Cuvântul „poliţie” reprezintă o expresie devenită familiară tuturor; cu toate acestea, însă, definirea acestui concept a dat şi dă încă şi astăzi loc la cele mai vii şi mai înflăcărate discuţii între politicieni, jurişti, sociologi şi alţi specialişti.
Conform dicţionarului limbii române moderne, poliţistul este agentul de poliţie, adică funcţionarul organului administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii şi liniştii publice. Se poate observa că noţiunea de poliţist se circumscrie termenului de „poliţie” şi acest lucru este valabil pentru toate dicţionarele.
În doctrină, cuvântul poliţie este o vocabulă ambiguă, deoarece acest cuvânt este utilizat în sensuri foarte diferite. Într-o concepţie, noţiunea de poliţie este folosită pentru desemnarea unor activităţi de asigurare a respectării legii şi tragerii la răspundere contravenţională pe diferite domenii de utilitate publică – poliţia sanitar veterinară, poliţia vamală etc. Într-un sens foarte restrâns, consacrat de limbajul curent, substantivul poliţie pare să desemneze forţele de ordine, respectiv funcţionarii publici din sfera administraţiei, care asigură menţinerea ordinii şi liniştii publice.[1]
Cuvântul „poliţie”, după afirmaţia lui Vasile Barbu[2], provine din cuvântul grecesc polis, care are semnificaţia de oraş. Potrivit lui Eugen Bianu[3] noţiunea de poliţie derivă din cuvântul politeia care înseamnă activitatea de ordine de stat. Potrivit lui Gerard Cornu – autorul lucrării „Vocabularul juridic” editat în Franţa –, cuvântul poliţie provine din latinescul politia, care reprezintă organizarea politică, administrativă precum şi din grecescul polis care înseamnă cetate.
În antichitate, oraşele erau adevărate state, cu organizare şi conducere proprie, iar serviciile publice se făceau de către o anumită clasă de funcţionari publici, slujbaşi ai cetăţii (polis) şi, de aici, denumirea de poliţişti, care însă, în timpurile moderne, s-a păstrat numai pentru o anumită categorie de slujbaşi publici.
Trecând peste organizarea poliţienească cea mai primitivă, a paznicilor de noapte, care a existat din timpurile cele mai străvechi, existând chiar şi astăzi în localităţile rurale, facem menţiunea că în oraşele antice greceşti fiinţau organizaţii poliţieneşti cu o organizare superioară.
În cetăţile greceşti, denumiri precum „ephor”, „archon” şi „strateg” ne relevă existenţa unor organe poliţieneşti în aceste puternice organizaţii conducătoare ale cetăţilor. În timpul lui Augustus, la Roma, paza liniştii publice era asigurată de către şapte mii de „vigili”. La romani, paznicii ordinii publice purtau diverse denumiri precum „censor” sau „edil”, iar mai târziu aceea de „prefectus urbi”.
În ţările româneşti, termenul de poliţie s-a încetăţenit probabil în epoca fanariotă, sub puternica influenţă grecească din secolele XVII şi XVIII; în documentele vremii se pot găsi deseori referiri la cuvântul poliţie în înţelesul de „activitate de stat” şi chiar la acela de stat propriu-zis. Din cele arătate, se poate lesne observa că această noţiune s-a referit, în primul rând, la activitatea Domnitorului şi a „oblăduitorilor ţării”.
După cum ne amintim din istorie, în monarhia feudală toate puterile erau concentrate în mâinile suveranului, astfel încât domnitorul era şi şeful puterii executive. În exercitarea acestor drepturi, suveranul sau domnitorul avea dreptul şi misiunea de a asigura ordinea internă, de a lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii şi securităţii sociale. În ţările române, prin dregătoriile domneşti, domnitorul impunea plata dărilor, asigura şi realiza constrângerea ţăranilor să execute muncile datorate domniei şi stăpânilor de moşii, executarea hotărârilor judecătoreşti, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor.
Odată cu apariţia, în Franţa, în 1795, a Legii „Codul delictelor şi pedepselor” întâlnim prima definiţie clară şi concisă a noţiunii de poliţie. Este primul act normativ care asigură paradigmei poliţie toate valenţele ce defineau atribuţiile instituţiei, statuând că „poliţia este instituită pentru a menţine ordinea publică, libertatea, proprietatea şi siguranţa individuală”.
În secolele XVII – XVIII, documentele vremii făceau deseori referire la poliţie în înţelesul de activitate de stat, dar Principatele Româneşti nu aveau o organizaţie poliţienească propriu-zisă, asemănătoare celei moderne.[4] Ordinea publică, siguranţa persoanelor şi a lucrurilor erau încredinţate capilor oştirii, care se ocupau şi de paza ordinii şi liniştii publice şi care aveau în subordine şi ispravnici pârcălabi, privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraş şi de margine (frontieră), străjeri. Oraşele erau păzite în timpul nopţii de străjeri, drumurile de călăraşi şi polcovnici.
Paza şi buna orânduire poliţienească a Bucureştilor şi Iaşilor a fost încredinţată câte unui „agă” – denumire înfiinţată în anul 1620 de către domnitorul Radu Mâhnea. Acesta a avut în atribuţiunile sale paza ordinii publice a oraşelor.
Regulamentul Organic, pus în aplicare în Muntenia în iulie 1831 şi în Moldova în ianuarie 1832, reprezenta prima lege care prevedea organizarea poliţiei româneşti în oraşe şi judeţe, în cadrul organizării administrative a celor două principate, legiferând straja pământească.
Poliţia marilor oraşe Bucureşti şi Iaşi este încredinţată unui Vel Aga[5], poliţia judeţului era condusă de un poliţai sau primar, cu sediul la reşedinţa de judeţ. Atribuţia generală cea mai importantă a poliţiei era paza liniştii publice, a ordinii de zi şi de noapte în oraşe, târguri şi comune.
La începutul secolului al XIX-lea, s-au lărgit atribuţiile poliţiei, cuprinse într-o cronică poliţienească şi s-a dispus organizarea poliţiei urbane în raport cu diviziunile administrative ale oraşelor şi târgurilor.[6]
În data de 9 iulie 1890, prin Afişul nr.38[7], în timpul domnitorului Ghica Vodă, se reorganizează poliţia, iar prin Legea Comunală a lui Cuza Vodă din 1864 se creează poliţia comunală de pe lângă primării.
Alte reorganizări ale instituţiei poliţiei au avut loc prin Legea din 23 iulie 1894 a lui Lazăr Catargiu, apoi prin legea semnată de Vasile Lascăr la 19 decembrie 1903, aceasta fiind de fapt prima lege organică a poliţiei. Prin această lege organică, poliţia generală a statului a fost pusă sub autoritatea directă a Ministerului de Interne.
La data de 12 iulie 1929, se votează una din legile fundamentale ale poliţiei, care a aşezat la baza noului organism principiile, unitatea de conducere ierarhică şi descentralizarea. Organul central al poliţiei îl constituia Direcţia Generală a Poliţiei, condusă de un director şi un subdirector general, organizată cu trei direcţiuni, un inspectorat al gardienilor şi un birou al jandarmeriei.
În teritoriu sunt organizate inspectoratele regionale de poliţie, cu sediul în Ploieşti, Iaşi, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Timişoara şi Craiova, fiecare condus de un inspector regional, ajutat de un subinspector. La oraşele reşedinţă de judeţ, poliţia era condusă de un şef de poliţie, ajutat de un secretar, iar la celelalte municipii oraşe, de un chestor, ajutat de un secretar.
Poliţia rurală era formată din inspectoratele, legiunile, secţiile şi posturile de jandarmerie, care au funcţionat în conformitate cu Legea Jandarmeriei şi Regulamentul legii şi Statul Jandarmeriei Rurale din 1931. Urmărind evoluţia şi dezvoltarea instituţiei poliţiei în statele europene, precum şi gradul de perfecţiune la care a ajuns organizarea sa, vom constata că această evoluţie a urmat diverse căi.
Franţa a constituit primul stat european care şi-a organizat instituţia poliţiei cu structuri la nivelul întregii ţări. Astfel, în anul 1667, Ludovic al XIV-lea a creat la Paris funcţia denumită „le Lieutenant General de Police”, iar cu începere din anul 1669, departamentele de poliţie, ca subunităţi teritoriale, în raport cu împărţirea administrativă a ţării. Realizarea organizării instituţiei poliţiei a fost considerată o reuşită, întrucât se stabileau responsabilităţi ierarhice, forţe de intervenţie şi auxiliari civili.
În Anglia, instituţia poliţiei a cunoscut în dezvoltarea ei o altă organizare. Aici, la început, comunele au fost obligate să se îngrijească de asigurarea ordinii şi liniştii publice pe teritoriul lor de competenţă, scop în care acestea au folosit o organizaţie autonomă cunoscută sub numele de „constable of the paroh”.
După al doilea război mondial, în statele europene din occidentul continentului a continuat perfecţionarea organizării şi modernizării poliţiei.
În România, imediat după al doilea război mondial, se face distincţie între diferitele poliţii în raport de funcţiile sale, distingându-se poliţia administrativă, poliţia judiciară şi de siguranţă sau informativă, după cum poliţia prin sarcinile ce le execută, concură la menţinerea ordinii şi liniştii publice, a siguranţei publice şi de stat.
În lucrarea „Vocabular juridic”[8] Gerard Cornu, folosind paradigma „poliţie”, deosebeşte următoarele sensuri:
- accepţiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea interesului comun;
- ansamblul regulilor impuse de autoritatea publică cetăţenilor în stat;
- forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie.
Totodată, el face diferenţierea între conceptul de poliţie administrativă generală şi poliţie administrativă specială. Poliţia administrativă generală este însărcinată cu menţinerea securităţii, liniştii şi salubrităţii publice, iar poliţia administrativă specială desemnează forţele publice dintr-un sector sau altul de activitate (ex. în sectorul căilor ferate).
Poliţia judiciară se referă la activitatea acelor funcţionari publici având ca atribuţiuni de serviciu constatarea faptelor antisociale, identificarea autorilor acestora, precum şi strângerea de probe în vederea tragerii la răspundere juridică a celor vinovaţi de încălcarea legii.
În ultimii ani, date fiind preocupările privind apărarea drepturilor omului, statele au iniţiat acţiuni pentru o mai bună delimitare şi definire a organelor de poliţie şi un anumit mod de comportare al acestora.
În anul 1979, Adunarea Generală a ONU a adoptat Codul de Conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor.[9] Cu toate că unii identifică acest document cu Codul de conduită al poliţistului, considerăm că Rezoluţia ONU are o sferă mai mare de aplicabilitate, decât doar la instituţia poliţiei.
Într-adevăr, în conformitate cu art.1, responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să-şi îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin conform legii, servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl reclamă profesia lor. Expresia „responsabili cu aplicarea legilor” înglobează toţi reprezentanţii legii, fie ei numiţi sau aleşi, care exercită puteri poliţieneşti şi în special puterea de a reţine şi a aresta. Se face totodată menţiunea că, în ţările în care puterile poliţieneşti sunt exercitate de autorităţi militare, fie în uniformă sau nu, sau de către forţe ale securităţii statului, definiţia responsabili cu aplicarea legii se întinde în egală măsură la agenţii acestor servicii.
În acelaşi an, 1979, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a aprobat Declaraţia cu privire la poliţie,[10] care se aplică la toate persoanele şi organizaţiile, inclusiv serviciilor secrete, poliţiei militare, forţelor armate sau miliţiilor care îşi asumă funcţiile poliţiei, sau care sunt însărcinate cu asigurarea ordinii publice şi a securităţii statului. Părţile „A” şi „B” ale Declaraţiei cu privire la poliţie privesc atât deontologia cât şi statutul poliţistului.Legea nr.26/1995 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nu prevedea o definiţie a noţiunii de poliţist, dar reglementa organizarea şi funcţionarea poliţiei, atribuţiile acesteia, drepturile şi obligaţiile poliţiştilor, personalul poliţiei române, cooperarea cu alte autorităţi inclusiv pe plan internaţional, păstrarea datelor confidenţiale şi organizarea băncii de date privind infracţiunile şi criminalitatea.
În schimb, Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea poliţiei, încă din cuprinsul primului articol, oferă o definiţie a instituţiei: „Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia specializată a statului care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperire infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii”. Legea stipulează, în continuare, că activitatea poliţiei constituie serviciu public desfăşurat în interesul persoanei şi comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului,[11] că ea se organizează potrivit împărţirii administrativ-teritoriale şi al unor sectoare ale economiei naţionale.[12]
Elementul de noutate al ultimilor legi de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române, este înfiinţarea Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică (ATOP) la nivelul municipiului Bucureşti şi al fiecărui judeţ, organism cu rol consultativ, a cărui activitate se desfăşoară în interesul comunităţii care are o serie de atribuţii, începând cu elaborarea planului anual de activităţi şi fixarea obiectivelor şi indicatorilor de performanţă minimali pentru protejarea intereselor comunităţii şi asigurarea climatului de siguranţă civică.[13]
În concluzie, am putea afirma că poliţia este organismul specializat al puterii executive a statului care, în condiţiile legii, exercită autoritatea statului prin măsuri preventive şi represive în scopul menţinerii ordinii publice şi a stării de legalitate,[14] constatării infracţiunilor şi identificării făptuitorilor în vederea tragerii la răspundere a acestora.
[1] În accepţia cea mai largă, conceptul de poliţie evocă toate reglementările legale şi instituţiile, fără alte precizări: poliţia contractelor, poliţia silvică, poliţia căsătoriilor, poliţia instanţei, poliţia transporturilor, poliţia de frontieră, poliţia veterinară, poliţia sanitară, poliţia vamală ş.a.
[2] A se vedea Vasile Barbu, „Introducere în dreptul poliţienesc unificat”, Oradea, 1924, p.23 şi urm.
[3] A se vedea Eugen Bianu, „Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească – ordinea obştească”, Bucureşti, 1938, p.9.
[4] De altfel, primele documente, considerate primele acte constituţionale pentru ambele principate româneşti – Moldova şi Ţara Românească – au fost emise de-abia în anul 1832.
[5] Instituţia s-a menţinut ca atare circa 200 de ani, începând cu domnia lui Mihnea Vodă – 1620.
[6] Ne referim la Ordinul Instructiv nr.877 din 16 iunie 1835 al Departamentului Poliţiei.
[7] Practic, domnitorul emite Cronica poliţienească, prin care erau reglementate sarcinile „înaltei poliţii” şi ale „obişnuitei poliţii”. Astfel, pentru prima dată, apare o organizare centrală a structurilor poliţieneşti.
[8] A fost publicată la Paris în 1987.
[9] Ne referim la Rezoluţia nr.347169/1979 a Adunării Generale a ONU.
[10] Prin Rezoluţia nr.690/1979.
[11] A se vedea art.2 din Legea nr.218/2002 (M. Of. nr.365 din 9 mai 2002).
[12] Structura organizatorică, prevăzută în art.4 al Legii nr.218/2002, este următoarea: a) Inspectoratul general al Poliţiei; b) unităţi teritoriale în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţie Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratele Judeţene de Poliţie; c) unităţi de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului şi d) alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate potrivit legii.
[13] Principiile generale de înfiinţare, organizare şi funcţionare, asemănătoare instituţiei Autorităţii poliţieneşti, experimentate în ultimele decenii ale secolului trecut în Marea Britanie, au fost conturate de un colectiv coordonat de chestorul de poliţie Niculae Neagu, în urma vizitelor de documentare efectuate în anii 1996 şi 1999 la Newkastle şi Londra (la New Scotland Ford în anii 1999, 2000 şi 2001).
[14] Legalitatea reprezintă, pentru puterea legitimă, garanţia neutralităţii şi loialităţii poliţiei prin menţinerea unei subordonări juridice (faţă de norma de drept) şi a unei subordonări politice (faţă de puterea legitimă).