Drept

Relaţiile poliţie-comunitate sunt importante cel puţin pentru faptul că au permis evoluţia a ceea ce mai târziu avea să devină cunoscut drept activităţi ale poliţiei comunitare.         Sunt importante şi pentru faptul că au fost realizate ca răspuns la creşterea violenţei, introducându-se  astfel  idealuri  şi practici pentru poliţie care au avut consecinţe la nivel social [1]. Astfel, s-a apreciat că este de competenţa poliţiei să ofere un răspuns mai complet, deci mai corespunzător, la nevoile cetăţenilor. Obiectivele programelor privind relaţiile dintre poliţie şi comunitate de a crea o imagine mai bună a poliţiei în faţa comunităţii au fost considerate iniţial ca fiind mai degrabă nerealiste şi s-a considerat că există o relaţie antagonică între cele două părţi. Dezvoltându-se spre sfârşitul anilor ’60, majoritatea programelor ce includeau relaţiile poliţie-comunitate s-au focalizat pe comunicarea dintre poliţie şi comunitate în scopul unei mai bune înţelegeri, precum şi pentru a îmbunătăţi siguranţa publică. De exemplu, în Seattle, s-a creat o echipă de pionierat alcătuită din poliţişti de intervenţie îmbrăcaţi în uniforme de model vechi, pentru a se încadra în centrul istoric restaurat ai oraşului, iar programe şcolare de siguranţă au fost introduse în alte oraşe pentru a se încerca îmbunătăţirea imaginii poliţiei [2].

Unele departamente au încercat o paletă mai largă de programe, pornind de la supravegherea de noapte, supravegherea în scopul securităţii şi programele de prevenire a furturilor, până la „poliţistul prietenos”, prin care se accentua necesitatea de a se iniţia contacte comunitare pozitive pentru a combate percepţiile negative sau imaginile pe care cetăţenii le pot avea despre poliţie. Alte forţe au alcătuit grupuri ad-hoc pentru a rezolva situaţiile de uz excesiv al forţei de către poliţie sau au realizat un sistem de alarmă pentru locuinţă pentru prevenirea criminalităţii. Unele eforturi au fost direcţionate în scopul uşurării activităţii poliţiştilor, prin desemnarea unui poliţist a cărui sarcină era de a rezolva situaţii diferite: maşini abandonate, dezastre, controlul animalelor, ajutor acordat persoanelor aflate în situaţii periculoase şi asigurarea asistenţei cotidiene. În fine, alte departamente au cooperat cu alte instituţii, cum ar fi universităţile, cu care s-au analizat tehnicile de soluţionare a conflictelor stradale.

S-a recunoscut că poliţia nu poate fi responsabilă pentru toate inegalităţile care apar în urma diferitelor condiţii sociale şi economice sau să le schimbe printr-o relaţie specială cu cetăţenii. Totuşi, mişcarea în favoarea relaţiilor poliţie-comunitate a fost iniţial începută cu entuziasm şi căldură, a fost sprijinită şi justificată de toate structurile comunitare. În acelaşi timp, acţiunile s-au lovit de rezistenţă din partea celor care ar fi putut să piardă din cauza schimbării statu-quo-ului şi s-au făcut sugestii ca eforturile să se axeze pe înfiinţarea unor grupuri consultative pentru a analiza modul în care schimbarea organizaţională poate fi în avantajul poliţiştilor.

Nu este surprinzător faptul că susţinătorii relaţiilor dintre poliţie şi comunitate au promovat distincţii conceptuale între eforturile făcute şi activităţile poliţieneşti comunitare. Distincţia a fost folositoare în privinţa înţelegerii modului în care activităţile poliţieneşti comunitare se pot încă dezvolta şi a modului în care acestea diferă de relaţiile dintre poliţie şi comunitate; cele dintâi nu ar putea să se dezvolte fără ajutorul celor din urmă.

Recunoaşterea faptului că poliţiştii singuri nu pot controla sau preveni criminalitatea şi că este necesar un parteneriat între poliţişti şi rezidenţi pentru a ajuta atât comunităţile, cât şi poliţiştii a condus la cercetarea condiţiilor legate de criminalitatea din vecinătate, prin teoria „ferestrelor sparte”. Modelul ferestrelor sparte a fost folosit ca termen literar şi metaforic pentru a arăta necesitatea soluţionării actelor de neglijenţă, mai înainte ca acestea să degenereze şi să conducă la un fenomen infracţional sporit [3]. Păstrarea ordinii publice a fost apreciată ca fiind importantă, dar s-au înregistrat controverse, deoarece unele tulburări ale ordinii publice nu sunt reglementate pe deplin din punct de vedere legal şi se bazează doar pe standardele comunităţii. Accentuarea activităţilor poliţieneşti comunitare, prin desemnarea comunităţii ca unitate de intervenţie, a arătat că păstrarea ordinii publice este o sabie cu două tăişuri, deoarece şi comunităţile devin o sursă de guvernare politică, influenţând desfăşurarea serviciilor poliţiei. Deciziile poliţiei de a-şi îmbunătăţi acţiunile de prevenire a criminalităţii au necesitat ca, pe de-o parte, să respecte drepturile de protecţie a cetăţenilor şi, pe de altă parte, să nu se supună presiunilor de natură politică făcute de comunitatea pe care o serveşte.

            Prevenirea criminalităţii şi metodele activităţilor comunitare, care se subscriu unei game largi de intervenţii, încearcă să ţină cont de diferiţi factori personali, etnici, sociali şi fizici, pre­zenţi în cadrul activităţilor poliţieneşti. Activităţile comunitare de prevenire a criminalităţii au în vedere protejarea cetăţenilor, a proprietăţii şi a zonelor rezidenţiale, prin schimbarea mediului fizic şi prin securizarea acestuia.

Tendinţele poliţiei urbane de a îmbunătăţi natura contactelor dintre poliţie şi comunitate au avut loc mai înainte de realizarea eforturilor legate de activităţile poliţieneşti comunitare de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Ca un preambul la unele din ultimele experimente, s-a încercat să se asigure zonelor defavorizate posibilitatea de a obţine un control mai bun asupra deciziilor comunitare, prin implicarea lor în planificarea intervenţiilor de aplicare a legii [4]. Ceea ce este important este faptul că cei care realizau planificarea şi-au dat seama că nu numai cetăţenii trebuie implicaţi, ci şi specialiştii din domeniul aplicării legii, prin reunirea într-un consiliu alcătuit din cetăţeni aleşi, astfel încât să-şi poată asuma responsabilităţi mai mari şi să-şi împartă atribuţiile cu poliţia.

În Newport News, Virginia, spre exemplu, experimentul activităţilor poliţieneşti orientate spre soluţionarea diverselor probleme a arătat că poliţiştii ar putea aplica aceste tehnici zilnic. Ca şi în Newark, activitatea poliţiei a fost evaluată ca fiind eficientă în privinţa reducerii criminalităţii, a tulburărilor ordinii publice şi a creşterii sentimentului de siguranţă. De asemenea, a crescut şi satisfacţia datoriei împlinite.

Activităţile poliţieneşti orientate asupra problemelor comunităţii pun accentul pe un proces sistematic prin care sunt stabilite şi soluţionate dorinţele comunităţii de către poliţişti, prin intermediul cercetării.

În New York City, manifestarea unor atitudini negative faţă de poliţie a fost însoţită, din partea comunităţii, de cerinţa ca poliţia să se implice mai mult şi să-şi îmbunătăţească condiţiile de lucru. Au fost analizate cu atenţie datele înregistrate în alte oraşe, cu privire la unităţile specializate sau la angajamentul total al forţelor, cu privire la faptul dacă noua abordare a îmbunătăţit cu succes serviciile poliţiei, fapt ce a permis acesteia să-şi orienteze eforturile în domeniile în care acestea erau mai necesare [5]. Modul de abordare specializat al activităţilor poliţieneşti din New York City s-a reflectat şi în înfiinţarea unor unităţi similare de cercetare care să combată criminalitatea. Se pare că această unitate a fost bine primită de către cetăţenii care au considerat că plângerile lor au fost soluţionate mai bine de către poliţie.

Un alt experiment important a avut loc în Houston, Texas, el implicând o echipă specializată în domeniul respectiv. Astfel, poliţiştii s-au familiarizat cu zona de care răspundeau, s-au întâlnit cu reprezentanţii comunităţii şi cu lideri ai acesteia, încercându-se să se optimizeze utilizarea resurselor acesteia pentru a facilita activităţile poliţieneşti comunitare. Înfiinţarea secţiilor pentru comunitate a redus sentimentul de teamă faţă de situaţia zonei respective.

În Denver, St. Louis şi Long Beach, rapoartele amănunţite privind securitatea publică şi privată au avut în vedere sediile companiilor de afaceri, urmărind, în primul rând, efectul măsurilor pentru diminuarea infracţiunilor prin efracţie şi, apoi, felul în care companiile se conformează recomandărilor privind protecţia clădirilor. Ulterior, sediile companiilor au fost verificate pentru a se vedea modul în care s-au conformat recomandărilor făcute şi s-a observat că cei care s-au conformat au avut un număr mai mic de spargeri, pe când cei care nu s-au conformat au suferit o creştere a spargerilor, cu până la 74%. Se apreciază astăzi că, proiectul a condus la o îmbunătăţire a atitudinilor faţă de poliţie şi a redus sentimentul de teamă faţă de criminalitate. Deşi proiectul a prezentat costuri mai mari, el a reprezentat un succes în realizarea unui raport cu privire la securitate, chiar dacă a pus în discuţie numai problema prevenirii spargerilor.

Un program de prevenire mult mai complex şi mai extins a fost elaborat şi aplicat în Portland. O combinaţie între dezvoltarea economică, serviciile de securitate, reorganizarea şi sprijinul comunităţii de afaceri care a condus la o „reaşezare” a mediului înconjurător al zonei respective. Dacă a fost relativ uşor să fie implicată comunitatea oamenilor de afaceri în domeniul prevenirii criminalităţii, comunitatea rezidenţială a fost mult mai dificil de organizat, din cauza lipsei coordonării şi a unor interese financiare diferite [6].

Acest proiect a arătat  existenţa unui potenţial pentru cooperare între rezidenţi, companii, agenţii publice şi private în vederea reducerii cu succes a sentimentului de teamă, în special atunci când programele nu trebuie să depindă de o finanţare federală. Totuşi, alte eforturi făcute în Portland s-au orientat spre creşterea securităţii pentru sectorul rezidenţial, utilizând informaţii din zonele respective, în decursul unei campanii făcute în acest sens. Aceste programe au avut ca rezultat nu numai reducerea sentimentului de teamă faţă de criminalitate, ci şi reducerea reală a spargerilor, cu un procent de la 20 la 28% în cadrul comunităţii. O relaţie importantă s-a stabilit între variabile (statutul socio-economic) şi utilizarea unor măsuri de protecţie mai variate. Prevenirea comunitară a criminalităţii în oraşele Seattle şi Washington a reprezentat un succes în privinţa reducerii spargerilor. S-a observat şi o creştere a apelurilor în momentul comiterii spargerilor. Analiza acestor proiecte a stabilit câţiva factori posibili care au fost asociaţi reducerii spargerilor, cum ar fi prevenirea acestora, strângerea datelor existente cu privire la acestea, intensificarea activităţilor poliţieneşti.

Eforturile activităţilor poliţieneşti comunitare din Hartford şi Connecticut, au încercat să introducă un „control social comunitar” pentru a se participa la prevenirea fenomenului infracţional. În decursul acestei activităţi, s-a observat că gradul sentimentului de teamă faţă de criminalitate, controlul social şi nivelul organizaţional al zonei au fost intercorelate, iar reducerea criminalităţii (spargeri, tâlhării) a condus la răspândirea utilizării informatorilor, la recunoaşterea mult mai rapidă a străinilor, la luarea de iniţiative cu privire la prevenirea criminalităţii şi la creşterea încrederii în ceea ce priveşte faptul că rezidenţii pot fi utilizaţi drept o resursă de combatere a criminalităţii.

Unele campanii limitate, care s-au axat numai pe câteva activităţi, au avut numai câteva rezultate combinate. Campaniile de combatere a criminalităţii desfăşurare în Evanston (Illinois), Houston (Texas) şi Newark (New Jersey) au fost surprinzător de bine primite de către cetăţeni, care au apreciat în special introducerea statisticilor privind criminalitatea, dar au fost contradictorii în privinţa impactului asupra sentimentului de teamă, asupra preocupărilor legate de aceasta sau asupra modalităţilor de combatere a acesteia.

Proiectul demonstrativ de prevenire comunitară a criminalităţii în Minneapolis a permis reducerea criminalităţii numai în unele zone şi s-au obţinut rezultate mai bune în ceea ce priveşte reducerea sentimentului de teamă faţă de fenomenul infracţional. Unele programe se axează pe soluţionarea conflictelor la nivel intern, a problemelor disciplinare şi a celor legate de forţa de muncă. Forţele de poliţie din Austin au încercat să-şi reorganizeze utilizarea timpului folosit pentru operaţiunile de rutină şi să restructureze departamentul. In realitate, ele au reuşit să reducă numărul de plângeri ale cetăţenilor, prin punerea la dispoziţia comunităţii a mai multor patrule de poliţie. Aspirând spre descentralizare, autoritate mai mare şt flexibilitate comunitară, forţele de poliţie din SUA au adoptat cu succes activităţile poliţieneşti de echipă.

Din cauza tulburărilor stradale, unităţile de poliţie au fost sfătuite să-şi îmbunătăţească relaţiile cu populaţia, pentru a-şi crea o imagine mai bună şi pentru a-şi desfăşura activitatea într-o atmosferă mai plăcută. Prin finanţarea programelor bazate pe relaţiile comunitate-poliţie, s-a reuşit implicarea cetăţenilor în activităţile poliţieneşti.

Pe lângă aceste proiecte legate de prevenirea criminalităţii, activităţile poliţieneşti comunitare au demonstrat că se poate reduce cu succes fenomenul infracţional şi că aproape orice experiment bine realizat poate diminua sentimentul de teamă faţă de criminalitate, indiferent de tendinţele exprimate de statisticile făcute în acest domeniu. O mai bună consultare cu cetăţenii şi o sensibilitate crescută privind strângerea probelor au condus la un sprijin mai bun acordat de cetăţenii poliţiei [7].

Necesitatea unei mai bune coordonări a răspunsurilor din partea mai multor agenţii şi activitatea desfăşurată împreună cu grupuri consultative de cetăţeni subliniază potenţialul organizaţional şi individual al informaţiilor  şi resurselor pe care alte agenţii şi cetăţeni le-au utilizat pentru a coopera în vederea asigurării siguranţei publice.

[1] Argumentul major a fost acela că poliţia trebuie să se modifice pentru a face faţă necesităţilor societăţii pe care o serveşte, şi nu invers.

[2] În unele cazuri, însă, s-a constatat că unele unităţi s-au rezumat doar la prezentarea unor programe de prevenire pe termen lung şi consilierea tinerilor.

[3] Ferestrele sparte pot semnifica şi distrugerea unor rela­ţii din motive rasiale şi sunt folosite pentru accentuarea importanţei analizei contextului în înţelegerea fenomenului infracţional şi a intervenţiei poliţiei.

[4] Datorită caracterului politic accentuat al acestui proiect, problemele de natură populistă au condus la luarea deciziilor profesionale tipice programelor relaţiilor tradiţionale dintre poliţie şi comunitate.

[5] De exemplu, s-a observat că poliţiştii, atunci când aveau posibilitatea de a-şi asuma un rol, optau pentru acele activităţi care aveau un statut mai important în cadrul activităţilor de poliţie, S-a observat, de asemenea, că poliţiştii prezentau dificultăţi când îndeplineau sarcini ambigue şi care îi solicitau mult, cum ar fi organizarea grupurilor de cetăţeni şi coordonarea acţiunilor cetăţenilor cu cele ale poliţiei.

[6] Se pare că proiectul a avut succes în ceea ce priveşte serviciile de securitate, dar a avut mult mai puţin succes în legătură cu relaţia dintre rezidenţi sau în îmbunătăţirea mediului social.

[7] Totuşi, având în vedere noutăţile pe care activităţile  poliţieneşti comunitare încearcă să le introducă, acest proces se află de-abia la început.