Drept

1. Legea de organizare a Poliţiei Generale a Statului din 8/21 iulie

                    1929 –  baza modernizării Poliţiei Române după Marea Unire

            Sporirea sarcinilor care se ridicau pe linia ordinii publice şi necesitatea creării unor servicii şi compartimente noi în cadrul organelor de poliţie şi siguranţă, care să prevadă, să descopere şi să lichideze acţiunile tot mai numeroase din interior şi din afară îndreptate împotriva siguranţei statului şi a capacităţii de apărare a ţării, precum şi a integrităţii sale teritoriale, au determinat cercurile conducătoare române să adopte noi legi care să reglementeze şi să definească cu multă claritate activitatea organelor de ordine şi informaţii din subordinea Ministerului de Interne, să adopte o structură organizatorică mai corespunzătoare nevoilor muncii informative.

            În acest sens, a fost adoptată Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului,[1] din iniţiativa ministrului de interne Alexandru Vaida Voievod, care a stabilit că principalul organ de stat însărcinat cu îndrumarea, coordonarea şi realizarea activităţii de ordine şi informaţii pe întreg teritoriul urban al ţării să poarte denumirea de Direcţiunea Generală a Poliţiei. De asemenea, Legea stabilea că Poliţia Generală a Statului se exercita pe întreg teritoriul ţării, sub autoritatea şi controlul Ministerului de Interne.

            În expunerea de motive a Legii pentru organizarea Poliţiei generale a Statului din 1929 se face un istoric sumar al poliţiei române, precizându-se că se poate vorbi de o poliţie generală a statelor româneşti, începând cu Regulamentele organice. Urmează, apoi, legile comunale din 1864 şi 1874, prin care primăriile oraşelor sunt autorizate să-şi creeze poliţii comunale, şi apoi Legea din 1878, prin care se înfiinţează o Poliţie judiciară a „Urbei Bucureşti” şi sunt autorizate toate comunele urbane să-şi organizeze astfel de poliţii.[2]

            Cu prilejul dezbaterii în Parlamentul român a Legii de organizare a Poliţiei Române, în iunie 1929, ministrul de interne dr. Alexandru Vaida-Voievod a dezaprobat în mod ferm întrebuinţarea violenţei faţă de inculpaţi, precizând: „Ofiţerul ce face uz de mijloacele reprobate de lege şi morală, spre a smulge mărturii vinovatului, dă dovadă că nu poate prin mijloace legale şi prin inteligenţă să descopere adevărul”.

            Legea de organizare a Poliţiei din iulie 1929 consfinţea o formă superioară, evoluată a Poliţiei politice, aceea a Poliţiei de Siguranţă de Stat, în rolul de observare, supraveghere şi informaţii. Poliţia de Siguranţă de Stat era definită ca o ramură a Poliţiei Generale a Statului, care avea menirea apărării ordinii publice şi siguranţei statului român.[3]

            Prin Legea de organizare a poliţiei din 1929 se stabileşte o distincţie mai clară între Poliţia urbană, care era formată şi executată în oraşe de organele Poliţiei Generale a Statului, şi Poliţia rurală, ce se realiza în mediul rural prin Inspectoratul General al Jandarmeriei cu sediul în Capitală. Astfel, serviciile exterioare de poliţie rurală ale Direcţiunii generale sunt: Inspectoratele, legiunile, secţiile şi posturile de jandarmi, organizate prin Legea jandarmeriei rurale.

            Legea din 8/21 iulie 1929, adoptată într-o perioadă de afirmare a normelor Constituţiei din 1923, a avut drept caracteristici următoarele principii fundamentale: unificarea, specializarea şi colaborarea; stabilitatea; intelectualizarea şi încadrarea; ablaţiunea; responsabilitatea personală a poliţistului. La baza activităţii poliţiei, această lege a aşezat mai multe reguli: unitatea de conducere, simplificarea, coeziunea, specializarea serviciilor şi organelor de execuţie, coordonarea, disciplina ierarhică, descentralizarea etc.

            Legea de organizare a Poliţiei Generale a Statului prevedea la art.95, litera m), obligativitatea portului uniformei pentru funcţionarii poliţieneşti, de orice categorie, fapt ce a fost reglementat prin Regulamentul pentru portul uniformei de către ofiţeri de poliţie şi Corpul gardienilor publici, publicat în Monitorul Oficial nr.250 din 26 octombrie 1931.

            Această lege a fost considerată una dintre cele mai avansate, deoarece a înscris în istoria poliţiei o nouă perioadă, ridicând această instituţie de la starea de desconsiderare la starea de serviciu public, care funcţionează nu după bunul plac al politicienilor ci pe baza unor principii de drept şi de moralitate de cea mai înaltă valoare.

            Această lege era caracterizată de următoarele principii:

            Unificarea, specializarea şi colaborarea. Poliţia Generală a Statului exercita autoritatea pe întregul teritoriu al statului, fiind organul însărcinat cu asigurarea ordinii interne, pazei, liniştii publice şi siguranţei naţionale. Pe lângă cultura generală, poliţistul trebuie să aibă şi o pregătire specială, adecvată acelei ramuri de poliţie pe care o profesează. Legea a înscris acest principiu prin acceptarea divizării poliţiei în poliţia administrativă, judiciară şi de informaţii. Regula colaborării organelor poliţiei generale cu organele speciale prevăzute în diverse legi în materie fiscală, vamală, sanitară etc., a fost prevăzută expres în lege:

            Stabilitatea. Legea a limitat cazurile de transferări şi detaşări, specificând şi procedura care trebuie îndeplinită pentru fiecare dintre ele;

            Intelectualizarea. Pe lângă condiţiile benevole de admisibilitate, legea a impus condiţii speciale de selecţionare şi numirea pe funcţii a personalului poliţienesc;

            Ablaţiunea. Ofiţerii şi agenţii de poliţie au fost investiţi cu dreptul de a constata contravenţii şi a încasa amenzile, recunoscute şi plătite pe loc de către cei prinşi în flagrant;

            Responsabilitatea personală a poliţistului. I se recunoaşte poliţistului dreptul de a cere ordin scris şi nu de a executa ordinele vădit ilegale.

            Depolitizarea poliţiei. Legea din 1929, înfiinţa Direcţia Generală a Poliţiei în cadrul Ministerului de Interne şi unifica serviciile centrale poliţieneşti pe care le organiza pe trei direcţii:

1. Direcţia poliţiei administrative: avea sarcina de a îndruma activitatea poliţiei administrative, de a controla buna executare a legilor şi regulamentelor şi de a veghea la menţinerea ordinii publice:
2. Direcţia poliţiei judiciare: asigura îndrumarea şi controlul activităţii ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară pe linia constatării infracţiunilor şi trimiterii infractorilor în faţa justiţiei;
3. Direcţia poliţiei de siguranţă: conducea şi controla activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor acestei poliţii, aduna şi centraliza informaţiile primite din ţară privind ordinea publică şi îndeplinea însărcinările serviciului de ordine publică şi siguranţă a statului.

            Inspectoratul Gardienilor publici executa controlul personalului corpului gardienilor publici din întreaga ţară iar Biroul jandarmeriei funcţiona ca oficiu de legătură între serviciile poliţieneşti urbane şi poliţia rurală.

            Serviciile exterioare ale Poliţiei generale a Statului erau, în ordine ierarhică, următoarele:

• Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti;
• Inspectoratele regionale de poliţie, organe de legătură între Direcţia Generală a Poliţiei şi unităţile de poliţie din teren: chesturi şi poliţişti;
• Chesturile de poliţie din municipii, care exercitau efectiv toate atribuţiile de poliţie generală a statului, pe teritoriul unui municipiu;
• Poliţiile din oraşele reşedinţă de judeţ;
• Comisariatele sau detaşamentele de poliţie pentru oraşele reşedinţă, punctele de frontieră, porturi, gări, comune suburbane şi rurale.

            Această lege a rămas până în 2002 cea mai completă şi modernă reglementare în materie de poliţie, aliniată profund la coordonatele structurale ale poliţiilor europene ale timpului. Începând cu anul 1939, regimul totalitar instaurat a acuzat o serie de modificări, însă legea a rămas în vigoare până în anul 1949, anul înfiinţării Direcţiei Generale a Miliţiei.

            2. Structura organizatorică şi modul de funcţionare a Miliţiei

                    începând cu anul 1947

            La 23 ianuarie 1949, prin Decretul nr.25 [4] se înfiinţa Direcţia Generală a Miliţiei şi erau desfiinţate atât poliţia cât şi Jandarmeria, a căror activitate înceta. Noua structură prelua, în mare parte, personalul poliţiei şi jandarmeriei şi avea atribuţiile reunite ale celor două structuri desfiinţate. Statul totalitar nu s-a sfiit să ingereze politicile duse de Miliţia populară, să plaseze în funcţii de conducere activişti special recrutaţi şi instruiţi, să organizeze structuri politice în interiorul aparatului miliţienesc, să subordoneze întregul sistem şi să-l utilizeze şi la lichidarea punctelor de rezistenţă anticomuniste, la urmărirea şi încarcerarea liderilor anticomunişti.[5]

            În anul 1968, urmare cunoscutelor tendinţe „reformiste” iniţiate de conducerea politică a ţării, au fost operate numeroase organizări şi în domeniul internelor. Astfel, prin Decretul nr.294 din 4 aprilie 1968 [6] a fost reglementată organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne care avea în subordine: miliţia, pompierii, trupele de pază, penitenciarele şi arhivele statului. De asemenea, printr-un al Decret, nr.295 [7] s-a aprobat înfiinţarea Consiliului Securităţii Statului, ca organism independent.

            Ulterior, la 18 noiembrie 1968, a fost adoptată Legea nr.21 privind organizarea şi funcţionarea Miliţiei, care, printre altele, pune un accent deosebit pe subordonarea organelor de ordine faţă de partidul unic, statuând că acestea au în primul rând sarcina de a contribui la apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului şi a muncii de construcţie a societăţii socialiste. Cu toate că legea insera o serie de atribuţii normale pentru activitatea poliţienească şi specifica principii alineate la standardele privitoare la dreptul de poliţie al statului, inclusiv pe cele vizând apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în multe privinţe şi în anumite împrejurări istorice ele au rămas formale, întrucât au fost transgresate cu preţioase indicaţii şi orientări de partid.

            În anul 1972, prin Decretul nr.130 [8] , prin fuziunea Consiliului Securităţii Statului şi a Ministerului Afacerilor Interne, a fost înfiinţat Ministerul de Interne, care avea în compunere: organele de securitate, miliţia, pompierii, penitenciarele şi arhivele statului.

            În ceea ce priveşte Miliţia, decretul refixa principalele atribuţii ale acesteia de responsabil cu ordinea şi liniştea publică, prevenirea şi cunoaşterea infracţiunilor de drept comun, corespunzătoare, în general, structurilor poliţieneşti ale vremii. Totuşi, principiile esenţiale care au guvernat activitatea de ordine publică până în decembrie 1989 au fost: conducerea de către partidul comunist, exacerbarea funcţiei represive, secretizarea excesivă a acţiunilor, afectarea intereselor cetăţenilor prin succesivele abuzuri şi ilegalităţi săvârşite la ordinele şi indicaţiile exprese ale activiştilor de partid.

            În această perioadă, din punct de vedere structural, Miliţia avea în competenţă: Inspectoratul General al Miliţiei; Direcţia Generală a Miliţiei Municipiului Bucureşti, miliţiile judeţene, municipale şi orăşeneşti, respectiv posturile de miliţie comunale. Fiecare dintre aceste structuri, exceptând posturile de miliţie comunale, aveau în competenţă direcţii, servicii independente, servicii, birouri, compartimente şi/sau linii de muncă specializate pe domeniile: infracţionalitate economică, infracţionalitate judiciară, infracţionalitate vizând regimul armelor, explozibililor, substanţelor toxice şi stupefiantelor, criminalistică, cercetări penale, ordine publică, evidenţa populaţiei, cazier judiciar, transporturi feroviare, navale şi aeriene, circulaţie rutieră, şi evidenţa operativă. Posturile de miliţie aveau în plus şi linii de muncă specifice muncii de securitate în domeniul rural.

            Recrutarea, formarea şi pregătirea personalului a cunoscut îmbunătăţiri evidente, asigurându-se standarde generale înalte: studii superioare pentru ofiţeri şi studii medii pentru subofiţerii de poliţie. A fost pus în aplicare un sistem draconic de reciclare a cunoştinţelor, pentru toate categoriile de personal, de perfecţionare în domeniile de bază, de specializare în ţară şi în străinătate, de studii post-universitare şi cursuri de doctorat. Totuşi, selectarea, încadrarea şi mai apoi promovarea personalului ţinea cont în primul rând de calitatea de membru de partid.

            Pentru a răspunde cât mai eficient nevoilor de control social, de cunoaştere a mediilor infracţionale şi de reprimare, în stare incipientă, o oarecare tendinţă sau tentativă de a încălca prevederile limitative şi restrictive ale legilor în vigoare, începând cu anul 1972 a fost intensificat şi regândit sistemul informativ-operativ de culegere şi valorificare a informaţiilor prin intermediul întregului personal, inclusiv al salariaţilor civili, şi au fost întărite compartimentele criminalistice, începând cu înfiinţarea Institutului de Criminalistică de pe lângă Inspectoratul General al Miliţiei. La acestea s-au adăugat introducerea unor indicatori de muncă maximali, controlul exacerbat al îndeplinirii acestora, utilizarea organizaţiilor de partid şi profesionale pentru „mobilizarea” exemplară a cadrelor şi „sancţionarea” nonconformiştilor, arbitrariului şi abuzul în „sancţionarea” disciplinară a personalului, în primul rând prin mutarea abuzivă în masă în alte regiuni istorice după bunul plac al conducerii superioare în ultimul deceniu de dictatură comunistă.

            În condiţiile date, în pofida numeroaselor aspecte de deturnare de la activităţile cu specific poliţienesc tradiţional (prevenirea şi descoperirea infracţiunilor de drept comun, desfăşurarea activităţilor de cercetare penală, menţinerea ordinii publice, ţinerea evidenţelor şi deservirea populaţiei în domeniile date în responsabilitate), în cadrul miliţiei s-au format şi au acţionat mulţi profesionişti veritabili, la toate nivelurile structurale, care au conturat adevărate şcoli şi tradiţii, recunoscute inclusiv la nivel internaţional, care au permis, imediat după decembrie 1989 continuarea activităţii de poliţie în noile condiţii politice, economice, sociale şi culturale.[9]

            3. Renaşterea Poliţiei Române   - Poliţia în tranziţie –

            După decembrie 1989, în România au fost create condiţiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Primul document al revoluţiei române, „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”[10], stabileşte printre altele că activitatea organelor Ministerului de Interne, din care şi poliţia face parte, va fi coordonată de Consiliul militar Superior.

            Prin Decretul Lege nr.2[11] din 27 decembrie 1989, privind construirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, denumirea de miliţie s-a schimbat în poliţie.

            În vederea depolitizării poliţiei, prin Decretul Lege nr.8/1989[12] s-a prevăzut, în art.5, că „militarii şi personalul civil din Ministerul de Interne nu pot face parte din partide politice”. Acest  principiu a fost reluat şi prin prevederile art.37, alin.3 din Constituţia din decembrie 1991.

            Primul act normativ care a stabilit în mod concret modul de organizare şi funcţionare a organelor poliţieneşti după 1989 a fost HG nr.01000 din 3.09.1990.[13] Conform acestei hotărâri, Poliţia Română, avea în general următoarele atribuţii:

• apără viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanelor, avutul public şi privat;
• veghează la menţinerea ordinii publice;
• constată şi efectuează cercetări în legătură cu săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală;
• asigură respectarea normelor legale privind regimul armelor, muniţiilor, materialelor explozive şi în domeniul transporturilor feroviare, navale şi aeriene;
• îndrumă, supraveghează şi controlează circulaţia rutieră;
• ţine evidenţa populaţiei şi eliberează acte de identitate.

            La data de 18 decembrie 1990, Parlamentul României adoptă Legea nr.40 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne,[14] din care face parte şi poliţia. Acesta este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, atribuţiile ce-i revin cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutul public şi privat, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, contribuind prin aceasta la realizarea unei societăţi democratice în România, la apărarea independenţei, suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale.

            O lege proprie de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române a fost adoptată de Parlamentul României la 18 mai 1994[15].

- Structura organizatorică şi personalul Poliţiei Române –

            Potrivit prevederilor Legii nr.26/1994, între anii 1994 – 2000, Poliţia Română a fost structurată corespunzător organizării administrative a teritoriului ţării, după specificul unor sectoare ale economiei naţionale, sau al unor obiective economice şi sociale, în funcţie de natura şi importanţa acestora.

            Poliţia Română a avut următoarea structură organizatorică:

• Inspectoratul General al Poliţiei;
• Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti;
• Inspectoratele de poliţie ale judeţelor;
• Inspectorate de poliţie pentru transporturile feroviare şi navale;
• Instituţii de învăţământ pentru pregătirea şi specializarea poliţiştilor.

            Inspectoratul General al Poliţiei era unitatea centrală a poliţiei care a condus, coordonat şi controlat activitatea tuturor celorlalte unităţi de poliţie, a desfăşurat activităţi operative în cauze de importanţă deosebită şi orice altă activitate dată în competenţa sa prin lege. Acesta avea în structura sa direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri înfiinţate în baza ordinului ministrului de interne. În cadrul Inspectoratului General al Poliţiei au funcţionat:

• Direcţia Generală a Poliţiei Judiciare, din care fac parte Direcţia Poliţiei Judiciare, Direcţia Poliţiei Economico – Financiare, Institutul de Criminalistică;
• Direcţia Generală a Poliţiei de Ordine Publică, din care fac parte Direcţia Poliţiei de Ordine Publică, Direcţia Poliţiei Rutiere şi Direcţia Poliţiei Transporturi;
• Institutul pentru Prevenirea şi Cercetarea Criminalităţii;
• Direcţia de Logistică;
• Biroul Naţional „Interpol” şi relaţii Internaţionale;
• Direcţia de Combatere a Crimei Organizate;
• Direcţia Management şi Resurse Umane;
• Direcţia Supravegherii Operative şi Investigaţii;
• Serviciul Juridic şi Contencios;
• Serviciul Independent Medical;
• Corpul de Control;
• Direcţia Cazier Judiciar şi Evidenţa Operativă;
• Direcţia Cercetări Penale;
• Serviciul Independent Gospodărie;
• Serviciul Independent Dispecerat Pază Sediu şi Control Acces;
• Serviciul Independent pentru Investigaţii şi Acţiuni Speciale;
• Cabinetul Inspectorului General;
• Centrul de Comunicaţii şi Informaţii.

            Inspectoratul General al Poliţiei a fost condus de un inspector general, numit prin hotărâre a guvernului, la propunerea ministrului de interne. Inspectorul General a fost ajutat de un număr de adjuncţi numiţi la propunerea sa, de către ministrul de interne. În aplicarea legii, Inspectorul General al Poliţiei a emis dispoziţii obligatorii pentru personalul din subordine.

            În cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, au funcţionat direcţii, brigăzi, servicii, birouri, poliţii de sector şi secţii de poliţie, corespunzător organizării administrativ-teritoriale a capitalei. Secţia de poliţie a fost stabilită prin ordin al ministrului de interne în funcţie de întinderea teritoriului, populaţiei, numărul şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice şi de sarcinile specifice de activitate.

            Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti era condusă de un director general, ajutat de adjuncţi. Acesta a fost numit în funcţie de către ministrul de interne, cu avizul prefectului capitalei.

            În teritoriu au funcţionat 41 de Inspectorate de Poliţie Judeţene şi 8 Inspectorate Teritoriale Poliţie Transporturi. Acestea au avut în compunere servicii, birouri şi au desfăşurat activitatea pe baza regulamentului de organizare şi de funcţionare.

            În municipii şi în oraşele din judeţe au funcţionat, în subordinea Inspectoratelor de Poliţie Judeţene, Poliţii municipale şi orăşeneşti, iar în comune, posturi de poliţie comunale. În municipiile cu o populaţie numeroasă, întindere mare, au fost înfiinţate secţii de poliţie iar în comunele cu sate şi cătune dispersate, şi cu o suprafaţă teritorială mare, birouri de poliţie, tot prin ordin al ministrului de interne.

            Şefii Inspectoratelor de Poliţie ale Judeţelor erau numiţi şi se eliberau din funcţie, prin ordin, de către ministrul de interne cu avizul prefecţilor.

            Inspectoratele de Poliţie Transporturi au avut în structura organizatorică servicii, birouri, compartimente precum şi posturi de poliţie pentru transporturi feroviare, navale şi aeriene. Şefii acestor inspectorate şi adjuncţii erau numiţi, prin ordin, de către ministrul de interne.

            În cadrul Inspectoratelor de Poliţie Judeţene şi al Direcţiei Generale de Poliţie al Municipiului Bucureştii au fost înfiinţate la propunerea şefului IGP, prin ordin al ministrului de interne, unităţi de poliţie în obiectivele economice, sociale şi domenii de interes public, în raport cu nevoile concrete de muncă şi în limita efectelor şi fondurilor alocate.

            Formarea şi specializarea poliţiştilor s-a realizat în Academia de Poliţie, în două Şcoli de subofiţeri de poliţie şi în Centrul de perfecţionare a pregătirii pentru poliţişti.

            Poliţia Română constituia un sistem structurat şi subordonat pe plan central unui singur organism – Inspectoratul General al Poliţiei, iar în plan teritorial Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratelor Judeţene de Poliţie (Inspectoratele de Transporturi). În acest fel se asigura unitatea de acţiune, dar şi de cooperare, conducerea corespunzătoare între unităţile componente.

            Încercând să caracterizez unităţile (organele) de poliţie, pot evidenţia că acestea au avut anumite trăsături caracteristice care le deosebeau de alte organe ale statului, printre care amintesc:

• au fost organizate pe principiul teritorialităţii, având de regulă competenţă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor;
• au avut continuitate în îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor, fiind permanent angajate în activitatea de ordine publică;
• în conducerea de către organele centrale şi teritoriale de profil s-a dat autonomie forţelor poliţieneşti pe plan local;
• au manifestat operativitate în acţiuni, datorită structurilor suple de organizare;
• erau părţi componente ale unui sistem ierarhizat, bazat pe principiul subordonării;
• formau o unitate, în sensul că, din punct de vedere organizatoric, s-a realizat subordonarea organelor poliţieneşti de o anumită categorie, din treaptă în treaptă, până la organul central, care la rândul său, se subordona ministrului de interne;
• în îndeplinirea sarcinilor specifice, exista o strânsă cooperare între toate categoriile de organe, cu respectarea regulilor privind compartimentarea muncii şi păstrarea secretului acţiunii concrete.

            Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le reveneau conform legii, organele poliţieneşti au putut intra în diferite raporturi juridice. Din această cauză, le-a fost necesară o anumită competenţă, care să determine măsura în care organele poliţieneşti îşi exercitau atributele. În acest sens, unităţile de poliţie au dispus de următoarele forme de competenţă:

• competenţa materială care se referea la sfera atributelor unei unităţi de poliţie (de ex.: poliţie municipală, poliţie orăşenească, post de poliţie comunal etc.);
• competenţa teritorială care desemna limitele în spaţiul în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege. Organele poliţieneşti centrale (IGP şi direcţiile subordonate) îşi desfăşurau activitatea pe întreg cuprinsul ţării, iar organele locale, de regulă, numai într-o anumită unitate teritorială;
• competenţa personală care se raporta la sfera atributelor conferite unui poliţist ce ocupa o anumită funcţie. După acest criteriu se delimita o funcţie de alta;
• competenţa funcţională care era dată de funcţiile specifice conferite diferitelor organe poliţieneşti în raport de diversele faze sau etape ale actelor pe care le executa.

            Potrivit competenţelor ce le reveneau, organele poliţieneşti au emis ordine, dispoziţii, adrese ş.a., care în ceea ce privea natura lor juridică erau acte administrative.

            Poliţia Română şi-a organizat banca de date privind infracţiunile şi criminalitatea. Cel mai semnificativ exemplu l-a constituit introducerea, la Institutul de Criminalistică, a sistemului „AFIS” de identificare a persoanelor autoare de infracţiuni după impresiunile papilare.

            Totodată, pe lângă unele unităţi de poliţie s-au constituit unităţi de asistenţă sanitară, secţii sau asociaţii sportive şi gospodării anexe.

            Pentru îndeplinirea atributelor ce-i reveneau conform legii, unităţile de poliţie au putut utiliza un parc propriu de autovehicule şi au avut în dotare tehnică de luptă, aparatură tehnico-ştiinţifică şi alte mijloace materiale.

            Structura unităţilor de poliţie şi încadrarea acestora cu personal s-au stabilit de ministrul de interne, în raport cu efectivele aprobate prin Hotărâre a Guvernului.

- Demilitarizarea  şi reforma poliţiei -

            În perioada 1997 – 2002 au fost depuse eforturi şi întreprinse acţiuni concrete pentru pregătirea şi trecerea la demilitarizarea sistemului poliţienesc autohton, sens în care, în cadrul Programului de Twinning RO-98 IB/INT/01, în paralel cu activitatea de audit realizat de experţi occidentali, au redactat circa 41 de variante de proiecte de lege privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi ale Statutului Poliţistului.[16] Eforturile depuse de colective multidisciplinare s-au concentrat spre clarificarea unor aspecte de adaptare şi euro conformizare a: managementului responsabilităţii, ordinii interioare, raporturilor de serviciu, eticii poliţieneşti, regimului disciplinar, formării şi dezvoltării carierei personalului, organizării  muncii  şi  salarizării, mijloacelor şi procedeelor poliţieneşti, inclusiv uzul de armă ş.a.

            Concomitent cu modernizarea structurii organizatorice,[17] au fost soluţionate cea mai mare parte dintre chestiunile de certă noutate şi modernitate  cum au fost: agentul sub acoperire, protecţia juridică şi materială a martorului, livrarea supravegheată în circuit naţional şi internaţional, atenuarea răspunderii juridice a  infractorilor care uşurează descoperirea altor infracţiuni grave, răspunderea penală a persoanelor juridice, înfiinţarea poliţiei judiciare, managementul informaţiilor, analiza informaţiilor pe calculator, procedurile de lucru în sistem internaţional ş.a.[18] În privinţa statutului poliţistului, au fost clarificate juridic: problematica corpurilor poliţiştilor, funcţiilor şi gradelor profesionale, dezvoltării carierei personalului, restrângerii unor drepturi, îndatoririlor şi interdicţiilor regimului disciplinar, criteriilor de recrutare, principiilor formării poliţiştilor etc.[19]

            Urmare acestor demersuri, unanim apreciate în plan intern şi extern, în cursul anului 2002 au fost adoptate cele două acte normative de nivel superior esenţiale pentru reforma sistemului poliţienesc din România: Legea nr.218[20] privind organizarea şi funcţionarea poliţiei române şi Legea nr.360[21] privind Statutul poliţistului, care a suferit ulterior modificări neesenţiale pentru spiritul şi fondul problemelor reglementate.

            Cu privire la principiile noi care guvernează organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, ar fi de reţinut următoarele:[22]

• Poliţia Română face parte din ministerul de Interne şi este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.
• Activitatea Poliţiei Române constituie un serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.
• În îndeplinirea misiunilor care îi revin, Poliţia Română cooperează cu instituţiile statului şi colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi cu persoanele fizice şi juridice, în limitele legii.
• Poliţia Română se organizează corespunzător împărţirii administrativ-teritoriale a ţării; Se poate organiza conform specificului unor sectoare ale economiei naţionale: transporturi feroviare, aeriene, navale, sau al unor obiective economice şi sociale, în funcţie de importanţa şi de numărul acestora; Unităţile de poliţie se înfiinţează prin ordin al ministrului de interne.
• Poliţia Română are următoarea structură organizatorică: a) Inspectoratul General al Poliţiei Române; b) unităţi teritoriale aflate în subordinea IGP, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratele Judeţene de Poliţie;  c) instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului;  d) alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate potrivit legii.

            La nivelul Municipiului Bucureşti şi al fiecărui judeţ se organizează şi funcţionează autoritatea teritorială de ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărui activitate se desfăşoară în interesul comunităţii. Autoritatea teritorială de ordine publică este constituită din şeful Direcţiei Generale de poliţie a Municipiului Bucureşti sau al Inspectoratului de Poliţie Judeţean, un reprezentant al Corpului Naţional al Poliţiştilor, subprefect, 6 consilieri desemnaţi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv de Consiliul judeţean, şeful Corpului gardienilor publici al municipiului Bucureşti sau al judeţului, 3 reprezentanţi ai comunităţii, desemnaţi de primarul general al municipiului Bucureşti, respectiv de preşedintele Consiliului judeţean.

            Autoritatea teritorială de ordine publică are următoarele atribuţii: a) contribuie la elaborarea planului de activităţi şi la fixarea obiectivelor şi indicatorilor de performanţă minimali, având ca scop protejarea intereselor comunităţii şi asigurarea climatului de siguranţă publică;  b) sesizează şi propune măsuri de înlăturare a deficienţelor din activitatea de poliţie;  c) face propuneri pentru soluţionarea de către organele de poliţie a sesizărilor care îi sunt adresate, referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, potrivit legii;  d) organizează consultări cu membrii comunităţilor locale şi cu organizaţiile neguvernamentale cu privire la priorităţile siguranţei persoanei şi a ordinii publice;  e) prezintă trimestrial informări în şedinţele Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale Consiliului judeţean, după caz, asupra nivelului de asigurare a securităţii şi siguranţei civice a comunităţii;  f) elaborează anual un raport asupra eficienţei activităţii unităţilor de poliţie, care se dă publicităţii.

            Poliţia Română are următoarele atribuţii principale:

1. Apără viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanelor, proprietatea privată şi publică, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii;
2. Aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi de identificare  şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii;
3. Sprijină unităţile de jandarmerie cu informaţii pentru asigurarea sau restabilirea ordinii şi liniştii publice, cu ocazia mitingurilor, manifestaţiilor cultural-sportive şi altele asemenea;
4. Asigură, direct sau în cooperare cu alte instituţii abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice şi intervenţiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea şi neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale, sănătăţii persoanelor sau provocării de daune proprietăţii publice ori private;
5. Avizează şi controlează, în condiţiile legii, înfiinţarea societăţilor private de detectivi, pază, supraveghere şi gardă de corp;
6. Culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite;
7. Realizează activităţi de prevenire şi combatere a corupţiei, a criminalităţii economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracţiunii în domeniul informaticii şi a crimei organizate;
8. Desfăşoară activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează cercetări în legătură cu acestea;
9. Constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii;
10. Asigură protecţia martorului, informatorului şi a victimei, în condiţiile legii;
11. Desfăşoară activităţi de depistare a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, executării pedepselor sau hotărârii judecătoreşti, precum şi a persoanelor dispărute;
12. Desfăşoară activităţi de prevenire şi combatere a migraţiei ilegale.
13. Supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile publice;
14. Desfăşoară activităţi specifice de poliţie în domeniul transporturilor feroviare, navale şi aeriene;
15. Organizează, în condiţiile legii, cazierul judiciar;
16. Conlucrează cu structuri de profil din alte state şi de la nivelul unor instituţii internaţionale pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere;
17. Participă la constituirea forţelor internaţionale de poliţie, destinate unor misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare poliţienească sau pentru acţiuni umanitare.

            Statutul poliţistului a completat problematica esenţială a reformei sistemului poliţienesc introducând statutul civil pentru personalul poliţiei, sens în care vom remarca câteva dintre principiile sale:[23]

            Poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi execută atribuţiile stabilite pentru poliţia română prin lege, ca instituţie specializată a statului. Exercitarea profesiei de poliţist implică, prin natura sa, îndatoriri şi riscuri deosebite. Statutul special este conferit de îndatoririle şi riscurile deosebite, de portul de armă şi de celelalte diferenţieri prevăzute în statut.

1. Poliţistul este investit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite de lege. Autoritatea funcţiei nu poate fi exercitată în interes personal.
2. Poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii;
3. Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională. Poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi execută atribuţiile de serviciu.
4. Calitatea de poliţist se dobândeşte şi se pierde în condiţiile prevăzute în Legea privind Statutul Poliţistului.
5. Profesia de poliţist poate fi exercitată numai de către persoana care a dobândit această calitate, în condiţiile legii.
6. Poliţiştii provin, de regulă, din rândul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ ale ministerului de Interne. Ofiţerii de poliţie pot proveni şi din rândul agenţilor de poliţie absolvenţi, cu diplomă sau licenţă, ai instituţiilor de învăţământ superior de lungă sau scurtă durată ale Ministerului de Interne sau ai altor instituţii de învăţământ superior cu profil corespunzător specialităţilor necesare poliţiei, stabilite prin ordin al ministrului de interne. Pentru unele funcţii pot fi încadraţi specialişti cu studii corespunzătoare cerinţelor postului şi care îndeplinesc condiţiile legale.
7. Poliţiştii pot fi debutanţi sau definitivi. Poliţiştii debutanţi sunt persoanele care ocupă, pe durata perioadei de stagiu, un post în cadrul Poliţiei Române.

            Poliţiştii se încadrează în două categorii, definite în raport cu nivelul studiilor necesare, astfel:  a) categoria A – Corpul ofiţerilor de poliţie – cuprinde ofiţeri de poliţie cu studii superioare; b) categoria B – Corpul agenţilor de poliţie – cuprinde agenţi de poliţie cu studii liceale sau post liceale cu diplomă. Categoriile de poliţişti se împart pe corpuri şi grade profesionale.

            În ceea ce priveşte funcţionarea unităţilor de poliţie şi a componentelor specializate, în prezent se operează cu instrumentele juridice, personal selecţionat şi format, metode şi procedee compatibile cu cele verificate în peisajul comunitar, iar cooperarea zonală (în cadrul SECI, CEMN şi a celorlalte acorduri bilaterale şi multilaterale), în cadrul INTERPOL şi EUROPOL se desfăşoară cotidian şi fără dificultăţi.

            Problematica corupţiei a căpătat continuu şi consistenţă după înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie, a poliţiei Judiciare şi înfiinţarea Direcţiei Generale Anticorupţie în Ministerul Administraţiei şi Internelor, care a devenit funcţională în anul 2005.

[1] Legea a fost adoptată la 8/21 iulie 1929 şi a fost elaborată de un colectiv de reputaţi oameni politici şi jurişti de marcă printre care pot fi amintiţi: Alexandru Vaida-Voievod prim ministru, Armand Călinescu, Anibal Teodorescu, Vintilă Dongoroz, Stelian Popescu şi Eugen Bianu.

[2] Se amintea şi faptul că prima lege care a definit Poliţia generală a statului din punct de vedere al atribuţiilor sale este Legea lui Vasile Lascăr din 1903, modificată în 1905 şi în 1908.

[3] Referindu-se la evoluţia poliţiei politice în statele de drept, Dimitrie Mântulescu arăta, în lucrarea „Poliţia politică şi Poliţia de Siguranţă de Stat”, apărută în 1937, că „Poliţia de Siguranţă de Stat ia fiinţă ca formă superioară a poliţiei politice, cu misiunea de apărare a statului, prin observare, supraveghere şi informare asupra tuturor atacurilor conspirative îndreptate contra sa”.

[4] Publicat în M. Of. al României nr.19/23 ianuarie 1949.

[5] Privind obiectiv lucrurile, nu putem ignora utilizarea miliţiei ca instrument de represiune politică în toată această perioadă, îndeosebi prin instrumentarea dosarelor privitoare la infracţiunea de drept comun împotriva oponenţilor regimului comunist.

[6] Publicat în M. Of. al României nr.43/04 aprilie 1968.

[7] Publicat în M. Of. al României nr.43/04 aprilie 1968.

[8] Publicat în M. Of. al României nr.39/19 aprilie 1972.

[9] Ne referim doar la personalul onest şi loial ţării, nu şi la „eroi” căzuţi în acţiunile duse împotriva rezistenţei anti-comuniste din perioada 1948-1955.

[10] Publicat în M. Of. al României, Anul I, nr.1 din 22 decembrie 1989.

[11] Publicat în M. Of. al României, Anul I, nr.2 din 27.12.1989.

[12] Publicat în M. Of. al României, Anul I, nr.9 din 31 12.1989.

[13] Nepublicată în Monitorul Oficial.

[14] Publicat în M. Of. al României, nr.146/18.12.1990.

[15] Legea nr.26 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în M. O. al României, Anul IV, nr.123 din 18 mai 1994.

[16] A se vedea Neagu N., „Managementul schimbării în Ministerul de Interne”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p.8 şi urm.

[17] A fost proiectată o organigramă cu structuri similare poliţiilor din Uniunea Europeană.

[18] A se vedea Neagu N., op. cit., p.9 şi urm.

[19] Idem, p.127-128.

[20] Publicată în M. Of. nr.305 din 9 mai 2002.

[21] M. Of. al României, nr.440 din 24 iunie 2002

[22] Vezi Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române art.1-5, 17, 18 şi 26.

[23] Vezi Legea nr.360/2002 privind Statutul Poliţistului, art. 1-5, 7-9. 13 şi 14.