Drept

În legislaţia română nu se defineşte noţiunea de societate comercială. Legiuitorul utilizează termenul de societate în două cazuri:

1. contractul de societate reglementat de articolul 1491 Codul Civil: “Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”;
2. persoană juridică – societate comercială, reglementată în art.1, Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi republicată: “În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”, lege ce reglementează deci societatea comercială, fără să o definească.

            Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate[1].

            Din definiţia dată, concluzionăm că principalele trăsături specifice ale societăţii comerciale sunt:

1. Societatea comercială în calitate de persoană juridică are o organizare de sine stătătoare;
2. Societatea comercială îşi constituie un capital necesar obiectului său de activitate, în funcţie de mărimea acesteia şi condiţiile impuse de lege, capital ce se obţine prin aportul persoanelor asociate;
3. Societatea urmăreşte satisfacerea intereselor economice-sociale ale membrilor asociaţi;
4. Societatea comercială are un scop lucrativ, al realizării acelor activităţi specifice prevăzute în obiectul lor de activitate, cum sunt: activităţi de producţie, de aprovizionare, desfacere, prestări servicii şi executări de lucrări.

Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, graţie personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Deşi nu se reduce la a fi numai un contract, fiind şi o persoană juridică, societatea comercială are natură contractuală care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii ci şi asupra organizării şi funcţionării ei.

Contractul de societate comercială se distinge de celelalte contracte prin trei elemente definitorii, care rezultă din însăşi înţelegerea părţilor, constând în: obligaţia de aport social, intenţia de a exercita în comun activitatea comercială şi împărţirea beneficiilor. Inexistenţa unuia din aceste elemente nu atrage nulitatea contractului, dar îi anulează caracterul specific celor de societate comercială.

1. a) Obligaţia de aport social constă în angajamentul fiecărui asociat de a aduce în societate o valoare patrimonială în numerar, în natură sau de proprietate industrială.

Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani cu care asociatul se obligă să contribuie la înfiinţarea societăţii. Aportul în numerar este indispensabil începerii activităţii comerciale, fiind obligatoriu la toate tipurile de societăţi comerciale[2]. Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii, capitalul social subscris.

Începerea operaţiunilor comerciale ale unei societăţi cu răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social, constituie infracţiune[3]. Dacă un asociat nu respectă scadenţa de plată pentru capitalul subscris, va putea fi obligat la daune şi dobânzi în favoarea societăţii, constând din pagubele cauzate de inexistenţa fondurilor necesare. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, poate fi exclus asociatul care nu aduce aportul social subscris, după ce a fost pus în întârziere[4].

Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri, care pot fi imobile (clădiri, terenuri), bunuri mobile corporale (mărfuri, materiale) sau bunuri incorporale (creanţe). Acestea sunt admise la toate formele de societate, realizându-se prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă a bunurilor către societate. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport devin proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului. Fac excepţie de la această regulă bunurile pentru care se menţionează expres că sunt aduse în societate numai cu titlu de folosinţă sau închiriere. În alternativa folosinţei, raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile referitoare la uzufruct, iar la dizolvarea societăţii proprietarul are dreptul la restituirea bunului. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani pentru a se putea stabili valoarea acţiunilor sau a părţilor sociale cuvenite asociatului respectiv. Evaluarea se realizează de către asociaţi sau de către experţi, făcându-se menţiuni în acest sens în actul constitutiv al societăţii.

Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor solicita judecătorului delegat numirea unuia sau mai multor experţi. Raportul expertului sau experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde urmează să se întrunească adunarea constitutivă.

Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.

Aportul de proprietate industrială constă în brevete de invenţie, licenţe de fabricaţie, mărci de fabrică, desene şi modele industriale, denumiri de origine şi indicaţii de provenienţă. Acestea sunt atestate prin brevete de invenţie şi prin alte documente care atestă drepturi exclusive de exploatare asupra invenţiilor, reprezentărilor grafice sau sonore, semnelor distinctive etc. În unele cazuri aportul de acest fel poate fi mai eficient decât aportul în bunuri corporale.

Aportul în industrie (în muncă) constă în activitatea pe care asociatul promite că o va presta în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa. Unii autori consideră că în categoria aportului în muncă se include know–how-ul[5], iar alţii apreciază că acesta face parte din aportul de proprietate industrială, iar aportul în muncă nu reprezintă o categorie distinctă şi semnificativă[6]. În favoarea ultimei teze se poate invoca faptul că aportul în muncă este permis numai în cadrul societăţii în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din cadrul societăţilor în comandită, care nu au pondere semnificativă în economia contemporană. Nici în cazul acestor societăţi aportul în muncă nu este admis la constituirea şi majorarea capitalului social, determinând numai dreptul la împărţirea beneficiilor şi a capitalului social 101.

1. b) Intenţia asociaţilor de a conlucra (affectio societatis) reprezintă alt element esenţial al contractului de societate. Aceasta se materializează în colaborarea voluntară, activă, interesată şi egalitară a asociaţiilor sau ca „o voinţă de unitate şi convergenţă de interese”[7]. În cazul fiecărui tip de societate comercială asociaţii au intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale, de a lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale. Gradul de implicare în activitatea societăţii diferă în funcţie de forma juridică a societăţii, manifestându-se uneori numai prin participarea la luarea deciziilor şi prin dreptul de control asupra activităţii societăţii. Existenţa acestui element psihologic permite diferenţierea între societăţile comerciale şi anumite grupări economice de interese sau contracte de altă natură. Pentru existenţa societăţii comerciale nu este suficient aportul de capital, fiind necesară implicarea în afaceri a fiecărui asociat, în funcţie de competenţele stabilite prin lege şi prin actul constitutiv al societăţii.
2. c) Dreptul la beneficii constituie al treilea element definitoriu al societăţilor comerciale, care le delimitează de asociaţiile nonprofit.

Beneficiul reprezintă câştigul, folosul ori profitul obţinut dintr-o activitate sau de pe urma unei situaţii. În cazul societăţii comerciale, beneficiul brut simbolizează diferenţa dintre activul şi pasivul financiar-contabil. Beneficiul net este acela care rămâne după prelevările fondului de rezervă, a cheltuielilor de administrare, a cotelor de amortizare şi a altor cheltuieli. Beneficiul real simbolizează beneficiul efectiv obţinut pe o anumită perioadă determinată, după ce se compensează pierderile.

Beneficiile rezultate din activitatea unei societăţi comerciale poartă denumirea de dividende. Acest termen include orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea acţionarilor sau a asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi, proporţional cu cota de participare la capitalul social[8]. Dividendele se vor plăti asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă părţile nu au convenit derogări cu privire la criteriile de împărţire şi periodicitatea repartizării[9].

Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare. Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor. Distribuirea dividendelor se poate realiza numai după îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, constând în: existenţa unor beneficii reale, constatarea lor prin bilanţul contabil şi stabilirea datei plăţii de către adunarea generală a asociaţilor.

[1] R. Motica, C. Roşu, Drept comercial român şi drept bancar, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, p.15

[2] Legea nr. 31/1990, art.16 al.1

[3] Legea nr. 31/1990, art. 270

[4] Legea nr. 31/1990, art. 65 al.2

[5] St. Cărpenaru, op. cit. p. 148

[6] M. Costin, Note de curs

[7] M. Bojincă, M. Szasz, Drept Comercial, p.63

[8] Ordonanţa Guvernului nr. 26/1995, art. 1

[9] Legea nr. 31/1990, art. 67 al. 2