Dispoziţiile „Codului European de etică al poliţiei” pun într-un mod precis, bazele unui anumit cadru şi acest text nu poate fi mai oportun.
Foarte multe ţări europene au in vedere reorganizarea poliţiei lor, în scopul de a promova şi consolida valorile democratice. Ele se preocupă, de asemenea de asigurarea normelor comune, în materie de poliţie, dincolo de graniţele naţionale, atât pentru a satisface aşteptările europenilor care, din ce în ce mai mobili, îşi doresc să se poată baza pe un tratament uniform, echitabil şi previzibil din partea poliţiei, cât şi pe consolidarea capacităţilor de cooperare şi deci de eficacitate, în lupta împotriva criminalităţii internaţionale. Cetăţenii ţărilor democrate au organizat statele, în maniera de a se garanta o libertate maximă privind respectarea legalităţii. De asemenea sistemele de justiţie penală au fost dezvoltate în scopul garantării libertăţii individuale şi securităţii. În societăţile democratice, guvernate de principiul legalităţii, poliţia îndeplineşte funcţiile tradiţionale de prevenire, de luptă şi de detectare a criminalităţii, de ocrotire a liniştii publice, de respectare a legii şi ordinii publice şi de protejare a drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, în cadrul acestor societăţi, poliţia asigură diverse servicii cu caracter social, care sprijină celelalte activităţi.
Pentru a duce aceste misiuni la bun sfârşit, ea beneficiază de o largă capacitate de iniţiativă.
În statele democrate, poliţia contribuie la menţinerea valorilor democraţiei şi ea însăşi este penetrată de aceste valori. În general, publicul acceptă şi chiar aprobă exercitarea autorităţii legale a poliţiei atâta timp cât aceasta este percepută ca îndeplinindu-şi misiunile într-un mod etic acceptabil şi are obiective valabile şi democratice [1]. Chiar dacă un cod de etică poliţienească nu este decât prima etapă al acestui întreg proces, care tinde să aplice norme comune în domeniul activităţii de poliţie, în absenţa acestuia, un astfel de proces are puţine şanse de reuşită. Proiectând bazele normelor de etică, un cod de deontologie poliţienească este îndreptăţit să faciliteze identificarea problemelor etice, permiţând o mai bună capacitate de înţelegere, o analiză mai aprofundată şi o soluţionare fără efort. El incită, de altfel, la punerea unor probleme privind valorile pe care le respecta poliţia, atât în privinţa organizării, cât şi în privinţa aplicării adecvate a acestora.
Noţiunile fundamentale pentru poliţie, cum ar fi cele de loialitate, de imparţialitate, de discreţie şi de profesionalism, nu pot decât să beneficieze de abordarea comună din punct de vedere al semnificaţiei şi deci al înţelegerii pe care o poate permite un cod. Acesta poate, în plus, să ajute la formularea normelor personale de comportament, bazându-se pe sentimentul mândriei că aparţine unei structuri de poliţie. Acest aspect este important, în mod particular, pentru tinerii angajaţi, care trebuie să cunoască de la început valorile fundamentale car definesc şi conduc munca lor. Această precizare a noilor angajaţi reaminteşte importanţa codurilor de comportament în formarea poliţiştilor. În absenţa unor astfel de referinţe obiective în materie de norme şi valori, sarcina personalului de instruire este mult mai dificilă. Originea şi autoritatea normelor trebuie explicate şi apărate, cu riscul ca ele să rămână locale şi să reprezinte un singur formator, adăugând că un cod de deontologie poliţienească este preţios la toate nivelele de formare.
Cum s-a menţionat mai sus, serviciile de poliţie sunt considerabil sprijinite în acţiunea lor, chiar dacă beneficiază de aprobarea şi colaborarea strânsă a publicului.
Este vital pentru acesta din urmă, să fie asigurate, într-o manieră responsabilă, serviciile pentru exercitarea cărora [2], poliţia este investită cu o autoritate considerabilă şi cu o capacitate de iniţiativă, asigurându-i acesteia monopolul unei coerciţii legitime. Un cod de etică poliţienească, beneficiind de o largă publicitate, poate, punând în lumină normele, finalităţile şi valorile, care sunt cele ale poliţiei, să contribuie la consolidarea încrederii publicului şi la îmbunătăţirea relaţiilor şi cooperării sale cu poliţia. Aceleaşi norme, delimitând clar gama şi câmpul de acţiune încredinţate poliţiei, contribuie la protejarea acesteia de întrebări nejustificate, inutile, insistente şi mai ales, la limitarea riscurilor unor încălcări în serviciu.
[1] Când aceste condiţii sunt îndeplinite, poliţia este îndreptăţită să se aştepte ca publicul să aibă încredere şi să-i ofere ajutor şi sprijin în exercitarea funcţiunilor menţionate.
[2] De aceea, publicul are nevoie de garanţii.