Rolul şi sarcinile poliţiei evoluează în raport cu transformările ce au loc în societatea noastră în realizarea statului de drept aceasta presupunând abordarea ştiinţifică şi de perspectiv sarcinilor ce îi revin, stabilind pentru fiecare etapă metodele si formele de acţiune corespunzătoare.
Aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat (legislative, executivă şi judecătorească) este o condiţie hotărâtoare în vederea înfăptuirii unei conduceri democratice în măsură să asigure instituirea unui stat de drept în virtutea acestui principiu, cele trei puteri, cărora le corespund trei categorii de organe (legislative – parlamentul, executivul – şeful statului şi guvernul, activitatea judecătorească – organele care înfăptuiesc justiţia), îndeplinesc atribuţii care le caracterizează dar le şi diferenţiază în acelaşi timp.
În cadrul puterilor statului se distinge, prin conţinut şi trăsături, puterea executivă, denumită în ştiinţa şi legislaţie fie prin expresia ,,autoritate administrativă”, fie prin cea de administrate de stat”. Organizarea administraţiei de stat, apare firească odată cu statul.
Teoriile ştiinţifice despre această organizare se conturează mult mai târziu, odată cu apariţia ştiinţei administraţiei şi a ştiinţei dreptului administrativ, deci prin secolul al XlX-lea. E vorba de arătarea sistemică a acestui fenomen, care începe să se realizeze odată cu conturarea ştiinţelor respective, pentru ca teorii izolate sau fragmentare cu privire la organizarea administraţiei, la guvernare în general, s-au formulat încă din antichitate. În lucrările de ştiinţa administraţiei, când se analizează factorii care au contribuit la evoluţia organizării administraţiei de stat, se insistă îndeosebi asupra factorului militar şi al celui geografic. Cum nu se poate vorbi despre organizare de stat în general şi vorbim despre organizarea unui stat anume, este logic să concluzionăm că existenţa tipurilor istorice de state duce la existenţa tipurilor de organizare administrativă. Fiecărui tip istoric de stat i-a fost proprie o anumită organizare administrativă, iar aspecte de natură geografică, psihologică etc., au influenţat organizarea administrativă de-a lungul istorie omenirii, dar nu pot fi apreciate drept cauze ale organizării administraţiei de stat. Adevăratele cauze se pot identifica cu cele ale puterii şi ale necesităţii instituţionalizării sale.
Constituţia României [1], în Titlul III, intitulat „Autorităţile Publice”, reglementează în ordine: Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia Publică (cap. IV).
Practic, sunt numite direct autorităţile, iar terminologia folosită exprimă corelarea cu teoria separaţiei puterilor în stat. În fond, toate aceste denumiri, exprimă unul şi acelaşi lucru, şi anume funcţia şi autorităţile de stat care implică executarea legilor, în ordinea firească a activităţii statale.
Autorităţile administrative desfăşoară acea activitate statală care constă în organizarea exercitarea şi executarea în concret a legilor. Autorităţile administrative au în sarcină conducerea politicii naţionale şi dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, care este numeros şi necesar puterii executive.
Faţă de dispoziţiile Constituţiei, se poate delimita următoarea structură a administraţiei centrale de stat:
Organe supreme ale administraţiei publice
- Preşedintele României;
- Guvernul.
Organe centrale de specialitate
- Ministerele şi alte organe subordonate guvernului;
- Autorităţile autonome.
Instituţiile centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor autonome
Din sumarele dispoziţii constituţionale referitoare la administraţia centrală de specialitate (articolele 116-119) se desprind următoarele principii:
- a) Administraţia centrală de specialitate cuprinde trei categorii de organe:
- ministerele, organizate numai în subordonarea Guvernului;
- autorităţile administrative autonome faţă de Guvern;
- alte organe centrate care pot fi organizate fie în subordonarea Guvernului, fie în subordonarea unui minister.
- b) Ministerele se organizează, se înfiinţează şi funcţionează conform legii.
- c) Autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.
În toate statele lumii se are în vedere înfiinţarea unor instituţii specializate pentru respectarea legilor şi întărirea ordinii de drept si, deci, este normal ca acestea să existe şi în tara noastră, un loc distinct ocupându-l Ministerul de Interne.
Acest organ central al puterii executive are în preocupări stabilirea, potrivit legii, a măsurilor pentru apărarea vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii personale, avutului public şi privat, celorlalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor, grupurilor sociale şi ale statului.
Înscrierea unor asemenea prevederi, ca primă atribuţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, derivă din faptul ca viata, integritatea corporala, libertatea individului, a avutului public şi privat, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor, grupurilor sociale şi ale statului, sunt valori fundamentale ale societăţii în afara cărora aceasta nici nu ar putea fi concepută. Efectele adoptării unor asemenea măsuri de către Ministerul Administraţiei şi Internelor se repercutează pozitiv în planul siguranţei individuale, favorizând, în ultima instanţă, instituirea şi menţinerea climatului propice angajării responsabile în muncă, manifestării liberei dezvoltări a fiecărei persoane. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât aducerea în primul plan al preocupărilor a pentru ocrotirea individului reprezintă o nouă abordare a raportului dintre aleşi şi societate, care îi motivează şi potenţează dorinţa şi acţiunea în direcţia afirmării sale sociale, armonizării propriilor interese cu cele de grup şi cu ale statului, pe un plan general. În conturarea şi adoptarea unor asemenea măsuri rezultă cerinţa raportării Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a implicării acestei instituţii Ia problemele intereselor de grup şi ale statului care se suprapun sau ar trebui să se suprapună cu acelea ale individului. Rezultă, deci, că masurile pe care Ministerul de Interne la adopta în domeniu, nu trebuie să fie de natura a contrapune individul micro-socialului ori macrosocialului. În toate cazurile de conflicte între aceste doua categorii de subiecţi şi interese, criteriul principal de referinţă în preconizarea măsurilor pentru asigurarea respectării şi apărării valorilor sus-amintite îl reprezintă însăşi prevederile legii.
[1] Publicată în: M. Of. al României nr. 767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of.al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin Referendumul Naţional din 18 - 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M. Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului Referendumului Naţional din 18 - 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul Naţional din 8 decembrie 1991.