Dreptul penal si procesual penal in epoca feudală
In Ţarile Române, dreptul penal feudal, criticabil pentru orientarea lui manifestă de clasa, era totuşi departe de-a putea fi considerat primitiv. El era, dimpotriva, evoluat şi în curent cu ideile epocii, având la bază principii avansate cum ar fi cel al utilităţii pedepsei – prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni – sau cel al legalităţii incriminării – fiind încriminate infracţiunile contra statului, a domniei, bisericii, contra vieţii sau a patrimoniului.
Spre deosebire de dreptul penal al altor popoare (germani, slavi, etc) în care toate infracţiunile erau considerate delicte private, la români domnia a făcut ca toate infracţiunile să fie publice. Continuând tradiţia romana, dreptul penal românesc deosebea între infracţiuni intenţionate si neintenţionate, ce erau sancţionate mai usor. Era incriminată tăinuirea, tentativa si recidiva, precum şi legitima apărare şi circumstanţele atenuante.
Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor, spre deosebire de dreptul penal primitiv, în care ele erau aplicate grupului social (familie, clan) din care făcea parte vinovatul.
I. INFRACŢIUNEA
In dreptul penal feudal român constituia infracţiune fapta considerată periculoasă de către clasa dominantă si sancţionată de puterea publica cu pedeapsa penală.
Infracţiunea a cunoscut, în timp, diverse denumiri: faptă, faptă rea, greşeala mare, vină, vinovăţie, păcat, etc.
Noţiunile de infracţiune (vină) si pedeapsă penala au existat in Ţarile Române şi anterior constituirii lor în state feudale. Obştile satesti au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin obicei. Justiţia obştii era o justitie socială, „cvasistatală”, care nu poate fi confundata cu justitia privată. Cu toate acestea se întâlnesc in statele feudale româneşti, resturi de justiţie privată: compoziţiunea si răspunderea colectivă.
- Compoziţiunea-este înţelegerea dintre vinovat si victima sau rudele acesteia, prin care vinovatul, prin plata unei sume de bani sau darea de bunuri, îşi răscumpăra vina.
In Transilvania, caracterul de clasă al acestei instituţii era demonstrat de faptul că actele normative care tarifau răscumpararea, stabileau sume diferite, în funcţie de statutul social al victimei (pentru nobili –66 de florini, pentru ţărani –25 de florini).
- Răspunderea penală colectivă-reprezinta si ea o supravieţuire a timpurilor străvechi cand oamenii găseau firesc să raspundă pentru vina unui membru al grupului din care faceau parte.
La români existau doua forme ale raspunderii penale colective:
1.Răspunderea solidară a obştii
Obştea avea obligaţia să prindă şi să sancţioneze pe infractori. După întemeierea statului feudal, obligaţia prinderii si descoperirii infractorilor a rămas in sarcina obştii, iar in caz de nereuşita, aceasta avea obligaţia de a plăti o gloabă insemnată (duşegubina). Această normă de drept primitivă nu se afla in pravile ci avea un caracter consuetudinar.
In schimb, în Transilvania, responsabilitatea colectiva a obştii sătenilor a fost reglementată in legislaţia scrisă.
2.Răspunderea familială
A fost aplicată excepţional si abuziv de catre domnitori care, în caz de hiclenie (înaltă trădare) extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat
De subliniat este faptul că nici pravilele si nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.
- Răzbunarea sângelui –era cea de-a treia rămăşiţă a sistemului penal primitiv în care rudele celui ucis aveau dreptul şi datoria să-l răzbune contra ucigaşului sau rudelor acestuia.
La români, cel puţin după constituirea statelor feudale, răzbunarea sângelui nu a existat ca sistem legal de represiune penală.
II. PEDEAPSA
In dreptul feudal român, pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor, nu ca în dreptul penal primitiv când ele erau aplicate grupului social (familie, clan) căruia îi aparţinea vinovatul. Principiul răspunderii penale individuale era prevăzut in pravilă şi în general era respectat.
Pedepsele aveau următoarele caracteristici principale:
- Având ca scop intimidarea, ele erau in general expiatorii, lipsindu-le finalitatea corectivă (reeducarea);
- Pedepsele nu erau numai cele prevăzute de pravile; Domnul avea dreptul să aplice şi pedepse neprevăzute în pravile (principiul legalitaţii pedepsei);
- Cumulul de pedepse era admis;
- In raport cu statutul social al vinovatului, pedepsele erau inegale; pentru aceeaşi faptă – pedepse diferite;
- Majoritatea pedepselor erau lăsate a fi fixate „dupa voia judecătorului”;
- Pedepsele erau producătoare de venituri pentru Domn sau dregătorii care judecau;
Pornind de la aceste caracteristici ale pedepselor, se poate conchide că scopul pedepsei nu era reeducarea infractorului şi redarea lui societăţii, ca element util. Pedeapsa urmărea, in primul rând, represiunea. In al doilea rând se urmărea repararea pagubei şi, in sfrâşit, intimidarea infractorilor (şi nu numai).
Ideea personalităţii şi netransmisibilităţii pedepselor asupra altor persoane s-au impus mult mai târziu, in perioada feudalismului dezvoltat.
III. RĂSPUNDEREA PENALA
Răspunderea penală se năştea, de regulă, din cauza rezultatului faptei şi avea drept criteriu acest rezultat. In consecinţă, în majoritatea cazurilor tentativa nu se pedepsea (ea fiind, in general lipsită de rezultat material). Cu toate acestea, în infracţiunile îndreptate împotriva Domnului
Dreptul penal si procesual penal in epoca feudală
In Ţarile Române, dreptul penal feudal, criticabil pentru orientarea lui manifestă de clasa, era totuşi departe de-a putea fi considerat primitiv. El era, dimpotriva, evoluat şi în curent cu ideile epocii, având la bază principii avansate cum ar fi cel al utilităţii pedepsei – prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni – sau cel al legalităţii incriminării – fiind încriminate infracţiunile contra statului, a domniei, bisericii, contra vieţii sau a patrimoniului.
Spre deosebire de dreptul penal al altor popoare (germani, slavi, etc) în care toate infracţiunile erau considerate delicte private, la români domnia a făcut ca toate infracţiunile să fie publice. Continuând tradiţia romana, dreptul penal românesc deosebea între infracţiuni intenţionate si neintenţionate, ce erau sancţionate mai usor. Era incriminată tăinuirea, tentativa si recidiva, precum şi legitima apărare şi circumstanţele atenuante.
Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor, spre deosebire de dreptul penal primitiv, în care ele erau aplicate grupului social (familie, clan) din care făcea parte vinovatul.
INFRACŢIUNEA
In dreptul penal feudal român constituia infracţiune fapta considerată periculoasă de către clasa dominantă si sancţioncazul infracţiunilor contra statului sau Domnului.
INFRACŢIUNI
Dreptul penal feudal român a reglementat o serie de infracţiuni a căror conţinut a fost bine definit, infracţiuni care pot fi grupate in raport cu specificul lor şi cu valorile sociale ce erau proteguite.
Dintre aceste infracţiuni vom examina mai jos pe cele mai importante:
- Intr-o prima grupă amintim abaterile de la dogmele religioase, categorie din care faceau parte:
- Erezia – reprezenta abaterea conştientă de la dogma bisericii dominante printr-o faptă sau convingere contrară. Era pedepsită cu „moarte cumplită”, fiind considerată un „mare păcat”.
- Apostasia – este lepădarea călugarului de cinul călugaresc şi reintrarea in viaţa laică. Vinovatul era afurisit de doua ori într-un an, iar dacă nu revenea la mănăstire, era predat justiţiei mirene pentru a fi pedepsit
- Ierosilia – consta, fie in furtul de obiecte sfintiţe in biserică, fie din întreţinerea de relaţii sexuale in biserică sau cu calugăriţe. Era pedepsită cu ”moarte cumplită”.
- Dintr-a doua grupă făceau parte infracţiunile împotriva statului sau domnului:
- Hiclenia sau înalta trădare consta în încălcarea datoriei de credinţa faţa de domn şi stat. In concret ea se manifesta prin: pretenţii la tron, ridicarea armelor contra domnului, nerăspunderea la chemarea domnului, închinarea către un pretendent la tron, fuga peste hotare. Pedeapsa era moartea şi confiscarea averii. Ea avea un caracter personal, dar uneori domnii, in mod abuziv, au extins-o şi la membrii familiei celui vinovat.
- Lezmajestatea – consta in insulta adusă domnului (sudalma) de către un supus. Vinovaţii erau pedepsiţi „foarte cumplit”, după voia giudetului”.
- Calpuzania – sau falsificarea monedei. A fost introdusă de domn care avea dreptul de-a bate moneda şi avea turnătorii proprii, fiind, ca atare interesat în pedepsirea falsificatorilor. Pedeapsa era: decapitarea şi confiscarea averii, precum şi arderea cadavrului.
- Dintr-o categorie distinctă faceau parte infracţiunile contra vieţii:
- Omorul – denumit „moarte de om” sau ucidere, a fost considerat crimă si pedepsit chiar inainte de constituirea statelor feudale, de catre justiţia obştii. Fiind socotit ca infracţiune gravă („faptă mare”), era judecat de către domn. Era considerat faptă de intenţie. Pedepsele erau: moartea, mutilarea, tortura, ocna, inchisoarea, surghiunul,confiscarea şi gloaba. Ucigaşul işi putea răscumpara vina de la rudele victimei şi de la dregator plătind gloaba.
- Paricidul – consta in uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor sau soţiei. Pedeapsa tradiţională era arderea de viu.
4.O altă categorie de infracţiuni erau cele împotriva patrimoniului. Din această categorie fac parte:
- Tâlharia – era cunoscută sub denumirile de: jac, jăcuire, jaf, tâlhuşag si tălharie; consta într-un furt însoţit de violenţă. Pedeapsa prevăzută era moartea prin spânzurare, atât pentru tâlhari cât şi pentru tăinuitorii lor. Pentru tâlharii neînarmaţi pedeapsa era surghiunul.
- Furtul – era denumit şi „furtişag”sau „furtuşag”. Consta în însuşirea pe nedrept şi pe ascuns a lucrului altuia. Furtul „mare” (datorită valorii sau prin spargere) era pedepsit cu moartea ca şi cel săvârşit a treia oară. Furtul de fructe pentru consum propriu nu se pedepsea. Furtul se mai pedepsea şi cu ocna, mutilarea, surghiunul, bătaia, gloaba şi confiscarea. Dacă hoţul nu era prins, răspunderea era colectivă, a satului.
- Incălcarea hotarelor – consta în distrugerea, mutarea sau nesocotirea semnelor de hotar. Se pedepsea prin plata hatalmului şi prin pedeapsă corporală, dacă se săvârşea cu violenţă. Autorul suporta şi sancţiunea civilă a pierderii c/val. Muncii, seminţei şi roadei de pe terenul astfel ocupat.
- Incendierea – era pedepsită cu moartea numai pentru incendiatorii de case, holde sau fân. In rest, pedeapsa era înfierarea la mâini, bătaia sau plata îndoită a pagubei.
5.In categoria infracţiunilor contra persoanei se includ urmatoarele:
- Rapirea de fată (femeie) era considerata o faptă „mare” a cărei judecată revenea domnului. Pedeapsa era moartea, dar vina putea fi răscumpărată prin gloabă. Averea răpitorului era dată femeii. Pentru existenţa faptei se cerea transportarea răpitei în alt loc şi necinstirea ei prin violenţă sau cu acordul femeii (caz în care pedeapsa era lăsată la aprecierea judecătorului).
- Seducţia – reprezenta o răpire realizată prin ademenirea prin promisiuni, daruri, făgăduinţe, dezmierdări, etc. Pedeapsa era lăsată la aprecierea judecătorului.
- Sodomia – consta în relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex sau cu animale. Se aplicau pedepse canonice şi penale. Se putea aplica chiar pedeapsa cu moartea.
- Desfrânarea – consta In legătura sexuală dintre un bărbat şi o femeie în afara căsătoriei. Concubinajul nu se pedepsea fiind considerat o căsătorie de fapt, dar concubina care avea relaţii cu alt bărbat era considerată adulteră şi era pedepsită. Desfrânarea era pedepsită cu gloabă mare.
- Incestul – era denumit „amestecarea de sânge” şi consta în întreţinerea de relaţii sexuale între persoane de sex diferit între care căsătoria era interzisă. Pedepsele erau, pe lângă cele canonice, moartea, bătaia, tăierea nasului. Pedeapsa obişnuită ere , însă, gloaba mare.
- Adulterul – denumit „preacurvie” consta în legătura sexuală înafara căsătoriei. Era pedepsit atât de dreptul canonic cât şi de cel laic cu moartea. Bărbatul care îşi prindea soţia în flagrant şi o ucidea nu era pedepsit. El avea dreptul să o pună în fiare sau în temniţă. Femeia vinovată îşi pierdea zestrea In favoarea soţului. Se practica pe scară largă compoziţiunea (plata unei despăgubiri serioase).
- Defăimarea – denumită ca sudalmă, este echivalentul modernei denunţări calomnioase. Dacă denunţul se adresa unui dregător, fapta se numea „sudalmă mare”, iar pedeapsa putea ajunge până la moarte. Când se adresa unei persoane obişnuite, se numea „sudalma mică”.
6.In sfârşit, într-o ultimă categorie de infracţiuni amintim următoarele:
- Falsul – denumit in epocă „vicleşug” sau „înşelăciune”, consta în plăsmuirea unui document sau alterarea adevărului în documente sau alte instrumente juridice (măsuri, semne de hotar, etc.). Pedeapsa era mai uşoară şi consta în mustrare sau gloabă.
- Neascultarea – consta în faptul de a nu se supune poruncii domneşti sau hotărârii judecătoreşti sau faptul ţăranilor de a nu da ascultare stăpânilor de moşie. Pedeapsa cea mai uzitată era gloaba, iar în cazul ţăranilor – bătaia.Când neascultarea era gravasau în împrejurări grave, pedeapsa putea fi moartea.
- Juramntul mincinos – consta in vina de-a mărturisi fapte neadevărate şi de a le întări prin jurământ că sunt adevărate. Era denumit „jurământ mincinos”, „jurământ strâmb”, „mărturie strâmbă” sau „limbă strâmbă”. Era pedepsit cu gloabă.
- Vrăjitoria – consta în procedee oculte de stăpânire a forţelor naturii în scop vătămător (magie neagră) sau binefăcător (magie albă). Prima era sancţionată, pedeapsa putând merge până la moarte sau surghiun. Cealaltă nu se pedepsea.
PEDEPSELE
Caracterul opresiv al orânduielilor feudale este demonstrat de numărul mare al pedepselor aplicate precum şi de varietatea şi cruzimea lor. Pedepsele pot fi grupate pe câteva categorii, după cum urmează.
A.Pedepsele corporale
- Pedeapsa cu moartea se aplica pentru faptele considerate deosebit de grave. Se realiza prin modalitaţi extrem de variate: spânzurătoarea, decapitarea (în special pentru boieri), tragerea în ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu şi sugrumarea.
- Mutilarea se aplica de obicei în cazul infracţiunilor de jurământ mincinos, ierosilie, etc. Constă în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, urechilor, nasului, organului sexual
- Infierarea era pedeapsa însemnării vinovatului cu fierul roşu pe obraz, pe frunte, pe mână sau crestarea la nas. Era aplicată incendiatorilor, hoţilor dar şi marilor criminali înainte de trimiterea la ocnă.
- Bătaia – a fost cea mai frecvent aplicată pedeapsă, mai ales în cazul ţăranilor, pentru neascultare. Cu foarte rare exceptii, bătaia nu s-a aplicat boierilor şi clericilor. Se realiza cu toiagul, pe uliţa, la tălpi şi cu buzduganul.
B.Pedepsele privative de libertate
- Ocna – era aplicată pe viaţă sau pe timp limitat şi consta în muncă silnică executată de condamnaţi în saline. Se aplica pentru fapte grave: tâlhărie, bigamie, răpire.
- Temniţa – era închisoarea cu regim mai puţin sever decât ocna. Se aplica pentru omor, siluire, furt. Pedeapsa se executa în inchisori sau în mânăstiri de către boieri sau clerici.
- Grosul – era o închisoare destinată detenţiunii preventive pentru oamenii de rând.
- Varta - era închisoarea destinată debitorilor ca măsură de constrângere pentru plata datoriilor.
- Surghiunul – consta în izgonirea vinovatului din reşedinţa lui, definitiv sau temporar. Era aplicată pentru omor, incest, defăimare, etc.
C.Pedepsele pecuniare
- Duşegubina – se aplica pentru omor, tâlhărie, furt, incest, adulter. Cu timpul a ajuns să însemne pedeapsă colectiva (globală). Răspunderea revenea satelor în cazul în care omorul s-a produs între hotare.
- Confiscarea – consta în pierdera bunurilor vinovatului, total sau parţial, în folosul domnului, al victimei sau rudelor ei. Se aplica în caz de omor, incest, răpire, sodomie, defăimare, viol şi hiclenie.
- Gloaba – era amenda plătită domniei şi era distinctă de despăgubirea victimei sau rudelor ei. Era gloaba mare şi gloaba mică, în funcţie de gravitatea faptei. S-a aplicat pentru multe infracţiuni: omor, tâlhărie, furt, răpire, viol, bătaie, infracţiuni la viaţa sexuală. Varietăţi ale acestei pedepse sunt: hatalmul, osluhul, tactina, şi pripusul – toate fiind amenzi penale pentru diferite fapte penale.
D.Pedepsele accesorii si complementare
- Tortura – a fost atât un mijloc de cercetare penală pentru smulgerea mărturiei de vinovăţie, cât şi a pedepsei propriu-zisă.
- Degradarea civică - consta în pierderea onoarei urmată de anumite incapacităţi: pierderea drepturilor politice pentru boieri, incapacitatea de-a fi martor, de-a testa, de-a contracta sau de-a sta în justiţie.
- Raderea bărbii – fiind un semn de cinste, raderea ei forţată era considerată „ocară mare”. Se aplica pentru săvârşirea infracţiunilor de jurământ mincinos, neascultare, etc.
PROCEDURA PENALA
Despre existenţa unei proceduri penale se poate vorbi chiar şi în perioada anterioară constituirii statelor feudale, în cadrul obştii săteşti care avea şi puterea şi organele în drept să judece cauzele penale şi civile.
După formarea statului feudal, domnia şi-a rezervat dreptul de-a judeca „vinile” mari. Judecarea celorlalte cauze a fost dată în competenţa dregătorilor domneşti (pârcălabi, sudeţi, căpitani de judeţ, bani de judeţ, ispravnici).
Sub acest aspect, obştea sătească a fost înlocuită treptat, dar ea a fost păstrată mult timp, fiind competentă să soluţioneze cauzele penale mai puţin importante. Hotărârile acesteia erau supuse apelului la domnie.
Sistemul de procedură penală în feudalism avea următoarele caracteristici:
- Normele juridice după care se desfăşura procesul penal (atât în faţa obştii cât şi la domnie) erau nescrise, ele fiind stabilite prin obiceiuri (neredactate).
- Actele de procedură erau nescrise.
- Nu existau instanţe penale şi civile; domnul şi dregătorii judecau ambele categorii de procese. Nu exista deosebire între jurisdicinstanţe penale şi civile; domnul şi dregătorii judecau ambele categorii de procese. Nu exista deosebire între jurisdicţia civilă şi penală. Una şi aceeaşi pricină putea avea atât caracter civil cât şi penal.
- Executarea hotărârilor civile-penale a început să se diferenţieze. Armaşii executau hotărârile penale în ocnă, temniţă sau grosuri, iar aprazii – pe cele civile în vartă.
- Acuzaţia se putea ridica de către cei vătămaţi, dar şi din oficiu. Dregătorul competent se putea sesiza singur.
- Cercetarea se făcea de obicei de cel care judeca pricina.
- Mijloacele de probă erau mai ales martorii şi jurătorii. Se foloseau şi probele scrise.
In procesul penal s-au utilizat ca probe decisive ordaliile, mărturisirea şi tortura.
In cazul infracţiunilor flagrante avea loc o judecare accelerata, cu o procedură specială.
- Procedura de judecată era, în principiu, publică, dar publicitatea era în feudalism relativă. Accesul la locul judecăţii era strict reglementat; nu oricine putea asista la proces.
- Dreptul feudal penal cunoştea instituţia graţierii individuale, drept ce aparţinea domnului sau unor foruri superioare celui care a pronunţat hotărârea de condamnare. In perioada târzie a apărut şi instituţia amnistiei (iertarea colectivă a infractorilor), drept exclusiv al şefului statului.
Cuprins:
- Generalităţi
- Infracţiunea
- Pedeapsa
- Răspunderea penală
- Tipuri de infracţiuni
- Tipuri de pedepse:
A.Pedepsele corporale
B.Pedepsele privative de libertate
C.Pedepsele pecuniare
D.Pedepsele accesorii si complementare
- Procedura penală
Bibliografie
Conf. Univ. Dr. Ioana Vasiu – Istoria vechiului drept românesc. Note de curs, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997;
Conf. Univ. Dr. Gheorghe Bonciu – Istoria dreptului românesc, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004;
Istoria dreptului românesc, tratat, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980(vol. I), 1985 (vol.II).