţială –posibilitatea aplicării, în caz de nevoie, a constrîngerii de stat.

      Ilustrul savant Nicolae Popa este de părerea că reacţia socială venită din partea societăţiiîn cazul răspunderii juridice are anumite trăsături distinctive, fapt pentru care este o reacţie instituţionalizată pe care o declanşează o faptă reprobabilă, organizată în limitele stabilite de lege.[4]

      Gheorghe Boboş defineşte răspunderea juridică ca fiind un raport juridic de constrîngere, care are ca obiect sancţiunea juridică.

       În opinia autorului Mircea Costin, răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii. Această din urmă opinie nu este întru totul împărtăşită de Genoveva Vrabie, care menţionează că ea este admisibilă dar insuficientă. Acelaşi autor indică caracterul logic al definiţiei respective, datorat faptului  atunci cînd definim răspunderea juridică drept un raport juridic, admitem, implicit, şi că acest raport are un conţinut format nu doar din obligaţii, ci şi din drepturi.

         În opinia lui Gh.Lupu, răspunderea juridică poate fi înţeleasă în sens larg şi în sens restrîns. Astfel, în sens strict, răspunderea juridică constă în obligaţia de a suporta sancţiunea regulii de drept pentru un fapt imputabil, în sens larg, răspunderea juridică este un raport de drept particular născut dintr-un fapt juridic deosebit, individualizat prin trăsături specifice. Dându-i o definiţie răspunderii juridice, Gh.Lupu se referă la răspunderea juridică ca la un raport juridic special. Aceasta constă în obligaţia de a suporta sancţiunea prevăzută de lege ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil. Această obşigaţie însă se încadrează într-un conţinut complex, completat de  drepturile corespunzătoare, conexe şi corelative ei.[5]

          Comportamentul uman are o sferă diversă de manifestare dar, cu toată complexitatea comportamentului, omul se raportează la unele principii, norme, valori în limitele a ceea ce el consideră a fi bine-rău, permis-nepermis, drept-nedrept, licit-ilicit.

           La momentul stabilirii opţiunii individului pentru o anumită conduită se declanşează mecanismul constituirii răspunderii sale sociale. Aceasta se datorează capacităţii sale raţionale de a opta pentru un anumit comportament, ştiind, sau trebuie să ştie că fapta sa se înscrie sau nu în limitele principiilor generale acceptate, şi va trebui să suporte consecinţele pentru conduita sa negativă.

            Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi se caracterizează prin:

• are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de drept,
• este, întotdeauna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea prevăzută de norma juridică,
• este o răspundere general-obligatorie, izvorînd din imperativitatea dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la nevoie, constrîngerea juridică,
• consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putînd antrena chiar sancţiuni privative de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală,
• stabilireaconcretăa răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic, ci cu valoare multiplă

  Potrivit articolul 9 Cod Civil R.M. „Exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor.” Indică: persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să   îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri, în caz contrar, de nerespectarea obligaţiilor se va trage la  răspundere.

      Răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi şi obligaţii ce iau naştere ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.

  Răspunderea juridică constă dintr-un raport instituit de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii unei autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul raportului juridic este complex, dar în esenţă este format din: dreptul statului, ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale, obligaţia persoanelor de a se supune sancţiunilor legale, pentru restabilirea ordinii de drept.

Problema identificării formelor răspunderii juridice este una complexă care a trezit numeroase controverse în literatura juridică. Însă, pe cît de controversată este această problemă, pe atît şi de importantă este.

      În domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ale răspunderii juridice:

• Răspunderea civilă
• Răspunderea penală
• Răspunderea administrativă

Răspunderea civilă

 Acest tip de răspundere are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat de o faptă ilicită. Ea afirmă o sancţiune de drept civil prin obligaţia de reparare a prejudiciului propus prin fapta ilicită, fără a dicta în acelaşi timp şi o pedeapsă. Prejudiciul poate să constea fie în violarea unui drept subiectiv garantat prin lege unei persoane, fie în nesocotirea unei obligaţii personale asumate prin contract.

Răspunderea civilă intervine, de obicei, doar cînd victima apelează la forţa de constrîngere a statului, deoarece numai autorităţile publice sunt abilitate cu dreptul de a aplica sancţiuni juridice.

Definiţia răspunderii juridice nu o găsim formulată în nici un text de lege, legiuitorul stabilind doar condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere, principiile sale, limitele în care poate apărea una sau alta din formele sale, natura şi întinderea sancţiunii juridice susceptibile de aplicare, ş.a.

             Nici în codul civil al Republicii Moldova nu găsim o definiţie clară a răspunderii juridice, legiuitorul stabilind doar condiţiile în care persoanele sunt trase la răspundere.

    În articolul 27 din codul civil al Republicii Moldova numit „Răspunderea patrimonială a persoanei fizice”, legiuitorul stabileşte condiţiile în care este trasă la răspundere persoana fizică. Articolul are următoarea formulare: persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite.

            În articolul 68 din codul civil al Republicii Moldova numit “Răspunderea persoanei juridice” are următoarea formulare:

1) persoana juridică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce îi aparţine.

2) Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice, iar persoana juridică nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de actul de constituire.

           Potrivit Legislaţiei R.M. „cu privire la Protecţia Concurenţei” se interzice să efectueze acte de concurenţă neloială,se pedepsesc, şi persoana poate fi atrasă la răspundere civilă, ce se reflectă în acţiuni civile în responsabilităţile delictuale, legislaţia oferă posibilitatea persoanelor interesate de a-şi recupera pierderile în urma acţiunii de concurenţă neloială pe cale judiciară. Pentru aceasta e necesar existenţa condiţiilor:

1. existenţa prejudiciului
2. existenţa comportamentului legal
3. existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, (adică trebuie de demonstrat că prejudiciul a survenit în urma concurenţei neloiale)
4. existenţa vinovăţiei, ce se manifestă prin intenţia directă (inducerea în eroare a cumpărătorului, cît şi din culpă)

În dreptul civil răspunderea juridică îmbracă două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Ambele se bazează pe ideea reparării prejudiciului cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă ilicită.

  Răspunderea delictuală se întemeiază pe obligaţia persoanei de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extraconractuală. În unele lucrări răspunderea civilă delictuală se mai clasifică în subiectivă şi obiectivă. Răspunderea delictuală subiectivă se întemeiază pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie şi are un domeniu de aplicare acătuit din:

• răspunderea pentru fapta proprie,
• răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori
• răspunderea instituţiilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şiucenicii aflţi sub supravegherea lor.

 Răspunderea delictuală obiectivă se angajează şi se explică pe un temei obiectiv, fiind axată pe ideea de garanţie.

Răspunderea delictuală obiectivă se referă la:

• răspunderea comitentelor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor,
• răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale,
• răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului,
• răspunderea pentru acte administrative ilegale.(legea contenciosului administrativ)[6]

Răspunderea civilă contractuală intervine în cazul neexecutării sau în acela al executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către una din părţile contractante.

            Făcînd o comparaţie între cele două forme ale răspunderii civile, trebuie să menţionăm că răspunderea contractuală intervine în cazul unei conduite ilicite în raport cu normele juridice ce reglementează un contract preexistent între victimă şi făptuitor, iar răspunderea delictuală vizează o conduită ilicită în raport cu normele juridice adresate tuturor membrilor societăţii. În această ordine de idei, susţinem afirmaţiile profesorului M. Eliescu, conform cărora tot ceea ce nu este răspundere contractuală este răspunndere delictuală.[7]

Răspunderea penală

       Potrivit articolului 50 Cod Civil al Republicii Moldova, “răspundere penală” se consideră condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege.

  În literatura juridică răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care survine în urma încălcării normelor de drept penal. Ea este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunii, formează pilonii oricărui sistem de drept penal. [8]

     Conform art.246 Cod Penal R.M. survine răspunderea pentru încălcarea infracţiunii, „Limitarea concurenţei libere” prin încheierea unui acord ilegal care prevede diviziunea pieţei, limitarea accesului la piaţă cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau menţinerea preţurilor unice, faptă săvîrşită cu aplicarea violenţei, se pedepseşte de la 200-600 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amenda în mărime de 100 pînă la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita un anumit drept de proprietate.

       Potrivit art.247 Cod Penal R.M. „Constrîngerea de a încheia o tranzacţie sau de a refuza încheierea ei” însoţită de ameninţări cu aplicarea violenţei, cu nimicirea sau deteriorarea bunurilor, precum şi cu răspăndirea unor informaţii care ar cauza daune considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanei sau rudelor ei apropiate, în lipsa semneloe de şantaj, se pedepseşte cu amendă în mărime de pănă la 300 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

       În opinia lui Nicolae Popa, răspunderea penală este definită ca raport juridic penal, de constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, raport ce se stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant la societăţii de a trage la răspundere pe infractor, de-ai aplica sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită, de a-l constrînge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de-a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.

    Încercările de a defini răspunderea penală sunt determinate de dificultăţile similare care se întîlnesc în procesul de conceptualizare a răspunderii juridice în general. Astfel, concepţiile existente în literatura juridică referitoare la definirea răspunderii penale pot fi grupate în următoarele categorii:

• răspunderea penală este definită ca o obligaţie a unei persoane de a suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvîrşit o infracţiune, răspunderea penală fiind consecinţa infracţiunii,
• răspunderea juridică penală este definită ca fiind raportul juridic penal de constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, între stat, de pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvîrşită de el şi de a-l constrînge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea stabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii,
• răspunderea juridică este o categorie limitată, căci ea intervine doar în momentul încălcării unei norme juridice, dicolo de care nu putem vorbi de răspundere
• răspunderea penală reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează, în principal, prin constrîngerea exercitată de stat faţă de infractori, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de drept şi resocializării ordinii de drept şi resocializării infractorului.   

În ce ne priveşte, considerăm că toate aceste definiţii au adus un aport enorm la dezvoltarea răspunderii penale drept categorie juridică, care încă o dată confirmă caracterul complex al răspunderii juridice şi ne permite să facem următoarele concluzii:

• apare ca rezultat al comiterii unei infracţiuni,
• se realizează prin intermediul unui raport juridic de constrîngere, complex,
• în toate raporturile juridice statul prin intermediul organelor sale participă ca subiect activ,
• se aplică în scopul restabilirii ordinii de drept, restaurării autorităţii legii şi a resocializării infractorului.

      Legislaţia penală defineşte noţiunea de infracţiune.

Astfel, în alin 1 art.14 din Cod Penal al Republicii Moldova este stipulat că infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală.

     Specificul răspunderii penale este dat de următoarele caracteristici:

1. Temeiul ei îl constituie infracţiunea.
2. Acţiunea penală se promovează din oficiu, întrucît în reprimarea infracţiunii este prezumat a fi interesată întreaga societate, iar răspunderea penală nu poate fi eludată, de regulă, prin convenţia părţilor. Tragerea la răspundere juridică are loc la iniţiativa autorităţilor publicxe, iar satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infracţională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege, întrucît sancţiunea penală constituie o măsură de apărare socială.
3. Obiectivul fundamental al sancţiunii penale este prevenţia generală şi specială.
4. Pentru declanşarea răspunderii penale este suficientă încălcarea normelor dreptului obiectiv, în condiţiile în care legea stabileşte consecinţele penale pentru asemenea încălcări. Nu e necesar ca prin fapta infracţională să se violeze, concomitent, şi un drept subiectiv.
5. Răspunderea penală se bazează pe culpa autorului faptei ilicite, adică este subiectivă, ceea ce presupune nu numai consumarea obiectivă a infracţiunii, ci şi săvîrşirea cu vinovăţie a faptei ilicite.
6. În ceea ce priveşte dovada culpabilităţii, în domeniul răspunderii penale operează prezumţia relativă a vinovăţiei, prezumţie legală care nu poate fi răsturnată decît pe baza probelor contrarii ce cad în sarcina acuzării.[9]

   Dacă privim răspunderea penală ca instituţie juridică a dreptului penal, fapt care nu este respins de nimeni, atunci ea poate fi definită ca ansamblul normelor juridice care formează obiectul dreptului penal şi care se nasc în sfera activităţii de tragere la răspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, prin săvîrşirea de infracţiuni, activitate ce se desfăşoară de autorităţile publice, în temeiul legii, fiind guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale confirmate de ordinea constituţională, în vederea menţinerii şi promovării şi ordinii juridice şi binelui public.[10]

    Instituţia răspunderii penale este alcătuită nu numai din norme de drept penal, dar şidin alte categorii de norme care interacţionează în procesul de tragere la răspundere a infractorului. Astfel, tragerea efectivă la răspundere penală implică în mod necesar şi incidenţa normelor de drept procesual penal, de drept excepţional penal şi chiar norme de drept constituţional care împreună asigură finalitatea răspunderii penale. Aceasta este un lucru firesc şi nu trebuie să ne conducă la ideea că răspunderea penală nu este o instituţie a dreptului penal. Dimpotrivă, reieşind din structura sistemică a dreptului, legăturile şi interferenţele dintre diferite ramuri ale dreptului sunt nu numai posibile, dar şi necesare.

       Răspunderea penală privită ca instituţie juridică alcătuieşte, în cumul cu celelalte forme ale răspunderii juridice, instituţia complexă interramurală a răspunderii juridice.

 

Răspunderea administrativă

      Potrivit art.9 al Codului cu privire la  contravenţiile administrative al R.M. prin „contravenţie administrativă” se subînţelege fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită ce atentează la personalitate, la orînduirea de stat    şi la ordinea publică, precum şi alte fapte ilicite pentru care legislaţia prevede răspunderea administrativă.

          Răspunderea administrativă pentru contravenţiile prevăzute de prezentul cod apare, dacă prin caracterul lor aceste contravenţii nu atrag după sine, în conformitate cu legislaţia în vigoare, răspunderea penală.

Tradiţional, răspunderea administrativă este identificată cu răspunderea contravenţională. Însă, investigaţiile din ultimii ani ne ajută să facem o delimitare clară între aceste categorii juridice.

          Confundarea răspunderii juridice cu răspunderea contravenţională este determinată de faptul că răspunderea contravenţională are un spaţiu larg de aplicare în viaţa socială şi legislaţia nu conţine o noţiune a răspunderii administrative sau o enumerare a sancţiunilor ei, evidenţiindu-le doar pe cele contravenţionale.

          Pentru a clarifica această situaţie, profesorul A. Iorgovan vine cu o idee deosebită, în conformitate cu care ilicitul administrativ se împarte în trei mari categorii:

1. ilicitul administrativ propriu zis,
2. ilicitul contravenţional
3. ilicitul cauzator de prejudicii materiale şi morale.[11]

Astfel, fiecărei categorii de ilicit administrativ îi corespunde una dintre formele răspunderii juridice administrative: răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea administrativ-materială.

     Conform acestei concepţii, fenomenul răspunderii juridice capătă o abordare mai largă. Faptul identificării în teorie a răspunderii administrative cu cea contravenţională face să rămînă în afara acestei răspunderi un şir de abateri administrative cu caracter necontravenţional, ce vizeză neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor din partea subiectelor subordonate în raporturile de drept administrativ.[12]

  Contravenţia este cea mai gravă formă a ilicitului administrativ care posedă o natură juridică penală supusă unui regim juridic administrativ. Deci, răspunderea contravenţională nu este o formă tipică a răspunderii administrative, ci o formă atipică, imperfectă, fapt care nu exclude posibilitatea constituirii unei noi ramuri de drept- a dreptului contravenţional.

           Răspunderea administrativ-disciplinară este definită ca fiind situaţia juridică ce constă în complexul de drepturi şi obligaţii conexe,conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite, de regulă, între un organ al administraţiei publice sau, după caz, un funcţionar public şi autorul unei abateri administrative, care nu este contravenţionalizată.[13]

           Răspunderea administrativ-patrimonială este o formă a răspunderii juridice administrative care intervine ca rezultat al unor fapte ilicite ale administraţiei publice ce au provocat daune.

           Răspunderea administrativ-patrimonială îşi are originea în prevederile art.53 al Constituţiei Republicii Moldova, conform cărora persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Cadrul juridic care asigură realizarea şi satisfacerea dreptului la repararea daunelor cauzate este consfinţit în legea contenciosului administrativ.

    În Codul cu privire la contravenţional al R.M. sunt stabilite prevederi care par să se integreze în conceptul de concurenţă neloială:

• fabricarea, folosirea, importul, exportul, oferirea spre vînzare, orice alt mod de punere în circulaţie economică sau stocarea în acest scop a obiectelor proprietăţii industriale protejate sau a produsului, obţinut prin aplicarea acestor obiecte, precum şi îndemnarea teţilor la efectuarea acestor acţiuni fără autorizaţia deţinătorului titlului de protecţie(art.51/3);
• prezentarea consumatorului a unei informaţii neautentice sau incomplete privind caracteristicile produselor (mărfurilor) şi serviciilor, trecerea sub tăcere a indicilor calitativi, a proprietăţilor produselor (mărfurilor), a regulilor de folosire a lor (art.152/1);
• falsificarea produselor (mărfurilor), folosirea ilicită a emblemei comerciale străine (art.152/2);
• desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea emblemei comerciale sau a mărcii de producţie de către întreprinzătorii, care sînt obligaţi prin lege să asigure folosirea acestora, fie cu utilizarea unei embleme comerciale sau unei mărci de producţie străine (art.162 alin.7);
• prezentarea, producerea sau difuzarea publicităţii neoneste, neautentice, amorale de către furnizorul de publicitate, producătorul de publicitate sau de către difuzorul de publicitate (art.174/22 alin.2).

 

[1] Cojocari E, Răspunderea juridică ,2003, pag.96

[2] Toma Mircea, Dept civil, Teoria generală a obligaţiilor, pag.132

[3] Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costea R..Teoria Generală a Deptului,Chişinău .2004,pag. .490

[4] Popa N .Teoria generală a Dreptului, Chişinău, 1992, pag.202

[5] Lupu Gh., Avornic Gh.,Teoria Generală a Dreptului, Chişinău, 1997,pag.210

[6] Mihnea Drumea. Răspunderea juidică , principiile şi formele sale. 2004, pag.7

[7] Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, 1972,pag.62

[8] Bulai C. Drept Penal.V II 1992,Bucureşti, pag.180

[9] Mihai G. Fundamentele  dreptului. Bucureşti,  1999,  pag.131-132,

[10] Barac L.Răspunderea şi sancţiunea juridică .Bucueşti, pag.166

[11] Iorgovan  A .Drept administrative. Tratat elementar. Bucureşti, 1993,pag.198

[12] Orlov M. Drept adinistrativ. Chişinău, 1997,pag .41

 

[13] Iorgovan A .Drept administrativ .Tratat elementar. Bucureşti, 1993, pag .199