Drept

Aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, imboldul pentru lansarea poliţiei comunitare a apărut datorită unor presiuni de ordin practic: plângerile publicului, creşterea marcantă a ratei criminalităţii, constrângerile bugetare, tulburările sociale şi conflictele de stradă de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, înregistrate în special în zona Brixton. În ciuda reclamaţiilor publicului la adresa poliţiei, care sunt tipice în perioadele de dezvoltare socială şi care forţează poliţiştii să fie mai „vizibili” decât ar vrea ei, percepţia cetăţenilor cu privire la poliţia engleză era, în cea mai mare parte, pozitivă [1]. În pofida unor aşteptări legitime, atitudinea persoanelor de culoare şi a asiaticilor nu diferea cu mult de cea a caucazienilor. Unele studii au stabilit că diferenţele de atitudine faţă de poliţie sunt structurate în funcţie de apartenenţa socială şi de tipul forţei de poliţie şi că aceste atitudini pot fi determinate de contactul diferenţiat, în calitate şi cantitate, cu poliţia. În acest sens, s-a constatat că persoanele din clasa socială mijlocie apelează cel mai frecvent la serviciile poliţiei, în vreme ce tinerii, reprezentanţii minorităţilor şi săracii sunt cel mai adesea cei căutaţi, dacă nu chiar arestaţi de către poliţie. De asemenea, studiile din Anglia referitoare la sentimentul de teamă faţă de criminalitate au indicat faptul că vârsta şi sexul reprezintă cei mai puternici indici a ceea ce oamenii simt cu privire la vulnerabilitatea lor, dar nu la criminalitate în general, ci faţă de anumite infracţiuni, cum sunt tâlhăriile şi spargerile [2]. Studiile despre ciocnirile dintre poliţie şi public, mai ales cele ambigue sau problematice în privinţa rezolvării, au arătat că diverşi factori organizaţionali contribuie la incapacitatea poliţiştilor în îndeplinirea datoriei într-o manieră eficientă: insuficienta dotare cu aparatură de emisie-recepţie, lipsa de coor­donare, preferinţa pentru soluţionarea infracţiunilor prin intervenţii specifice şi, adesea, dorinţa sau reacţia la presiunile de a acţiona ca „la carte” în vederea satisfacerii pretenţiilor şefilor. Studiile recente nu au reuşit să demonstreze efectul interacţiunii dintre poliţie şi cetăţeni asupra reducerii sentimentului de teamă, dar există indicii semnificative că s-au îmbunătăţit unele aspecte ale calităţii vieţii, că a crescut implicarea în protejarea locuinţelor şi, nu în ultimul rând, că s-a dezvoltat participarea la viaţa comunităţii şi controlul crimi­nalităţii. Este interesant de remarcat că, deşi, în ansamblu, atitudinea faţă de poliţie a fost pozitivă, au existat unele neajunsuri, care au generat, probabil, transformările şi orientarea către poliţia comunitară.

O contribuţie importantă la schimbarea naturii activităţii de poliţie a apărut în Anglia datorită abordărilor ştiinţifice, un autor recunoscut în acest domeniu fiind John Alderson (poliţist şef în Devon şi Cornwall, Anglia). Acesta a formulat parametrii ideologici – şi uneori idealizaţi – care definesc activitatea de poliţie comunitară din Anglia. Ţinând cont că termenul „poliţie” provine de la grecescul „polis” (oraş), iar cuvântul „politeia” se referă la siguranţa şi bunăstarea locuitorilor unui oraş, Alderson a devenit interesat de totalitarism şi poliţia de stat şi a considerat că rolul poliţiei este acela de a apăra pacea socială prin prevenirea criminalităţii. Autorul a considerat că „succesul poliţiei în societate nu constă în numărul arestărilor făcute şi nici în asprirea pedepselor, ci, dimpotrivă, prin reducerea sancţiu­nilor penale în asigurarea ordinii sociale şi îndeosebi prin asumarea ideilor novatoare de prevenire a criminalităţii” [3]. În lucrările sale, Alderson evidenţiază faptul că recurgerea exclusivă la sancţiunile penale este ineficientă în combaterea infracţiunilor cu grad scăzut de periculozitate. De asemenea, cu cât socie­tatea are nevoie să se sprijine mai mult pe poliţie, cu atât ea se distanţează de civilizaţie şi se apropie de dezorganizarea socială. De aceea, Alderson pledează pentru o societate „comunitară” în care se face loc unei mai mari participări democratice în administrarea justiţiei. În opinia lui Alderson, poliţia comuni­tară oferă un nou contract social pentru ca poliţia din Anglia să refacă echilibrul cu comunitatea. De aceea, el a propus înfiinţarea de consilii ale poliţiei comunitare, cooperarea între agenţii şi desemnarea poliţiştilor comunitari pe localităţi.

În momentul în care au apărut apelurile pentru o mai mare profesionalizare a diverselor servicii, activitatea de poliţie comunitară se afla în etapa implementării. Având în vedere că presiunea schimbării a venit atât dinspre comunitate, cât şi dinspre poliţie, au început să se producă diverse reorganizări structurale, în încercarea de a se lega teoria de practică.

Unii poliţişti doreau să concentreze activităţile pe menţinerea liniştii şi ordinii, trebuind astfel să facă faţă prejudecăţilor şi discriminării, ceea ce a impus dezvoltarea aptitudinilor de comunicare ale ofiţerilor de legătură cu comunitatea. Unele inovaţii în pregătirile organizaţionale de adaptare la schimbări au constat în introducerea planificării şi monitorizării acţiunilor, precum şi în accentuarea importanţei rezultatelor, concepte inspirate din managementul prin obiective. În acelaşi timp, accentul pus pe poliţia comunitară a fost însoţit de scăderea importanţei acordate activităţii tradi­ţionale de poliţie, adică soluţionarea conflictelor prin forţă, atunci când era necesar.

Eforturile de realizare a unei mai mari apropieri între poliţie şi comunitate s-au concretizat în numeroase acţiuni ale poliţiei comunitare: campanii de relaţii publice, planuri de supraveghere în cartiere, asociaţii de întrajutorare, acţiuni consultative, aşa cum erau mandatate de legislaţia specifică, cooperarea între instituţii, serviciul de patrulare. Proiectele au fost evaluate pozitiv şi puternic sprijinite de către public. Utilizarea unui număr mai mare de patrule pedestre (şi, implicit, a mai multor poliţişti) nu a determinat reducerea criminalităţii, dar combinaţia dintre patrulele mobile cu cele pedestre s-a dovedit eficientă.

Ministerul de Interne din Anglia a introdus serviciul de patrulare în echipă, prin asocierea poliţiştilor de zonă, poliţiştilor de patrulare mobilă şi detectivilor locali [4]. Totuşi, după câţiva ani, strategia a început să pară mai puţin atractivă şi promiţătoare. Acest lucru s-a datorat, probabil, faptului că, în practică, în nici o zonă, echipele nu au inclus şi detectivi şi poliţişti de zonă. Astfel, a urmat o perioadă marcată de numeroase cereri venite din partea publicului de a se reinstitui sistemul de patrulare pedestră. Problema care greva asupra serviciilor de patrulare, precum şi a oricăror combinaţii de patrule pedestre cu cele mobile consta în planificarea prea vagă şi chiar ambiguă a operaţiilor specifice.

Examinarea dificultăţilor survenite în ciocnirile dintre poliţie şi public indica factorii organizaţionali din poliţie ca fiind responsabili de prestarea unor servicii specifice mai puţin eficiente. Poliţiştii erau preocupaţi să satisfacă criteriile activităţii stabilite de şefii lor, erau insuficient informaţi, nu aveau un sistem eficient de control radio, coordonarea era aproape inexistentă şi, nu în ultimul rând, poliţiştii preferau stricta aplicare a legii şi respingeau prestările tipice unui serviciu social.

În această situaţie, apelul la o mai mare concretizare a definirii atribuţiilor a condus, probabil, la o reacţie mai amplă faţă de activitatea tradiţională de poliţie (reactivă) [5]. Un anume entuziasm şi convingerea că poliţia comunitară poate ajunge la rezultatele îndelung aşteptate au apărut în Yorkshire, acolo unde poliţişti bine instruiţi au asigurat o gamă largă de servicii de poliţie chiar în zonele în care degradarea, vieţii şi stresul se manifestau deosebit de sever, iar capacităţile locale de autodisciplinare păreau ineficiente. În Yorkshire, de exemplu, s-a acordat o mare atenţie instruirii pe toate planurile, s-a evitat includerea în serviciul de patrulare a poliţiştilor necorespunzători şi au fost integraţi în echipele de patrulare poliţişti specialişti în prevenirea criminalităţii. Cu toate acestea, programele de prevenire a criminalităţii nu au înregistrat acelaşi nivel de succes.

Nici alte măsuri preventive, cum au fost campaniile de publicitate în scopul reducerii criminalităţii referitoare la autovehicule, nu au reuşit să convingă şi nici nu au avut efectul scontat, cu toate că aşteptările au fost mari.

            Evaluarea campaniilor de publicitate a condus la concluzia că eforturile de avertizare a publicului nu ar avea un efect deosebit asupra comportamentului cetăţenilor potenţial vulnerabili la criminalitate, probabil datorită unei slabe percepţii a riscului şi a consecinţelor furtului. De asemenea, chiar dacă aceste campanii ar fi avut mai mult succes, este foarte probabil ca modelele infracţionale să fi suferit modificări.

Poliţia din Anglia a întreprins unele schimbări organizaţionale care au condus la reducerea forţelor sale cu circa o treime. Deşi o asemenea centralizare poate prezenta unele riscuri pentru autonomia locală şi, probabil, se află în contradicţie cu unul dintre principiile activităţii de poliţie comunitară, se pare că aceasta poate asigura o mai bună soluţionare a plângerilor. Se apreciază că există avantajul de a iniţia şi coordona mai bine cooperarea dintre instituţii, poliţiştii ştiind că dincolo de operaţiunile poliţiei, în cadrul şi cu sprijinul comunităţii, se află nu numai cetăţenii ca indivizi şi asociaţiile lor, dar şi diversele organizaţii de servicii sociale [6]. Cu toate că munca propriu-zisă de poliţie este făcută de lucrătorii din stradă, o mare parte a activităţii se desfăşoară la nivel mana­gerial, ceea ce presupune interacţiunea cu agenţiile şi utilizarea atribuţiilor specifice acestora în asigurarea unor servicii de poliţie cu o natură mult lărgită. Legătura cu comunitatea trebuie să acopere unele aspecte, ca relaţiile publice, activitatea tinerilor, serviciile educative, relaţiile rasiale şi munca cu persoanele defavorizate şi, de aceea, ea implică o mai mare interferenţă cu diverse alte agenţii care asigură servicii sociale şi de altă natură.

Colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale, de exemplu, creşte probabilitatea utilizării lucrătorilor voluntari în activităţi ca: supravegherea zonelor rezidenţiale, sprijinirea tinerilor, instruirea şi educarea adulţilor, precum şi implicarea în activităţile corecţionale desfăşurate de comunitate [7]. Poliţiştii trebuie să identifice majoritatea motivelor comune cu cele ale lucrătorilor din serviciile pentru eliberare condiţionată, dar, în măsura în care trebuie să rezolve alte cauze, poliţiştii au mai puţină libertate de alegere în comparaţie cu ofiţerii de la serviciile pentru eliberare condiţionată. Serviciile se pot referi la sancţiunile comunitare centrate pe „client”, ceea ce nu este întotdeauna observabil sau chiar acceptabil pentru poliţişti. Situaţia pusă în evidenţă prin „schema Kirkholt”, în care coope­rarea s-a realizat între mai multe agenţii de servicii sociale, nu este întâlnită prea des în practică. În mod frecvent, poliţiştii şi lucrătorii sociali care acţionează împreună nu reuşesc să armonizeze pe deplin conceptele aflate la baza misiunilor lor şi se antrenează în conflicte datorită inutilei identificări cu problemele legate de zonele de competenţă [8].  Un alt aspect al cooperării dintre instituţii este cel al legislaţiei poliţiei comunitare, care cere ca în fiecare autoritate locală să fie înfiinţate grupuri consultative care să includă consilieri locali, membri locali ai parlamentului, reprezentanţi ai organismelor locale, ai poliţiei şi repre­zentanţii cetăţenilor. Aceste grupuri, cunoscute sub numele de Comitete Consultative ale Poliţiei, sunt considerate drept forumuri pentru discuţii publice asupra problemelor poliţiei, precum şi a planurilor de viitor ale acesteia. Beneficiind de prezenţa marcantă a publicului, poliţia renunţă la o parte din puterea sa organizaţională în schimbul reprezentării sale publice. Legislaţia este direcţionată spre realizarea unei mai mari participări civice, precum şi spre creşterea răspunderii poliţiei.

În această privinţă, s-a monitorizat şi analizat gradul în care unele proceduri consultative privind relaţia cu comunitatea au fost implementate în spiritul Legii poliţiei şi a probaţiunii, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1985. Studiindu-se situaţia comitetelor de legătură ale poliţiei şi grupurilor de prevenire a criminalităţii, s-a constatat tendinţa înmulţirii comitetelor, deoarece consultaţiile bine documentate au atras după ele o mai mare implicare a publicului. De asemenea, tot mai multe forţe rurale au utilizat masiv consultările neoficiale. Structura acestor comitete era complexă, dar s-a constatat o oarecare apatie din partea populaţiei. Deşi experimentul Exeter în materie de grupuri consultative s-a dovedit un model pentru cooperarea dintre instituţii pentru activarea iniţiativelor comunităţii, eficienţa acestor comitete consultative a fost uneori afectată, atunci când datele organizaţionale şi operaţionale erau insuficiente, precum şi când autorităţile de poliţie şi membrii civili nu îşi luau în serios atribuţiile şi când membrii comitetelor creau confuzie şi manifestau ignoranţă. Această constatare a condus la cel puţin o concluzie: poliţia va împărţi mai mult autoritatea cu civilii, dar este necesară o recunoaştere oficială a nevoii de instruire şi sprijinire a reprezentanţilor comunităţii pentru a echivala efectul activităţii lor cu cel al poliţiei, în scopul îmbunătăţirii serviciilor de poliţie în slujba comunităţii.

În Anglia, încercările de desfăşurare a activităţii de poliţie comunitară nu au rămas la stadiul teoretic sau de relaţii publice, ci, dimpotrivă, a crescut atenţia acordată instruirii adecvate a ofiţerilor, ca o componentă a strategiei poliţieneşti, iar aceasta, adăugată schimbării organizaţionale şi manageriale, a permis abordarea provocărilor inedite în activitatea tradiţională de poliţie. Pornind de la ideea că atitudinile rasiste nu constituie o trăsătură individuală, ci mai ales un efect al unor probleme de natură complexă ce proliferează într-o atmosferă propice, s-a reliefat nevoia pentru instruire, prin formarea unor specialişti pentru relaţii între minorităţi. Pe de altă parte, s-a solicitat ca, pe lângă instruirea individuală, să se ia în calcul caracterul departamentului, istoria comunităţii şi sprijinul instituţional pentru îmbunătăţirea relaţiilor între minorităţi. În urma analizelor realizate, s-a observat că o instruire eficientă presupune alternarea perioadelor de învăţare cu practica din teren, desemnarea unui mentor ca model de practică standard, precum şi deplasarea accentului de pe învă­ţarea pe dinafară a principiilor activităţii de poliţie pe înţelegerea superioară a naturii beneficiilor acestei activităţi şi pe recunoaşterea faptului că munca de poliţie în comunitate este mai degrabă dinamică decât statică.

În Anglia, ca oriunde în lume, unul dintre elementele-cheie recomandate în activitatea de poliţie comunitară este conceptul de descentralizare. Totuşi, forţele de poliţie se confruntă cu tendinţa unui mai mare control central, pe de o parte, datorită influenţei Ministerului de Interne (Home Office), iar pe de alta, datorită activităţii Asociaţiei Poliţiştilor Şefi [9]. S-a acreditat principiul conform căruia, „indiferent de structura de comandă în termenii centralizării, ceea ce contează este autonomia poliţistului în exercitarea atribuţiilor sale”.

 

[1] S-a constatat că circa 70% din public îi considera pe poliţişti drept prieteni, iar 86% dorea sporirea forţelor de poliţie, în special în cartierele sărace.

[2] Victimele spargerilor se declarau cel mai afectate de victimizarea lor decât de orice altceva, iar acest aspect psihologic a generat insatisfacţia faţă de prestaţia poliţiei, ceea ce a condus la atitudini negative faţă de ea.

[3] Cu alte cuvinte, Alderson are o mai mare încredere în public, deoarece el consideră că o mai mare securitate socială poate fi realizată nu prin simpla aplicare a legii, ci prin conştien­tizarea şi „iluminarea” publicului, care are un instinct autentic în ceea ce priveşte păstrarea libertăţilor tradiţionale, pentru a garanta astfel că grijile zilnice nu vor fi ignorate de către autorităţi.

[4] O dată cu recunoaşterea eşecului sistemului de patrulare pedestră, echipele mixte de patrulare au dobândit o tot mai mare importanţă.

[5] Termenul defineşte preocuparea exclusivă pentru reprimarea brutală a crimei şi a criminalilor, considerându-se că sarcina tradiţională a poliţiei a fost şi trebuie să rămână combaterea criminalităţii.

[6] Ne referim atât la serviciile publice cât şi la cele private.

[7] Cu toate acestea, o asemenea cooperare potenţială a fost privită ca fiind plină de complicaţii rezultate din ciocnirile la nivel personal şi organizaţional.

[8] S-a observat că acest conflict deschis porneşte adesea de la lucrătorii sociali care sunt, probabil, mai "politizaţi" decât pot fi poliţiştii, rezultatul fiind acela că sunt criticaţi că recurg la campanii care nu prea au de-a face cu obligaţiile sociale.

 

[9] S-a pus întrebarea dacă o astfel de situaţie mai poate fi menţinută mult timp sau dacă centralizarea forţelor poate asigura şi descentralizarea serviciilor de poliţie.